KorAP: Find »[drukola/base=coaliție & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...310 311 312 ...314 >

7,829 matches

Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286

cu rezistența partizană victorioasă. Precaut ca de obicei și În relații Încă bune cu puterile occidentale, Stalin a adoptat inițial o tactică bine cunoscută din anii Frontului Popular și ai războiului civil spaniol: a favorizat formarea guvernelor „de uniune națională” (coaliții formate din comuniști, socialiști și alte partide „antifasciste”), care urmau să-i excludă și să-i persecute pe susținătorii vechiului regim, dar Într-o manieră precaută și „democratică”, mai degrabă reformistă decât revoluționară. Înainte de sfârșitul războiului sau imediat după aceea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
urmau să-i excludă și să-i persecute pe susținătorii vechiului regim, dar Într-o manieră precaută și „democratică”, mai degrabă reformistă decât revoluționară. Înainte de sfârșitul războiului sau imediat după aceea, fiecare țară din Europa de Est avea un asemenea guvern de coaliție. Chestiunea responsabilității pentru scindarea Europei suscită Încă experților răspunsuri divergente, de aceea merită poate subliniat faptul că nici Stalin, nici reprezentanții săi nu aveau ezitări asupra obiectivului lor final. Coalițiile erau doar o etapă necesară pentru accesul comuniștilor la putere

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aceea, fiecare țară din Europa de Est avea un asemenea guvern de coaliție. Chestiunea responsabilității pentru scindarea Europei suscită Încă experților răspunsuri divergente, de aceea merită poate subliniat faptul că nici Stalin, nici reprezentanții săi nu aveau ezitări asupra obiectivului lor final. Coalițiile erau doar o etapă necesară pentru accesul comuniștilor la putere, În zone În care, În mod tradițional, partidele comuniste erau slabe; nimic altceva decât un mijloc pentru atingerea acestui scop. Discipolilor săi, care se minunau În 1945 de politica partidului

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
politica partidului, liderul comuniștilor est-germani, Walter Ulbricht, le explica În particular: „E foarte clar - trebuie să pară democratic, dar să menținem totul sub control”. Controlul era, Într-adevăr, chiar mai important decât măsurile luate. Nu Întâmplător În fiecare guvern de coaliție - „front patriotic”, „guvern de unitate” sau „bloc al partidelor antifasciste” - comuniștii Încercau să dețină ministerele-cheie: Ministerul de Interne, care le asigura controlul asupra poliției și serviciilor secrete, precum și controlul presei, prin autorizațiile de apariție; Ministerul Justiției, care veghea asupra epurărilor

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
poziții cruciale În comitetele de „denazificare”, În comisiile regionale și În sindicate. Pe de altă parte, comuniștii din Est nu se grăbeau să-și adjudece funcțiile de președinte, prim-ministru sau ministru de Externe, preferând să le lase colegilor de coaliție din partidele socialist, țărănesc sau liberal. Se menținea astfel structura inițială a guvernelor postbelice - comuniștii fiind În minoritate -, Întru liniștea observatorilor occidentali. Mai greu de păcălit, populația locală și-a luat măsuri de precauție (spre sfârșitul anului 1945, Partidul Comunist

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Partidul nu urmărea colectivizarea, ci, dimpotrivă, Împărțirea pământului și Împroprietărirea țăranilor. Dincolo de confiscarea bunurilor „fasciste”, partidul nu milita pentru naționalizare sau proprietatea de stat - În orice caz, nu mai mult, adesea chiar mai puțin decât unii dintre partenerii săi de coaliție. Despre „socialism” ca obiectiv se vorbea rareori. Scopul declarat al comuniștilor În 1945 și 1946 era să „desăvârșească” revoluțiile burgheze neterminate din 1848, prin redistribuirea proprietății, garantarea egalității și respectarea drepturilor democratice Într-o parte a Europei În care cele

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
practicau atacurile violente asupra adversarilor rămași, intimidarea la secțiile de votare și falsul grosolan În numărarea voturilor. A urmat apoi, sistematic, formarea unor guverne În care Partidul Comunist (sau nou-formatul partid „al Unității” ori „Muncitoresc”) era clar majoritar: partenerii de coaliție, dacă existau, aveau doar un rol nominal. Reflectând tranziția de la coaliții de uniune națională la monopolul comunist asupra puterii, strategia sovietică a redevenit În anii 1948-1949 radicală; obiectivele sale erau: o etatizare extremă, colectivizarea, distrugerea clasei de mijloc și pedepsirea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
și falsul grosolan În numărarea voturilor. A urmat apoi, sistematic, formarea unor guverne În care Partidul Comunist (sau nou-formatul partid „al Unității” ori „Muncitoresc”) era clar majoritar: partenerii de coaliție, dacă existau, aveau doar un rol nominal. Reflectând tranziția de la coaliții de uniune națională la monopolul comunist asupra puterii, strategia sovietică a redevenit În anii 1948-1949 radicală; obiectivele sale erau: o etatizare extremă, colectivizarea, distrugerea clasei de mijloc și pedepsirea dușmanilor reali sau imaginari. Această relatare a impunerii puterii sovietice În

