KorAP: Find »[drukola/base=ciudat & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...310 311 312 ...328 >

8,186 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363

imediat de la pământ. S-a zvârcolit puțin, încercând să opună rezistență, dar degeaba. A căzut neputincioasă. Fără trupul de care fusese legată, arăta jalnic. Paznicul a pus cuțitul deoparte și am privit amândoi umbra. — Nu ți se pare că arată ciudat așa, desprinsă de trup? întrebă el. Umbrele nu-s bune de nimic. Doar atârnă la greutate și-atât. M-am apropiat de umbră și i-am spus: — Îmi pare rău, dar trebuie să te părăsesc o vreme. N-am avut

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
la ei, nu puteam să ignor faptul că trăiau într-o lume cam stranie. O lume care depășea puterea mea de înțelegere: liftul ăla tâmpit, hăul imens care se deschidea la capătul dulapului din perete, Întunegrii, desonorizarea... Totul era foarte ciudat. Și colac peste pupăză, cadoul de la plecare. În timp ce-mi așteptam cafeaua, m-am gândit la fata dolofană ca să nu mă plictisesc. La cerceii ei dreptunghiulari, la costumul roz, la tocurile înalte, la ceafa plinuță, la trăsăturile feței... Îmi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
dolofană ca să nu mă plictisesc. La cerceii ei dreptunghiulari, la costumul roz, la tocurile înalte, la ceafa plinuță, la trăsăturile feței... Îmi aminteam fiecare detaliu cu o claritate uluitoare, dar nu mă simțeam capabil să le pun cap la cap. Ciudat! Poate pentru că nu mă mai culcasem de multă vreme cu o femeie grasă, îmi era imposibil să-mi fac o imagine de ansamblu. Trecuseră aproape doi ani. Bătrânul avea dreptate. Există pe lume tot felul de femei dolofane. O dată... A

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
de vacă sau de cerb. Dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, ar fi rămas îngropat în negura istoriei. Dar, din întâmplare, locotenentul sub ordinele căruia se afla militarul, era absolvent al Facultății de Biologie a Universității Petrograd. Observase ceva ciudat la craniu și l-a dus cu el în tabără ca să-l studieze mai atent. În scurt timp a tras concluzia că aparținea unei specii necunoscute. A luat imediat legătura cu decanul Facultății de Biologie și l-a rugat să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cel mai vechi, ci și cel mai mare și mai frumos. Podul de vest marchează un punct de cotitură al râului. Acesta o ia brusc spre sud, mergând puțin înapoi spre est. În dreptul dealului de sud, trece printr-un defileu. Ciudat, dar râul nu iese pe sub zid în partea de sud. Acolo formează un fel de vârtej și e înghițit imediat de o cavitate calcaroasă. După spusele Colonelului, întinderea aceea calcaroasă are și ea rolul de a capta numeroasele izvoare de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
precaut în jurul meu când am ieșit din garaj. Am luat-o spre Aoyama. Străzile erau pustii, cu excepția taxiurilor și a camioanelor de noapte. Priveam din când în când în oglinda retrovizoare, dar nu mă urmărea nimeni. Mi se părea tare ciudat. Știu foarte bine de ce sunt capabili Simbolatorii și mi-era teamă că puneau ceva la cale. Citisem prin cărți de ce erau în stare. Nu-mi mai trimiteau ei un tăntălău ca cel de la gaze și nici nu le mai scăpa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am primit-o cadou de la magazinul de băuturi. Am șters-o de praf cu mâna și am pus-o în fața lui Pitic. A scăpărat bricheta, a tras un fum, a mijit ochii și a dat încet drumul fumului. Avea ceva ciudat în gesturi. Fața, mâinile, picioarele lui erau mici. Semăna cu o copie în miniatură a unui individ normal. Poate din pricina asta mi s-au părut țigările de mărimea unor creioane colorate. Privea cum arde țigara, fără să scoată un cuvânt

