KorAP: Find »[drukola/base=șopti & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...311 312 313 ...393 >

9,824 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941

îl bătu prietenește pe obraz și întrebă cu o imputare blîndă: ― Ei, ce-i, amice? Ce-ai pățit? Așa te vindeci d-ta? Asta ți-e voinicia?... Când ți-am spus să te cauți și să... ― Câte ceasuri sunt, doctore? șopti Bologa cu o presimțire tristă. ― E dimineață, prietene... Ce-ți pasă? Stai liniștit, nu-i nimic grav... nimic... Epuizare și surescitate nervoasă, atît! Dar îți trebuie liniște multă, multă liniște... Pleoapele lui Apostol se împreunară ca și când s-ar fi umplut

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
să-ți aduc ce ți-am promis... Până atunci însă n-ai voie să ieși din casă, ia seama! Nici dincolo, la cancelarie, deloc!... Răbdare! Cum ai răbdat zece zile, vei mai răbda două... Și fiindcă atunci, știi, mi-ai șoptit o prostie, află acuma de la mine, tinere prietene, că viața nu e niciodată o povară și că moartea e povara cea mai grea!... Așa! Ține minte ce-ți spune un doctor ursuz și amărît: moartea cea mai eroică nu prețuiește

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
pe tine, mândrul mamei, vai, Doamne! Pățeai și tu ca bietul protopopul nostru, ba poate și mai rău... Ce noroc că nu ne-am culcat, zău așa! De obicei pe vremea asta suntem adormite, dar azi parcă Dumnezeu ne-a șoptit să mai stăm... Și uite așa vorbeam cu toantă asta de Rodovica și o muștruluiam, că tocmai azi-dimineață a plecat și maiorul cel polonez și am robit toată ziua ca să curățim în odaia unde a stat aproape șapte luni, știi

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
fi întîmplat nimic. Doamna Bologa se zăpăci de tot auzind că Apostol e pricina supărării avocatului, căci ei nu-i spusese Apostol c-ar avea vreo neânțelegere cu viitorul său socru. Ce-i drept, Rodovica s-a grăbit să-i șoptească, la bucătărie, cum a trimis-o domnișorul la domnul avocat, dar doamna Bologa a crezut că e vorba de vreun "suvenir" din război, pentru Marta. De aceea acum nici nu știa ce să zică și, că să iasă din încurcătură

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
ca și cum n-ar mai fi putut îndura privirea mamei sale. Din clipa aceasta însă toate cuvintele ei i se încuibară în inimă ca niște spini și rămaseră acolo, încremenite într-o durere amară. Apoi, când glasul doamnei Bologa tăcu, el șopti atât de domol, parcă i-ar fi fost frică să nu trezească pe cineva: ― Rău îmi pare, mamă, c-am mai venit acasă... Pentru doamna Bologa șoapta aceasta a fost ca o lovitură de măciucă. Demult, încă de pe vremea când

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
ca două pumnale. Își mușcă buzele, învinețindu-și-le și murmură foarte înăbușit, parcă și-ar fi stăvilit respirația aprinsă: ― Tu?... Tu?... Ajunse lângă notar, la doi pași. Apoi, cu o iuțeală fulgerătoare, îi repezi un pumn îngrozitor în gură, șoptind ca ieșit din minți: ― Tu?... Tu?... Mișelule!... Mișe... Notarul se clătină ca și cum I-ar fi trăsnit din senin. Lovitura a fost atât de neașteptată, că l-a buimăcit cu desăvârșire. Barba i se însîngeră din buza plesnită. O secundă rămase

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
de duioșie, și-i zicea mereu: ― Pretutindeni sunt oameni dornici de iubire, mamă, și pretutindeni te însoțește Dumnezeu!... Acuma știu, mamă, și acuma mi-e croită cărarea vieții, dreaptă și luminoasă... Când șuieră sirena, doamna Bologa, lângă scara vagonului, îi șopti cu grijă: ― Ia seama, dragul mamei, că mâine intrăm în Săptămâna Patimilor... Du-te și la biserică, du-te și nu uita pe Dumnezeu! Apostol zâmbi blând și-i răspunse cu o privire fierbinte de credință. Trenul porni încet. Doamna

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
pomeni c-a și pășit în șuvoiul razelor poleite și se opri buimăcit, fiindcă și fata se apropiase, ca și cum ar fi ademenit-o cine știe ce putere tainică. Buzele ei se mai mișcau, dar el nici glasul nu i-l mai auzea. Șopti răgușit: ― Mulțumesc... Ilona... pentru că... O privea și se vedea în ochii ei ca într-o oglindă. Ridică brațul puțin, parc-ar fi dorit să-i strângă mâna, și deodată îi cuprinse mijlocul. Fata se lăsă moale în îmbrățișarea lui, cu

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
și totuși încremeni în fața ei, privind-o doar cu niște ochi lacomi și plini de spaimă. Și ea se opri, îngrozită, și se clătină puțin pe picioare... Astfel trecură câteva clipe, amestecate cu rugăciunile ordonanței din odaia ofițerului. Apoi Bologa șopti cu o lucire nouă: ― De ce te ascunzi de mine, Ilona? Fata, ca și cum n-ar fi înțeles întrebarea, păli și răspunse îndată la altă întrebare ce tremura în ochii lui: ― Lasă-mă... Trebuie să mă duc la biserică... E Vinerea mare

