8,186 matches
-
într-un colț al clădirii. Ușile de fier stăteau larg deschise. Vâjâitul se întețise. Înăuntru era mai întuneric decât mi-am închipuit. Până nu mi s-au obișnuit puțin ochii, n-am distins absolut nimic. Nu era nici un bec aprins - ciudat ca tocmai aici să nu existe așa ceva! - iar firișoarele de lumină care pătrundeau de afară luminau doar tavanul. În afară de vâjâit, absolut nimic altceva. Am strigat, dar se părea că nu mă auzea nimeni. Am rămas în ușă, mi-am scos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acum există practic, dar, din punct de vedere fenomenologic, este doar una dintre nenumăratele posibilități. Schimbările nu sunt strigătoare la cer... e ca și când ai păși mai întâi cu dreptul sau cu stângul. Așa că nu văd de ce să ți se pară ciudat că se schimbă lumea o dată cu modificarea amintirilor. Sună tare sofisticat! Prea abstract, dacă-mi permiteți. Ignorați complet factorul timp, inversând ordinea lucrurilor. — Nu-i adevărat. Paradoxul e doar în capul tău, punctă Profesorul. Pe măsură ce fabrici amintiri, creezi și o lume
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
lemn de foc. Și e păcat. Mare păcat! Îmi place mult să le privesc pentru că sunt frumoase. Nu știu să cânt și nici nu cred c-am să învăț vreodată, dar sunt foarte mulțumit că le am. Vi se pare ciudat? — Instrumentele muzicale sunt minunate. Nu-i nimic straniu în faptul că vă plac, am zis. Mi s-au oprit privirile pe o cutie ce se afla între violoncel și tobă. Am luat-o de jos și am scos din ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
specifice. — Arată ca niște foale. — Principiul de funcționare e același. — Pot să-l ating? — Bineînțeles. L-a apucat cu amândouă mâinile, cu grijă, de parcă ținea un pui de animal proaspăt fătat. Nu-și mai lua privirile de la el. — E cam ciudat, zise ea cu un zâmbet stânjenit. Dar bine că ai reușit să pui mâna pe așa ceva. Te bucuri? — A meritat să venim până aici. — Individului n-au reușit să-i desprindă umbra de tot. Doar un pic, dar i-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
acolo. Mirosul nu era tocmai plăcut, dar cu siguranță exista un tunel. Mi-am sprijinit coatele de o ieșitură în stâncă, am pus un picior într-o scobitură și m-am ridicat deasupra. — Am găsit-o! Vocea mea a răsunat ciudat din pricina durerii pe care o simțeam în rana ce pulsa puternic. — Slavă Domnului! exclamă ea. I-am luat lanterna din mână și am tras-o și pe ea sus. Ne-am așezat în fața grotei. Tremuram de frig. Mi se udaseră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Mai avem puțin și ieșim. Am decis să-mi alung gândurile. Dar pentru că nu mă mai gândeam la nimic, mi-am dat seama că pantalonii uzi mi se lipiseră de picioare, îmi era frig, rana mă durea. Mi se părea ciudat că nu-mi venea să urinez cu toate că îmi era frig. Oare când făcusem pipi ultima oară? Am încercat să mă concentrez ca să-mi pot aminti, dar degeaba. Oricum, de când am coborât în subteran n-am mai făcut pipi. Dar înainte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
pe ea trona armonica. Îmi agățasem paltonul și fularul pe un cui bătut în perete. Se vedeau mănușile în buzunarul paltonului. Mi-am verificat apoi toți mușchii. Se mișcau normal, nu mă durea nimic. Nici măcar ochii. N-am constatat ceva ciudat. Cu toate astea, zgomotul acela apăsător nu contenea. Neregulat, convergent, cu variațiuni pe ici-colo. Am vrut să verific din ce direcție venea. Mi-am ciulit urechile, dar degeaba. Nu mi-am dat seama. Poate chiar din interiorul capului meu. Ca să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
încălzise. Așa cum stătea, atârnată de o creangă, în bătaia vântului, arăta ca o piele năpârlită. Camera s-a mai încălzit. M-am așezat pe scaun, am luat armonica de pe masă și am mișcat burduful. Instrumentul mi se părea ceva mai ciudat de când era la mine decât atunci când îl văzusem în pădure prima oară. Butoanele și burduful erau vechi, decolorate, iar vopseaua de pe tăblie jupuită pe alocuri. Totuși, modelul arabesc se mai distingea încă. Arăta mai degrabă ca o lucrare de artă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
