KorAP: Find »[drukola/base=țărm & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...310 311 312 ...350 >

8,731 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602

la marea care strălucea și la valurile care se spărgeau foarte aproape de noi, îmbietoare și sfâșietor de tandre. Eu mă mai puteam bucura de toate astea! Simțeam și în rândul bătrânilor un freamăt de satisfacție. Din moment ce se inaugura cimitirul de pe țărm, puteau fi siguri acum că aveau să-și doarmă somnul de veci cu o piatră funerară de marmură la căpătâi. Îi priveam cum stăteau înșirați în jurul mormântului, îmbrăcați în obișnuitele lor halate ponosite, și înțelegeam în acele clipe chiar faptul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
aparține; e încătușat în ea ca Prometeu în stâncă și, vrând nevrând, îi împărtășește destinul. Când m-am întors spre mare, care scânteia până la orizont, mi s-a părut într-adevăr că nu poate exista ceva mai dumnezeiesc decât acel țărm cu stânci de marmură răsărind albe dintre florile violete ale scaieților. A trecut atunci pe acolo Vecu, despre care se zicea că în tinerețe fusese poet. Era un bătrân foarte taciturn, uscat la trup, deșirat, adus din spate, cu o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
eșuase în apropierea unui port african, după ce se luptase, purtat de valuri ca o coajă de nucă și scârțâind din toate încheieturile, cu o furtună oribilă de forța 9 pe scara Beaufort. Ne-am salvat părăsind totul și înotând până la țărm. A trebuit mai întâi să-mi fac rost de haine, apoi m-am angajat pe o pubelă plutitoare, un charter fluvial cu tabla ruginită și lemnăria putredă, o epavă care făcea curse spre satele din savană unde o groaznică nenorocire

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
striga „Suntem salvați! Suntem salvați!”, iar naturalista plângea. După aceea m-am trezit, singur, fără să știu cum am ajuns acolo, într-un spital instalat în barăci, unde mă mâncau păduchii. Cineva mi-a explicat că, pentru a ajunge la țărmul oceanului, trebuia să străbat un deșert. M-am hotărât să încerc. Localnicii mă priveau lung, neîncrezători. Cum, fără cămilă? Mi-au dat totuși fructe. Apă. Un fierar mi-a făcut un cărucior cu care să-mi transport proviziile. Și am

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
meu, hai treziți-vă îmi venea să le strig, dar ei tăceau din cauza mea, așteptând, tăceau ca și cum ar fi spus, continuați, domnule sculptor, vă rugăm, continuați, de azi dimineață vă așteptăm, mai întâi să vă sculați, apoi să ieșiți pe țărm, să faceți baie, să vă uscați la soare și acum, când să ne spuneți și nouă, tocmai acum tăceți? Mi-am adus aminte de necunoscutul care-i spusese Domnului Andrei că ar fi dorit să i se scrie pe mormânt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Vă rog”. Care mormânt? Nu exista nici un mormânt în bălării, ierburile acopereau și devorau totul, inclusiv mormintele. Bietul om, îmi părea rău că nu-l găsisem în viață, i-aș fi cioplit un mormânt în cea mai înaltă stâncă de pe țărm și aș fi scris cu litere de o șchioapă, să se vadă de departe ca un avertisment teribil: „Nu râdeți. Vă rog!” M-am gândit apoi că puteam să sap această inscripție oricum, în definitiv mai existaseră cu siguranță și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
putut, dacă aș fi avut chef, să vâr groaza în toți, să-i oblig să mă salute ca portarul, aplecându-se din șale. Și întregul timp care mi-ar fi rămas aș fi putut să mi-l consacru, cioplind pe țărmul mării un monument care să-mi fie închinat. Iar după aceea aș fi trimis după Hingherul și l-aș fi pus să crească o duzină de câini fioroși care să stea de pază lângă monument, ca să nu se ducă nimeni

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
moartea Prințului. Unii erau de părere că murise de frică. Alții că îl îmbătase lumina fulgerelor și că țopăise în colivie până căzuse răpus Siminel era convins că Prințului i se făcuse dor de insulele din care veniseră, pe acel țărm, strămoșii lui. Când m-am dus la stânci, să aleg locul pentru mormântul Tuberculosului, m-am ciocnit de Aristide. Mă căuta. M-a întrebat, mai întâi pe ocolite, apoi, luându-și inima în dinți, de-a dreptul, dacă nu eram