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pe Profesor. — Da, a ajuns și la urechile noastre un asemenea zvon, dar nu suntem siguri. Ne gândim și la posibilitatea ca Profesorul să fi înscenat totul... ca să mai adauge sare și piper situației. Nouă nu ni se pare deloc ciudat. — Dar de ce să însceneze Profesorul așa ceva? — Cercetările Profesorului sunt cu totul și cu totul ieșite din comun, zise Pitic, studiindu-și bricheta din diferite unghiuri. E cel mai tare! Toată lumea știe asta. Și Computatorii, și Simbolatorii, cu toată rivalitatea acerbă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
vorba. Noi nu știm până nu ne spune el. Ăăăă... nu prea mai avem timp la dispoziție. Ne mai așteaptă o treabă importantă. Ce s-a întâmplat cu nepoata Profesorului? — S-a întâmplat ceva? întrebă el pe un ton cam ciudat. N-avem cum să stăm cu ochii pe toată lumea. Te-ai îndrăgostit de ea? — Nu, am zis. Sau cel puțin nu cred, am gândit. Pitic s-a ridicat de pe scaun fără să mă slăbească din priviri. A luat bricheta și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
La baza copacilor se zăreau ciuperci de diverse forme și mărimi. Puteai face o boală de piele doar privindu-le. Cu toate acestea, m-am îndepărtat ușor de Zid și am pătruns în inima pădurii. O lume secretă și calmă. Ciudat de liniștită. Era lumea naturii profunde și proaspete în care nu pătrunde mâna omului. Mă simțeam tare bine. Nici vorbă de o zonă minată, plină de pericole, așa cum mă avertizase Colonelul. Mama Natură e divină. Copaci, plante, vietăți... toate își

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ai unde merge. Dragoste nu există. Îți rămâne doar viața. O viață liniștită și plină de mistere. Îți place fata. Ea te place. Trebuie să te mulțumești cu atât. Dacă o vrei, e a ta. Nu ți-o ia nimeni. Ciudat, am zis. Încă mai am suflet, dar uneori am impresia că-l pierd. Ba nu, destul de rar am impresia asta. Sunt încredințat că se va întoarce cândva la mine și convingerea asta îmi dă putere. În concluzie, nu prea înțeleg

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
așezaserăm ca de obicei pe treptele înguste care legau podul vechi de bancul de nisip. Luna palidă și rece tremura pe suprafața apei. O bărcuță de lemn plutea în derivă. Stăteam unul lângă altul și-i simțeam aproape căldura trupului. Ciudat! am gândit eu. Se zice că sufletul omului are o căldură aparte și cu toate astea nu există nici o legătură între suflet și trup. — Nu, nu-i așa. Buba e în interiorul meu. Am senzația că nu-mi găsesc sufletul și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
pricepi, îl țin eu. — Dar ai grijă să nu mă împuști din greșeală pe întuneric. Nu mai am chef și de alte răni. — Stai liniștit! Sunt foarte atentă. A băgat pistolul în buzunarul drept al taiorului. Mi se părea tare ciudat că oricâte băga în el, nu se vedea nimic. Nici măcar nu s-a deformat vreun pic. Ce buzunar special o fi și ăla! Bine croit, nimic de zis. A deschis apoi carnețelul cu coperte din piele pe la jumătate și a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
sub căruța pe care o reparase împreună cu Umbra. Îi ungea osia și roțile. Căruța era încărcată cu oale din ceramică pline cu ulei de rapiță, fixate bine cu frânghii ca să nu se răstoarne. Oare la ce naiba îi trebuia atâta ulei? Ciudat! Paznicul a ieșit de sub căruță și mi-a făcut semn cu mâna în chip de salut. Mi s-a părut bine dispus. — Cam devreme, cam devreme! Ce vânt te-aduce aici? Am ieșit să admir zăpada. Se vedea atât de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
cam devreme! Ce vânt te-aduce aici? Am ieșit să admir zăpada. Se vedea atât de frumos de sus, de pe deal! Paznicul pufni în râs și-mi puse, ca de obicei, mâna pe umăr. Nu avea nici măcar mănuși. — Ești tare ciudat! Toată iarna o să ai parte de zăpadă și tu cobori de pe deal ca s-o admiri și-aici. O să te saturi de ea. Îi ieșeau aburi din gură. Ca dintr-o locomotivă. S-a întors și a privit spre poartă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Am ajuns în cinci minute. Se pare că aparatul funcționa încă. Ne-am tras glugile pe cap, le-am legat bine sub bărbie și apoi ne-am pus ochelarii de protecție. Am trecut prin cascadă fără nici un zgomot în jurul nostru. — Ciudat! exclamă fata. Faptul că încă mai funcționează aparatul de desonorizare înseamnă că laboratorul n-a fost atacat. Dacă l-ar fi invadat, ar fi dat totul peste cap. E clar că urăsc din tot sufletul laboratorul ăsta. Așa și era

