8,130 matches
-
proprii săi supuși, un monarh de aceeași esență cu basileus-ul, fără dislocarea schemei bizantine a ierarhiei politice, dar desprinzându-se de ideea de ecumenicitate, care la Bizanț continua să formeze esența autocrației imperiale. (Valentin Al. Georgescu 43) Dacă istoricii dreptului bizantin și cercetătorii dreptului medieval românesc au stabilit deja care anume aspecte ale puterii simbolice sau ale justiției și în ce măsură pot fi așezate în descendență bizantină (doar parțial), reeavaluarea reprezentărilor colective memorate în imaginarul medieval românesc (și oglindite de mărturii) atestă
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
la Bizanț continua să formeze esența autocrației imperiale. (Valentin Al. Georgescu 43) Dacă istoricii dreptului bizantin și cercetătorii dreptului medieval românesc au stabilit deja care anume aspecte ale puterii simbolice sau ale justiției și în ce măsură pot fi așezate în descendență bizantină (doar parțial), reeavaluarea reprezentărilor colective memorate în imaginarul medieval românesc (și oglindite de mărturii) atestă în schimb coerența imaginii despre guvernarea vieții materiale și spirituale a comunității, în spiritul oikonomiei creștine (și ea de sorginte bizantină, cum am precizat la
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
fi așezate în descendență bizantină (doar parțial), reeavaluarea reprezentărilor colective memorate în imaginarul medieval românesc (și oglindite de mărturii) atestă în schimb coerența imaginii despre guvernarea vieții materiale și spirituale a comunității, în spiritul oikonomiei creștine (și ea de sorginte bizantină, cum am precizat la începutul capitolului). Legitimitatea domniei nu a fost pusă niciodată în discuție; cu toate că spre sfârșitul secolului XVI și începutul secolului XVII s-a organizat un "regim nobiliar centralizat", domnul a rămas, în același timp, legibus adligatus și
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
din capitala imperiului nu au fost trimise însemnele obișnuite ale puterii, care să arate fie o relație solidă între cele două coroane, fie o atenție specială acordată noilor forme statale care optaseră pentru ortodoxie, implicit (sau: posibil și) pentru planul bizantin de guvernare. Efectele activității clericilor se fac resimțite însă mai greu, deși populația avea o istorie proprie în ce privește creștinarea. Acumularea materialelor de prozelitism, a obiectelor de cult, consolidarea ierarhiei clericale, stabilirea raporturilor cu puterea statală, cu populația, răspândirea lăcașurilor de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
în mare măsură, abia odată cu domnia lui Ștefan cel Mare în Moldova și a Basarabilor în Muntenia, așadar la câtva timp după "descălecate". Mimetismul religios a ajutat semnificativ, prin ortodoxia angajată în slujba cauzelor creștine ale imperiului, în asimilarea modelului bizantin, mai întâi la nivelul instituțiilor statelor românești, apoi și în consolidarea imaginarului colectiv. Fenomenul prozelitismului a susținut domnia, prin argumentele spirituale pe care le folosea clerul, mai motivante și mai persuasive decât cele ale puterii, dat fiind că atitudinea credincioșilor
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
așează destul de repede programul politic în continuarea celui bizantin, cu atât mai mult după 1453, moment din care comunitățile balcanice și de la nord de Balcani își pun problema menținerii lor în istorie în relație cu asumarea credinței creștine de rit bizantin (și apărarea ei, în numeroase situații). Apanajele puterii constantinopolitane își au așadar rostul lor atunci când sunt preluate de programele politice voievodale ale unor personaje istorice proclamate sau autoproclamate conducători cruciați. Acestei direcții politico-religioase fundamentale pentru secolele evului mediu românesc îi
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
soluții de politică internă și de opțiuni diplomatice, proprii, dar făurite în prezența Bizanțului sau chiar cu sprijinul său în acea epocă de independență către care se îndreaptă nostalgia urmașilor și a cărei amintire era capabilă să confunde ce era bizantin și ce era românesc. Deci, tradiția bizantină a fost și o idee-forță și un vis, neîmplinit niciodată. Realitățile au refuzat posibilitatea unui imperiu neo-bizantin la care prea puțini domni români vor fi cutezat să se gândească, după cum au spulberat și
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
diplomatice, proprii, dar făurite în prezența Bizanțului sau chiar cu sprijinul său în acea epocă de independență către care se îndreaptă nostalgia urmașilor și a cărei amintire era capabilă să confunde ce era bizantin și ce era românesc. Deci, tradiția bizantină a fost și o idee-forță și un vis, neîmplinit niciodată. Realitățile au refuzat posibilitatea unui imperiu neo-bizantin la care prea puțini domni români vor fi cutezat să se gândească, după cum au spulberat și vremelnicele consolidări ale unui echilibru intern și
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