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
a căzut, lovită, în vreun colț al camerei. Probabil, în acest caz va sucomba. Dar, vai, te-ai înșelat. Musca zboară și supliciul se reia. Atunci, exasperat, cu nervii decimați, abandonezi tu câmpul de luptă. Ieși să te plimbi pe țărm, unde soarele arde nisipul, scaieții și stâncile. Nu-ți mai faci siesta, dar cel puțin ai scăpat de muscă. Pe drum te întâlnești cu doctorul Dinu și, deodată, îți trece prin minte un gând crud: să răzbuni specia din care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
mă apucam de lucru, la piatra funerară a Tuberculosului, și ciopleam până seara, cu o scurtă întrerupere la prânz când mă opream sa mă odihnesc, ronțăiam niște biscuiți cu ochii la balta de spumă pe care o făceau valurile la țărm, sau chiar ațipeam puțin. Dar când am vrut să-mi reiau rolul obișnuit, am constatat că peluza era goală și că nimeni nu mă aștepta. M-am mirat. Nu înțelegeam. Dinu s-a dovedit însă mai lucid: „Nu vor să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
ce-a lăsat florile pe masă, a scos o cheie, a deschis ușa restaurantului, care era încuiată, și mi-a făcut semn s-o urmez. Am mers după ea, pe o cărare subțire, foarte subțire, până ce m-am pomenit pe țărm, între stâncile de marmură. Acolo femeia a dispărut. Se înnorase și marea începuse să fiarbă. Am auzit un zgomot și m-am întors. Filip lovea cu o bară de fier în piatra funerară a Tuberculosului, icnind la fiecare izbitură. Se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
îmi e frică de ăsta. Mi-e frică să nu spună cine știe ce despre mine. Așa că am rămas pe trepte, să aștept. Târziu, pe după-amiază a apărut și Laura. Era ca beată și cu halatul zdrențuit. S-a dus direct pe țărm, a lepădat halatul și a intrat în apă. Și, cum v-am zis, la o vreme a plecat și portarul după ea”. Nici azi n-am reușit să uit sila care m-a cuprins în timp ce-l ascultam pe Domnul Andrei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
putință, că nimic nu mai putea fi îndreptat, îmi dădea o nesuferită senzație de gol de care nu reușeam să scap. Încercam să mi-o închipui pe Laura bătrână, ofilită, plină de riduri, dar fiecare val care se izbea de țărm îi ștergea ridurile închipuite și fața ei strălucea din nou tânără. Retrăiam noaptea când arseseră bălăriile și când mă culcasem prima oară cu ea. Alt val ștergea și această amintire. După care revedeam masa de piatră pe care era pus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
și cu memoria mea. Mi-ar fi trebuit, mă gândeam, puțină milă de mine însumi, dar dacă în deșert și în junglă am fost în vis, în țara milei n-am ajuns niciodată. 33 (Din caietul de vise) Eram pe țărm. În jur, nici noapte, nici zi, ci o lumină specială, palidă, care nu emana de la nici un astru. Mă oprisem lângă un salcâm uriaș, cu coroană bogată, al cărui trunchi era înlănțuit de crengile unui smochin. Frunzele late și fructele smochinului

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
nici un astru. Mă oprisem lângă un salcâm uriaș, cu coroană bogată, al cărui trunchi era înlănțuit de crengile unui smochin. Frunzele late și fructele smochinului se amestecau cu frunzele salcâmului și mă miram cum reușiseră să crească astfel. Apoi, deasupra țărmului s-au strâns nenumărați pescăruși care au acoperit cerul. S-a întunecat, iar în timpul cât a stăruit întunericul nu știu ce am făcut. Când lumina s-a revărsat din nou, am înțeles că se petrecuse ceva. M-am uitat în jur. Pescărușii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
din nou în pat și strângeam sub pătură pumnii: „O să-mi plătiți voi toate astea”. Nici o clipă nu mi-a trecut prin cap că, de fapt, primul cu care trebuia să mă răfuiesc eram eu însumi, că nu eu alesesem țărmul acela, ci el mă alesese pe mine din pricina caracterului meu și că trebuia să se întâmple tot ce s-a întâmplat. În schimb, mi-am adus aminte ce pățisem la școala de corecție când un supraveghetor bădăran, ca să mă pedepsească