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
am îmbrățișat o singură dată. Fata s-a oprit brusc, s-a întors spre mine, a stins lanterna și m-a cuprins cu brațele. Mi-a atins buzele cu vârfurile degetelor. Ne-am sărutat. Am strâns-o ușor în brațe. Ciudat comportament pe întunericul acela! Cred că Stendhal a scris undeva despre asemenea îmbrățișări, dar nu-mi aminteam titlul cărții. Mă gândeam s-o caut dacă scăpam cu bine din aventura aceea și dacă nu se sfârșea lumea. Gâtul nu-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
știu că există. Fac tot posibilul să ne pună bețe-n roate. Am clătinat puternic din cap ca să mă dezmeticesc. — Nici nu mi-am mai dat seama când țineam ochii deschiși și când închiși. Ecoul tenișilor tăi era atât de ciudat... — Tenișii mei? I-am povestit cum a ieșit bătrânul demon din acel ecou. — A fost o capcană, zise ea. Hipnoză. Dacă nu mi-aș fi dat seama că nu mai ești în spatele meu, ai fi dormit acolo pe vecie. — Pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
s-a terminat cu ploaia. Apăreau la suprafață și insectele. De aceea mi-e încă atât de clară în minte vremea din ziua aceea. — Ai stat mult în spital? — Cam o lună. Avusesem probleme cu inima și am fost operată. Ciudat, nu? Eram singura bolnavă din familie și trăiesc. Restul erau toți sănătoși, dar nu mai sunt. A tăcut puțin și și-a văzut de drum. Mergeam în urma ei gândindu-mă la camfor, la păsărele, la inima ei. — Ai mei au

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
Și-a retras un Cal ca să-și întărească apărarea. Umbli cu șmecherii! zise el râzând. — Am avut de la cine învăța, am răspuns eu prompt, pufnind în râs. Apropo, la ce fel de salvare vă refereați? — Poate că ți se pare ciudat, dar moartea le salvează. Mor și renasc primăvara... prin puii pe care-i fată. — Puii aceia cresc și au parte de aceeași suferință. Apoi mor și ei. De ce trebuie să sufere atâta? — Asta le e soarta. Așa le-a fost

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
încetat brusc. Doar câteva clipe. Curând după aceea liniștea a fost întreruptă de un fel de sâsâit, sau mai degrabă șuierat. Se auzea ca și cum mii de bătrâni își sugeau dinții, trăgând printre ei bruma de aer care mai exista acolo. Ciudat rău. A fost singurul zgomot care se distingea atunci. Toate celelalte încetaseră. Și cutremuratul pământului, și huruitul, și bubuitul... În urechi îmi vâjâia doar un hiu hiu hiu. Răsuna strident în beznă. Parcă ne pândea nerăbdător un animal de pradă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în mijlocul șuvoiului. Sus. Tot mai sus. Dacă explicațiile pe care mi le dăduse erau corecte, însemna că partea superioară a turnului devenea un fel de insulă în mijlocul unei mlaștini întinse. Lanterna ei, prinsă de umăr cu o curea, se balansa ciudat, trasând în întuneric figuri geometrice întâmplătoare. Urcam și urcam, fără să-mi dezlipesc privirile de pe lanternă. La un moment dat, am încetat să mai număr treptele. Urcasem vreo sută cincizeci sau chiar două sute. Zgomotul apei se schimba mereu. La început

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
au fost amestecate și fragmentate și n-ar fi însemnat mare lucru dacă ar fi fost luate separat. Le-am rearanjat, am eliminat părțile inutile, le-am editat și am obținut firul unei povești interesante. — O poveste? Nu-i nimic ciudat în asta, răspunse Profesorul. Cei mai buni muzicieni își transpun conștiința în sunete, iar pictorii fac același lucru în forme și culori. Am aplicat aceeași logică elementară. Nu pot afirma că o conversie encefalodigitală a însemnat chiar o cartografiere plină

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
în mare, adică doar ce merita vizualizat. Am dat câte un titlu fiecăruia dintre subiecți și acesta a devenit numele cutiei negre. A ta se chema „sfârșitul lumii“, nu-i așa? — Da, „sfârșitul lumii“. De ce ați numit-o atât de ciudat? — O să-ți spun mai târziu. Dar n-a știut absolut nimeni că am reușit să vizualizez cele douăzeci și șase de conștiințe. N-am vrut să spun nimănui pentru că intenționam să-mi continuu cercetările pe cont propriu, fără să depind

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
ea se întindea oceanul nemărginit al pădurii. Ne-am așezat ca să ne tragem sufletul. Am privit în jur. Peisajul ce se deschidea în fața ochilor noștri era cu totul diferit de cel pe care-l știam. Râul arăta ca o linie ciudat de dreaptă, semănând cu un canal artificial. Nu se zărea nici un banc de nisip. Dincolo de râu se întindea terenul mlăștinos din nord, iar în dreapta lui, pădurea de est părea să fi înghițit o bună porțiune de teren. Dincoace de râu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]