și slabe forțe armate și necăpătând decât rareori ajutor extern (Papacostea 7-277), voievozii români, la limită, nu au evitat să transforme în temă politică vulnerabilitatea, statutul de margine expusă presiunilor imperiului "păgân", și să contextualizeze valoarea militantă a moștenirii creștine bizantine, precum și imaginea ei23. Această temă politico-religioasă centrală a lăsat totală libertate domnitorului în a-și impune autocrația prin vocabular politic, coduri ceremoniale și scenografie de inspirație constantinopolitană, apărând ca un "uns" în scaun de către divinitate, în egală măsură stăpân al
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de arhiereu - toiagul - avea loc în cadrul unei proceduri cu caracter laic, pe când pentru celălalt - mitra −, după primirea aprobării de la Constantinopol, se organiza, cu solemnitatea de rigoare, o ceremonie religioasă. Demnitatea le conferea domnilor un caracter aproape sacerdotal, ca și împăraților bizantini sau, de altfel, regilor "taumaturgi" din Occident. La anumite ceremonii ale ritualului eccleziastic, domnul figurează chiar ca oficiant, deși nu în primul rând, ci după mitropolit sau, când este cazul, după patriarhul oaspete. (Pippidi 57-58) Importantă pentru coerența programului politic
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
mult, în funcție de dezvoltarea formelor de învățământ și de educație, de traduceri și de circulația manuscriselor. Indiferent de influențele sau de coincidențele pe care critica de specialitate le depistează reevaluând "martorii" istoriei, imaginarul puterii medievale românești se menține pe linia modelului bizantin până târziu, inclusiv la domnitorii fanarioți, ei înșiși urmând ...linia autocratică, în sensul modernizator și raționalist al despotului luminat, care nu este decât o aplicație de epocă a conceptului de princeps optimus maximusque. (Valentin Al. Georgescu 129) Conform analizei statistice
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
într-o lume în care imperium sine patriarcha non staret (Prepiskata na papa Inokentija III 9, n.a.). Al doilea aspect major al evenimentului este de natură politică. Solidar cu gestul patriarhului său, cum apare explicit din textul hotărârii sinodale, împăratul bizantin recunoștea existența juridică a principatului muntean al Basarabilor. Aspirațiile politice de neatârnare ale Țării Românești dobândeau pentru prima oară o recunoaștere internațională, ce venea din partea Constantinopolului, unul dintre cele două centre medievale de legitimare politică. E drept, după marea biruință
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de la Posada, principatul Basarabilor apărea și acționa pe plan extern ca stat independent. Dar fără consacrarea politică a Constantinopolului sau a Romei, el nu putea intra în "familia de regi" a lumii medievale, în acea Weltbeherrschungsorganisation, în frunte cu basileul bizantin în lumea ortodoxă. În plan juridic, actul lui Nicolae Alexandru din 1359, care constituia o ieșire fățișă din vasalitatea regalității angevine, are aceeași greutate ca biruința de la Posada, desăvâr- șind-o. Din acest moment, în titlul voievodal apare și calificativul de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
juridic, actul lui Nicolae Alexandru din 1359, care constituia o ieșire fățișă din vasalitatea regalității angevine, are aceeași greutate ca biruința de la Posada, desăvâr- șind-o. Din acest moment, în titlul voievodal apare și calificativul de samodârjeț, echivalent al atributului imperial bizantin autocrator, cu egalul său românesc "singur țiitor". Calificativul are aceeași semnificație cu formula rex est imperator in regno suo, care cu numai un secol mai devreme își făcea apariția sub pana juriștilor regilor Franței, ca o afirmare a puterii depline
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
nicio altă autoritate. (Romanitatea orientală în Evul Mediu 198-99) Populația acceptase creștinismul încă din perioada Daciei romane, după care, prin forța lucrurilor, a fost mai aproape și a avut un contact constant cu credința "răsăriteană", devenită "ortodoxă", difuzată de imperiul bizantin prin dogmă, dar și prin ideologia basileică. Fără îndoială, exista o tradiție religioasă, așa cum amintește și Brezeanu în același loc (susținută de mărturiile arheologice, de hărțile diocezelor, de documente bizantine clericale sau ale cancelariei imperiale etc.), răspândită și dominantă în
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
a spiritualității religioase a românilor, deja recunoscuți ca etnie descendentă din vechea populație a provinciei romane, numiți "vlahi" încă din 980 (într-o diplomă a lui Vasile II Macedoneanul) și înregistrați ca aparținând istoriei Balcanilor, în paralel cu istoria imperiului bizantin (Brezeanu, Romanitatea orientală 38-50; Armbruster, Romanitatea românilor). Vlahii de la nord de Dunăre și-au revendicat ei înșiși originea latină − atât cât lasă documentele interne și externe să se vadă acest lucru −, dar fără putință de tăgadă asupra conștiinței lor etnice
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de Roma și de papalitate, cu dorința de a obține ajutor politic și militar la granițele sale orientale, amenințate de puterea musulmană. Demers sancționat curând de către țările ortodoxe sau în mod particular de importante centre urbane și ecclesiastice din imperiul bizantin, prin neparticiparea la tratativele duse cu papalitatea, prin susținerea contra-partidei monastice și preluarea isihasmului palamit, replică dată patriarhiei bizantine (Mazilu, Recitind literatura română veche 42-59), și, în fine, prin lipsa unui răspuns efectiv în apărarea Constantinopolului. Țările Române, la puțin