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
Denii... Și poimâine sunt Paștile... Apostol îi văzu numai buzele și nu-i auzi glasul. Pe urmă privirea îi coborî pe sâni gata parcă să spargă laibărul care-i apăsa. Deodată se făcu roșu, o apucă de mână și-i șopti cu altă înflăcărare, că fata își feri obrajii: ― Ilona, am să te aștept de la biserică... Fiindcă ea tăcu, Apostol continuă mai fierbinte, înfigîndu-și ochii aprinși în ochii ei speriați: ― Trebuie să vii, Ilona... acuma trebuie... de la biserică... negreșit... te aștept

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
se zvârcolea atât de aprig, că Apostol îi auzea zvârcolirile... Apoi Apostol nu se mai putu stăpâni. Întinse brațul spre ea și degetele lui atinseră sânii strânși în laibărașul de catifea... Ilona scoase un țipăt înăbușit. ― Ilona... turturica mea sălbatică! șopti Bologa răgușit, luîndu-i mâna rece și încercînd să se ridice. ― Mi-e frică... mi-e frică... iartă-mă! murmură fata, vrând să se ferească, cuprinsă brusc de o voință nouă de împotrivire. Dar tot atunci simți că nu mai are

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
intră în cerdac preoteasa, aducând în mână un coșuleț cu pâine prăjită, iar după ea, servitoarea bătrână, pășind cu mare băgare de seamă ca să nu se verse ceștile pline, așezate pe o tavă de lemn înflorit. ― Pune-o colea binișor! șopti preoteasa după ce zâmbi cu sfială spre Bologa. ― Încă n-ai cunoscut pe preoteasa mea, Apostole? întrebă deodată preotul cu mândrie. Poftim, privește-o și spune-mi dacă ai mai văzut așa căprioară drăgălașă? ― Vai, Constantine, nu ți-e rușine? zise

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
apăsat: ― Mare cinste ne faci, domnule locotenent... De-acu numai să fie într-un ceas bun și cu noroc și să trăiți. Apostol, luminat de bucurie, se apropie de Ilona, care își acoperise obrajii cu șorțul, plângând mereu înăbușit. ― Ilona! șopti el mișcat. Vrei să fii mireasa mea, Ilona? Ea își dezveli fața și-i răspunse printr-o privire fierbinte, izvorâtă din plâns și împodobită cu un surâs de fericire. Și Apostol o sărută, fără sfială, pe obrajii umezi de lacrimi

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
se deosebea în întuneric dintre pomii bătrâni care-și întindeau ramurile, ca niște brațe ocrotitoare, până deasupra acoperișului... Dinlăuntru, ca dintr-o peșteră, se auzea un glas chinuit, mormăind când tărăgănat și dureros, când aspru și ascuțit. ― E prea devreme, șopti cineva lângă Bologa, căci părintele slujește așa fel încît tocmai când se crapă de ziuă să isprăvească liturghia! ― Mai bine prea devreme decât să n-ai loc nici măcar în curtea bicericii, răspunse altul cu imputare. Oamenii se îmbulzeau, șopteau. Ici-colo

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
devreme, șopti cineva lângă Bologa, căci părintele slujește așa fel încît tocmai când se crapă de ziuă să isprăvească liturghia! ― Mai bine prea devreme decât să n-ai loc nici măcar în curtea bicericii, răspunse altul cu imputare. Oamenii se îmbulzeau, șopteau. Ici-colo se stăpâneau râsete înăbușite. Întunericul începea să se îmblînzească. În sfârșit ușa bisericii se lumină și, peste câteva minute, preotul, cu Evanghelia pe braț și cu o lumânare aprinsă în cealaltă mână, se ivi în prag. Zeci de lumânărele

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
vesel, că amândoi bărbații râseră împreună cu ea. ― Fetița... adică logodnica ta, e mare ștrengărită! zise Klapka după ce Ilona fugi afară, să râdă în voie. Oricum, adăugă pe urmă serios, logodna asta e un mister, pentru mine, firește... ― Și pentru mine! șopti Apostol cu o fâlfâire de entuziasm. Dar nu numai logodna, ci toată viața, începînd cu sufletul meu și sfârșind cu infinitul înstelat! Căpitanul îi aruncă o privire mirată și reluă nehotărît: ― Bine... așa se zice... Astea-s dintre vorbele mari

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
apropia în goană. Bologa, mirat, se duse la fereastră și văzu că mașina oprește brusc în fața casei. Se întoarse spre Ilona întrebător. In ochii ei, peste rămășițele bucuriei, lucea o spaimă. ― Du-te repede, că te caută pe d-ta! șopti ea, agățîndu-i-se de braț. Apostol ieși, nedumerit, în ușa tinzii. Pe poartă tocmai intra un plutonier înalt, deșirat, cu fața cenușie și uscată, fără mustăți și cu niște favorite sure. Lui Apostol i se păru cunoscut, dar nu-și amintea