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din Statele Unite. Însă cel mai important lucru pentru contemporani era faptul că partizanii comuniști iugoslavi au opus ocupației germane și italiene unica mișcare de rezistență Încununată de succes. Propulsați de victorie, comuniștii lui Tito n-au avut nevoie de o coaliție asemenea celor din teritoriile est-europene eliberate și au purces de Îndată la distrugerea tuturor adversarilor lor. La primele alegeri postbelice, În noiembrie 1945, alegătorii s-au confruntat cu următoarea „alternativă”: Frontul Popular al lui Tito sau o urnă intitulată simplu

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Întreagă, cu excepția Chinei. Dar războiul a schimbat totul. În lupta Împotriva nemților, Uniunea Sovietică a fost nevoită să invoce patriotismul, libertatea, democrația și alte țeluri „burgheze”. Comunismul și-a abandonat aerul revoluționar și s-a pierdut intenționat Într-o largă coaliție antifascistă. Desigur, aceasta fusese și tactica Fronturilor Populare antebelice, dar În anii ’30 Moscova reușise să controleze destul de strict partidele din străinătate - prin ajutor financiar, intervenții personale și teroare. Controlul pierdut În timpul războiului - fapt simbolizat de sfârșitul Kominternului În 1943

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
fără sfaturi sau instrucțiuni din străinătate. Liderii de acolo nu erau la curent cu intențiile lui Stalin. Ca și cehii, dar cu și mai puține directive din partea Uniunii Sovietice, ei urmau o „cale spre socialism” franceză sau italiană, participând la coaliții de guvernare și tratând obiectivele naționale și pe cele comuniste ca perfect compatibile. Toate acestea au Început să se schimbe În vara anului 1947. Miniștrii comuniști au fost excluși din guvernele Franței și Italiei În mai 1947. Acest lucru i-

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
anului 1947. Miniștrii comuniști au fost excluși din guvernele Franței și Italiei În mai 1947. Acest lucru i-a surprins Întrucâtva, iar Maurice Thorez, liderul comunist francez, a continuat o vreme să spere că partidul său va fi reintegrat În coaliția de guvernare; la Congresul de la Strasbourg al partidului, În iunie 1947, el Îi caracteriza pe adepții unei opoziții deschise drept „aventurieri”. Comuniștii din Europa Occidentală nu știau cum să reacționeze la Planul Marshall și nu au Înțeles decât tardiv refuzul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
anii sumbri dinaintea Frontului Popular. Celor mai tineri le lipsea această consolare. Albert Camus - care În anii ’30 făcuse parte pentru scurt timp din Partidul Comunist Algerian - credea cu tărie la sfârșitul războiului, ca mulți dintre contemporanii săi, Într-o coaliție rezistențialistă a comuniștilor, socialiștilor și reformatorilor radicali de orice speță. „Anticomunismul”, scria el În martie 1944 la Alger, „este Începutul dictaturii”. Poziția lui Camus a devenit mai nuanțată În timpul proceselor și epurărilor postbelice din Franța, când comuniștii au adoptat o

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
creștin-democrații lui Alcide De Gasperi și succesorii săi au fost inegalabili ca energie și pricepere. În 1953 și apoi În 1958, creștin-democrații au câștigat peste 40% din voturi (abia spre sfârșitul anilor ’70 cota lor a scăzut sub 38%). În coaliții cu partidele mici de centru, ei au condus țara fără Întrerupere până În 1963, când s-au aliat cu partidele minoritare ale stângii necomuniste. Electoratul lor cel mai fidel, pe lângă alegătorii catolici din Veneția și regiunea Veneto, era localizat În Sud

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
trebuiau să coexiste. Liderii țării au admis că soluția era să conducă țara În tandem permanent, eliminând Însăși posibilitatea confruntării. În politică, cele două mari partide au guvernat Împreună: Între 1947 și 1966, Austria a fost guvernată de o „Mare Coaliție” a socialiștilor și Partidului Popular. Portofoliile erau Împărțite cu grijă: prim-ministrul din Partidul Popular, ministrul de Externe din tabăra socialistă etc. În administrația publică - care cuprindea În Austria postbelică toate serviciile publice, mai toată mass-media și mare parte din

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
Conflictele de muncă erau soluționate mai degrabă prin arbitraj decât prin confruntare, Într-un stat bicefal care Încerca să elimine divergențele incluzând părțile adverse În același sistem de beneficii și recompense. Prosperitatea fără precedent din acești ani a permis Marii Coaliții să netezească dezacordurile și conflictele de interese, cumpărând practic consensul pe care se baza echilibrul țării. Anumite grupuri din societatea austriacă au fost inevitabil excluse - micii comercianți, meșteșugarii, fermierii izolați, oricine se plasa, prin profesie sau opinie politică, În afara rețelei