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de puterea musulmană. Demers sancționat curând de către țările ortodoxe sau în mod particular de importante centre urbane și ecclesiastice din imperiul bizantin, prin neparticiparea la tratativele duse cu papalitatea, prin susținerea contra-partidei monastice și preluarea isihasmului palamit, replică dată patriarhiei bizantine (Mazilu, Recitind literatura română veche 42-59), și, în fine, prin lipsa unui răspuns efectiv în apărarea Constantinopolului. Țările Române, la puțin timp după ce decid afilierea bisericii lor "naționale" la patriarhia de la Constantinopol − fără să li se fi cerut acest lucru
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
care deja primise factorii civilizației latine (materiale și spirituale) − și o populație în mare parte transformată, pe cale de a se afirma ca o nouă etnie. Granița Dunării joacă în continuare un rol decisiv: niciodată în chip real provincie a imperiului bizantin, zona nord-dunăreană rămâne totuși în contact direct cu cea sud-dunăreană datorită factorului lingvistic, a celui etnic și, nu în ultimul rând, a celui religios. Fără a suporta din partea centrului de putere, destul de îndepărtat de altfel (Constantinopolul), presiuni instituționale sau militare
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
redescoperiri istorice (referințe la cuceririle romane), ci și a tradiției locale − mențiune care va apărea mai târziu și în letopisețul lui Ureche. Conștiința latinității menținea însă etnia așa-numiților vlahi nord-dunăreni, a românilor, în atenția cercurilor de influență ale imperiului bizantin și a politicii lui generale (Brezeanu, Identități și solidarități medievale 106-37). Or, secolul XIV lăsase deja în urmă schismele, dar și efemerul Imperiu latin de la Constantinopol. Aceeași conștiință religioasă și etnică părea să fi asimilat puternic rezistența imperiului de la Niceea
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Constantin VII Porfirogenetul (în manualul scris pentru fiul său, Romanos II, și cunoscut sub titlul latin De administrando imperio) o face între "rhomani", vorbitorii de limbă latină din Dalmația, și "rhomei", denumirea dată încă din secolul IX populației din imperiul bizantin vorbitoare de limbă greacă. Deși nu li s-a cerut sau nu li s-a impus militar niciodată încorporarea în imperiul bizantin, românii continuă să se comporte ca și cum ar mai fi în continuare cetățeni ai imperiului roman de dinainte de retragerea
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
rhomani", vorbitorii de limbă latină din Dalmația, și "rhomei", denumirea dată încă din secolul IX populației din imperiul bizantin vorbitoare de limbă greacă. Deși nu li s-a cerut sau nu li s-a impus militar niciodată încorporarea în imperiul bizantin, românii continuă să se comporte ca și cum ar mai fi în continuare cetățeni ai imperiului roman de dinainte de retragerea aureliană și, implicit, ai celui moștenitor de drept al lui, clădit de Constantin I (chiar în ciuda faptului că acest imperiu capătă un
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
Mică, cele dinspre coasta dalmată, cele de la sud de Dunăre, devenite țaratul bulgar etc.). Dincolo de însăși existența "himerei" puterii basileice, reduse în timp la etnia ortodoxă greacă și la teritoriile Greciei actuale (aproximativ), Țările Române rămân fidele ideii de imperiu bizantin și instituțiilor sale, pe care le preiau într-o măsură parțială, nefiind în chip real ajutate sau încurajate să o facă niciodată; ele de altfel continuă să susțină, după 1453, cu diverse motivații, importante mănăstiri ortodoxe din teritoriile administrate de
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
de imperiul otoman (Pippidi 81-84), chiar în defavoarea financiară a sistemului monastic intern. Paradoxul continuă 24: așadar, deși etnic descendenți ai romanilor, fondatori ai imperiului de la Constantinopol, nu devin "rhomei" - de fapt, nu au statutul privilegiat al acestora, de primă populație bizantină, când sunt pomeniți totuși în secolul X; deși ortodocși, nu au fost niciodată cetățeni cu drepturi depline ai imperiului bizantin; deși vorbitori de limbă cu rădăcini latine, nu devin catolici; deși se implică alături de catolici în proiectele de cruciadă, o
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
-
rădăcini latine, nu devin catolici; deși se implică alături de catolici în proiectele de cruciadă, o fac rămânând atenți față de ei la apărarea identității lor ortodoxe; deși creștini ortodocși, rămân "latini", înconjurați din trei părți de populații de limbă slavă. Ideea bizantină ajunge astfel [după Constantin Cantacuzino, n.n.] să se disjungă în două elemente: Imperiul roman și Imperiul grecesc. Românii, datorită originii lor latine, devenite o dogmă pentru cărturari, și nu numai în provincia de peste munți, își revendică apartenența la primul. Centrul
[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]