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
cu tine”. Moașa îmi răspundea rece la salut, fără să-mi arunce nici o privire, arătându-mi astfel că nu uitase ofensa pe care i-o adusesem. Încât de fiecare dată mă grăbeam să ies cât mai repede, să ajung pe țărm sau să mă duc în bălării. Rar, foarte rar mai luam barca să trec în cătun. Marta se lămurise că nu însemna pentru mine decât o legătură oarecare și nu-mi mai ascundea răceala, iar la mlaștină mă persecuta ideea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
atunci la respect de fantoma invizibilă a Bătrânului, puteau veni acum să ocupe azilul, să-i alunge de-acolo sau să-i arunce pe toți în mlaștină. Confirmând parcă aceste temeri, bufnița începu să-și lanseze în fiecare noapte, de pe țărm, semnalele lugubre. Abia spre dimineață, când întunericul se subția și marea ieșea din mâlul nopții, se retrăgea obosită, pentru a reveni în noaptea următoare, anunțând de fiecare dată, asemenea corurilor antice, tragedii pustiitoare. Nimeni nu mai îndrăznea s-o prindă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
întâlnesc pe nimeni. De aici amintirile mele se încurcă. Am înghițit două somnifere care, în loc să mă doboare, mi-au dat parcă a luciditate sporită. Priveam marea și mă tot întrebam unde îmi pierdusem dalta, fiindcă vroiam să mă duc pe țărm unde luna scălda stâncile într-o lumină neobișnuit de intensă. Între pietrele funerare din cimitir nu m-ar fi ocolit nimeni. Morții sunt întotdeauna mai cuviincioși. Și în timp ce stăteam la fereastră, m-am pomenit asediat de furnici. Niște furnici roșii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Eu valorez, deci, mai puțin decât un câine?” Aruncându-mi o privire mustrătoare, înnegurată, semn că obiecția mea îi făcuse o proastă impresie, Hingherul s-a ridicat. Era și timpul. Afară se luminase de ziuă. Vălătuci de ceață atârnau deasupra țărmului și a mării, sub un cer sumbru și rece. M-am sculat să-mi pregătesc ca de obicei un ceai. Îmi tremurau însă mâinile încercând să aprind lampa cu spirt, m-am enervat și am luat o țigară fără să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
venit o idee și am sărit din pat. Vroiam să stric pietrele funerare pe care le cioplisem. Nu mi-am găsit dalta, dar în starea de surescitare în care mă aflam nu mai puteam rămâne în cameră. Am ieșit pe țărm. Ceața dispăruse, iar marea ardea orbitoare în lumină. Cred că intenția mea a fost doar să-mi descarc nervii când am luat de jos o piatră și am azvârlit-o spre azil. Piatra a nimerit însă într-un geam, făcându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2277_a_3602]
Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927

trecătorile munților de piatră de la miazăzi, dincolo de peșteri ajungi în văi cu oaze și chiar cu păduri; mai departe, sunt oameni pe care nimeni nu i-a văzut, sunt țări necunoscute în care nimeni n-a fost, apoi este un țărm și după el, așa se spune, capătul lumii. Trecerea peste munți sau chiar printre munți e însă grea: îți trebuie curaj și bunăvoința duhurilor pietrei și pădurii. În orice clipă te poate răpune duhul Dodo. Oamenii neamului daza și mai

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
trăiesc pe Pământul Negru, la răsărit. Așadar, zeul își arăta mânia. Ochiul lui din cer privea tot atât de rece și rău. Ntombi plecase. Urlau șacalii... Tatrakpo îl chemă la sine pe Mai-Baka și-i porunci să numere arcașii. CAPITOLUL II Aproape de țărmul apusean al Țării Nisipurilor, aerul era încă răcorit de boarea mării. Dar în față, spre răsărit, se întindeau nisipurile uscate în care se putea coace oul, ca în spuză. Soldatul Iahuben se săturase și de călătoria pe mare, de zilele

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
aerul era încă răcorit de boarea mării. Dar în față, spre răsărit, se întindeau nisipurile uscate în care se putea coace oul, ca în spuză. Soldatul Iahuben se săturase și de călătoria pe mare, de zilele petrecute pe drum de la țărmul țării fierbinți până aici și mai ales de gândul că are de străbătut tot deșertul acestui uriaș ținut cu oameni negri, cu fiare primejdioase, cu nisip încins și vânt și cu apă mai puțină decât oriunde. Meseria lui era asta

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]
-l încînta însă niciodată numai prada. Drumuri plăcute au fost cele pe marea lungă și albastră căreia i se zicea de către unii Marea dintre Pământuri, din care se putea trece într-o mare cu apele de culoarea vinului, ce scălda țărmul unei insule lungi locuită de un popor iute și harnic, cu pielea albă și cu mintea înclinată spre negoț. Acolo era obiceiul de a se clădi palate largi cu multe odăi în care te puteai lesne rătăci. În marea cea

Luntrea Sublimă by Victor Kernbach [Corola-publishinghouse/Imaginative/295598_a_296927]