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
din populația vest-germană. În Bavaria, unde conservatorii catolici formau majoritatea covârșitoare a electoratului, Uniunea Creștin-Socială (UCS) avea o impresionantă bază de putere locală, pe care a folosit-o ca să-și adjudece un loc permanent ca partener minoritar În guvernele de coaliție ale lui Adenauer. Adenauer Însuși era suficient de vârstnic ca să-și amintească primii ani ai Imperiului wilhelminian, când Biserica Catolică fusese ținta campaniei de laicizare (Kulturkampf) a lui Bismarck. El a avut precauția să nu profite excesiv de noul echilibru de

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
muncitoresc) pentru a putea contesta cu șanse de succes omnipotența lui Adenauer. În timp, reformiștii din PSD au avut succes: partidul și-a ameliorat procentul la alegerile din 1961 și 1965 și a intrat În 1966 Într-un guvern de coaliție: social-democrații, conduși acum de Willy Brandt, se aflau la putere pentru prima oară după Weimar. Dar au plătit un preț ironic pentru șansele proaspăt dobândite. Câtă vreme Își menținuseră opoziția de principiu față de Adenauer, social-democrații germani contribuiau involuntar la stabilitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
francezii le tocaseră banii și erau o investiție din ce În ce mai riscantă. Nimeni n-a fost surprins când Dien Bien Phu a capitulat la 7 mai 1954 și francezii au cerut Încetarea focului. Căderea Indochinei franceze a precipitat colapsul ultimului guvern de coaliție francez care Încercase s-o recupereze, urmat de venirea ca prim-ministru a lui Pierre Mendès-France. Sub conducerea lui „PMF”, Franța a negociat un acord, semnat la Geneva pe 21 iulie 1954, conform căruia Franța se retrăgea din regiune lăsând

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dramatic de absența unui executiv eficient - moștenire a experienței Vichy, care i-a făcut pe legiuitorii postbelici reticenți față de edificarea unei președinții puternice. Ea a fost handicapată de un sistem parlamentar și electoral care favoriza pluripartitismul și producea guverne de coaliție instabile. A adus schimbări sociale fără precedent, care au generat Însă reacții politice ireductibil opuse. Pierre Poujade, un librar din Saint-Céré, În sud-vestul Îndepărtat al Franței, a format primul partid protestatar din Europa dedicat unei cauze unice: țelul său era

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
24 de morți din rândurile apărătorilor săi, Imre Nagy s-a adresat din nou țării la postul național de radio. De data aceasta, el anunța că guvernul său se va baza de acum Înainte pe „cooperarea democratică Între partidele din coaliție, la fel ca În 1945”. Cu alte cuvinte, Nagy forma un guvern multipartit. Departe de a se confrunta cu opoziția, Nagy Își baza acum tot mai mult autoritatea pe Însăși mișcarea populară. În propoziția finală a discursului său, exaltând Ungaria

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
mai puține sufragii, au obținut mai multe locuri În parlament). Remarcabilă este constanța lor. An de an, partidele social-democrate scandinave au primit peste două cincimi din votul concetățenilor, rămânând la guvernare zeci de ani fără Întrerupere - ocazional În fruntea unei coaliții cu parteneri minoritari cooperanți, dar de cele mai multe ori singure. Între 1945 și 1968, opt guverne daneze din zece au fost conduse de social-democrați; În aceiași ani, toate cele patru cabinete suedeze și trei din cele cinci norvegiene au fost social-democrate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
facilitată de independența neobișnuită a țăranilor scandinavi, care trăiau În comunități de un protestantism fervent, neîngrădite de obediența tipic rurală față de preot sau moșier - a constituit platforma durabilă pe care s-au clădit cele mai reușite democrații sociale din Europa. Coalițiile „roșu-verzi” (la Început Între Partidul Agrar și Partidul Social-Democrat, apoi exclusiv În interiorul celui din urmă) erau de neconceput În altă parte; În Scandinavia, ele au devenit o regulă. Partidele social-democrate au fost vehiculul prin care societatea rurală tradițională și proletariatul

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
aplicate În tot nord-vestul Europei, Însă la distanțe variabile În timp. Social-democrații vest-germani conduși de Willy Brandt au introdus schimbări similare spre sfârșitul deceniului și În anii ’70, stânjeniți mai puțin de lege sau precedent cât de ezitările partenerilor de coaliție - mai ales liber-democrații, liberali În probleme economice, dar conservatori În cele sociale. În Franța, pedeapsa capitală a fost abolită abia când socialiștii lui Mitterrand au ajuns la putere În 1981, Însă legile cu privire la Întreruperea sarcinii și divorț au fost modificate

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
dimensiune a anilor ’60, ale cărei implicații nu au fost pe moment sesizate. Datorită sistemului de alegeri legislative și prezidențiale prin vot universal În două runde, viața politică din Franța se coagulase, spre mijlocul deceniului, Într-un sistem stabil de coaliții electorale și parlamentare construite În jurul a două familii politice: comuniștii și socialiștii la stânga, centriștii și gaulliștii la dreapta. Printr-un acord tacit universal, partidele mai mici și facțiunile erau nevoite fie să fuzioneze cu una dintre cele patru mari formațiuni

[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]