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
așteaptă puțin, făcu Apostol, plictisit numai pentru că trebuia să se despartă de Ilona. Intră în cancelarie, spuse că pleacă la cartier, apoi se duse dincolo unde Ilona îl aștepta tremurând, plânsă, cu o bănuială rea în inimă. ― De ce te cheamă? șopti ea atât de încet, parcă odaia ar fi fost plină de vrăjmași la pândă. ― Ei, cine știe ce fleacuri, mormăi Apostol cu glas indiferent, gătindu-se de drum. Apoi, după ce își puse casca, merse lângă ea, tulburat și el acuma, simțind în

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
Făget, da... Am să-i spun eu... Fii liniștită, micuțo... liniștită!... ― Ia seama pe acolo! murmură Ilona cu obrajii lăcrimați, rugătoare și înfricoșată. Dumnezeu să-ți ajute! ― Amin! murmură Apostol, închinîndu-se. Pe urmă o strânse în brațe și o sărută, șoptindu-i în ureche, ca o mărturisire de dragoste: ― Liniștită... N-ai grijă... Mireasa mea... Plutonierul stătea în mijlocul ogrăzii, rezemat într-un picior, cu mâna în șold, cu ochii închiși, parcă i-ar fi fost teamă de lumina soarelui. Zărindu-l

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
ochii de la chioșc. Primarul tăcu zăpăcit, iar groparul se muta mereu de pe un picior pe altul, ca și cum ar fi vrut să întrebe ceva și n-ar fi găsit cum să înceapă. ― Dar ceilalți unde-s? întrebă apoi brusc locotenentul. ― Dincolo, șopti primarul, înțelegînd. Sunt doisprezece... O, Doamne, urgia lui Dumnezeu... Sunt români, săracii, și nici unul n-are să scape după cât e de înfocat căpitanul... Bologa urmări privirea primarului și, în fața unui hambar de piatră, văzu o santinelă cu baioneta la armă. ― Acolo

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
spărgeau, încît nu putea închega nici o "explicație". Sub vălmășagul gândurilor însă un puhoi năprasnic îi ducea sufletul departe, zdrobindu-i toate îndoielile și șovăirile. ― Ilona... Îngână dânsul, îngrozit că nu are ce să-i spuie. ― Eu cunosc munții mai bine, șopti deodată Ilona, ghicindu-i gândurile. Știu toate cotloanele, toate potecile, toate pâraiele... Am să-ți fiu călăuză! ― Nu, nu! tresări Apostol uimit. Tu nu trebuie să... Îi tremura glasul. Tăcu. Peste câteva clipe însă zise iar liniștit: ― Am să mă

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
iar peste casca soldatului zărea silueta lui Varga, mai neagră decât bezna. Mereu atingea cu botul cizmelor călcâiul soldatului și mereu voia să-i ceară iertare, dar nu-și putea descleșta fălcile să vorbească. De altfel nici o șoaptă nu mai șoptea nimeni ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat și nici nu se va întîmpla. Numai când deslușea silueta locotenentului, în sufletul lui Apostol scotea capul veșnic același cuvânt, ca un cadavru la marginea apei: " În sfârșit... În sfîrșit..." Simțea o

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
curmă deodată imputările și, punând mâna pe brațul lui Varga, murmură cu alt glas, aproape mirat: ― Se vede c-a umblat prin sârme... Și-a sfâșiat hainele... Poate să fie zdrelit? Varga se uită repede la Bologa, încruntînd sprâncenele, și șopti cu o strângere de umeri: ― Poate... Atunci Apostol, ca și cum ar fi simțit privirile, ridică ochii spre dânșii. Varga întoarse capul și trecu lângă telefonist. ― Sunt zdrobit de oboseală, bolborosi Apostol cu o voce uscată, străină, întîlnind privirea aghiotantului. Nu mă

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
patrulă de ofițeri... comandată de ofițer, firește... a prins un locotenent de artilerie care încerca să dezerteze la inamic... Cum? Cum îl cheamă? Locotenent Varga, comandantul escadronului al treilea... A, pe prizonier?... Cum îl cheamă pe prizonier, Varga? ― Bologa Apostol, șopti Varga. ― Locotenent Bologa Apostol!... Bo-lo-ga... din artilerie... Nu știu... Da, da, firește... Acum ce să facem cu el, cu prizonierul, firește... Ce întrebare!... Bine, sigur că trebuie să vi-l trimitem, dar vreau să știu acuma, ce facem acuma?... Ce

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
adâncă, în care i se topiră toate temerile. Vreau să te scap!... Auzi?... Trebuie să scapi! Bologa se cutremură și se uită la Klapka necrezător, cu o mirare ca și când l-ar fi văzut întîia oară în viață. ― Bine... bine... firește, șopti dânsul cu o voce ca un suspin prelungit. ― Nenorocitule... zise iar căpitanul, clătinând din cap; adăugă apoi îndată, mai apăsat: Curaj! Curaj, Bologa! Se depărtă brusc spre postul de comandă fără a mai întoarce capul... Căruța se urni curând și

Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]