devenim suspecți. — E în ordine! Am ieșit de după stâlp, am urcat scara de la capătul peronului, calmi și senini, de parcă zilnic procedam astfel. Am trecut și peste barieră. Câțiva pasageri din cei care se adunaseră deja pe peron ne-au privit ciudat. Probabil se întrebau ce era cu noi și de unde apărusem în halul acela. Nu arătam în nici un caz a lucrători la metrou. Eram plini de noroi, aveam îmbrăcămintea udă, părul năclăit, ne dăduseră lacrimile din pricina luminii. Nu i-am lăsat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar n-avea cum să-mi facă rău un pachet de țigări în ultima mea zi de viață. Am rămas sub streașina tutungeriei, am băgat o țigară în gură și am aprins-o cu bricheta. Mi s-a părut tare ciudat gustul ei după atâta abstinență. Am amețit și mi-au amorțit vârfurile degetelor de la ambele mâini. Am intrat apoi în patiserie și am cumpărat patru tarte. Aveau nume franțuzești lungi și complicate, pe care le-am și uitat în clipa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și a început Bolero de Ravel. Am mai comandat o bere și m-am dus la toaletă. Am făcut un pipi lung, tare lung. De unde se adunase atâta? Cred că am urinat încontinuu două minute. Mi s-a părut foarte ciudat că făceam pipi pe fundalul sonor al Boleroului, dar îmi plăcea și îmi doream să dureze o veșnicie. M-am simțit apoi ca un nou-născut. M-am spălat pe mâini, m-am privit în oglinda care deforma imaginile, m-am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Cum arăta geanta dumneavoastră? — Un rucsac albastru pe care scria Nike. — Cum este marca de fabrică? Am cerut o foaie de hârtie și un creion, am desenat un bumerang și am scris NIKE deasupra lui. Recepționerul m-a privit cam ciudat, dar a luat foaia într-o mână și a început să caute pe rafturi. S-a întors cu rucsacul meu. — Acesta este? — Da. — Aveți vreun act de identitate la dumneavoastră? I-am întins permisul de conducere și a verificat numele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Și acum, când m-am decis să o salvez, nu mi-au mai rămas decât douăzeci și una de ore, interval în care trebuia să pun cap la cap fragment de fragment. Trebuia să ajung cumva la sufletul ei. Mi se părea ciudat faptul că în acest oraș atemporal, mie nu mi-au rămas decât douăzeci și una de ore. Am închis ochii și am respirat adânc de câteva ori. M-am concentrat cât am putut ca să găsesc capătul firului și să pot apoi descâlci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
seama că acesta e restaurant, am zis eu în timp ce parcam în fața lui. Era mic, cu trei mese și patru locuri la bar. Chelnerul ne-a condus la masa din colț. Pe fereastra laterală se zăreau niște pruni. Mi se părea ciudat să existe pruni în grădina unui asemenea restaurant, deși nu cred că aveam motive să gândesc astfel. Probabil că existau pruni și în Italia, mi-am zis. În Franța existau stridii, de exemplu. După ce-am ales vinul, am studiat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
împrejmuită de stânci uriașe. — Seamănă oarecum. — Or fi existând puncte comune? — Poate, am zis băgând mâna în buzunarul hainei. Am un cadou pentru tine. — Cadou? Îmi plac grozav cadourile. Am scos unghiera și i-am întins-o. A privit cam ciudat cutiuța cea neagră. — Ce-i aici? — Uită-te și-ai să vezi. I-am luat apoi unghiera din mână și i-am arătat cum s-o folosească. — E foarte bine și la îndemână să ai așa ceva când mergi în excursii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
După ce-am pus instrumentul deoparte, ea a închis ochii și s-a agățat de brațul meu. Am simțit o lacrimă caldă. Apoi altele. Am luat-o pe după umăr și am sărutat-o pe pleoape. Lacrimile de pe obraji îi străluceau ciudat. Nu de la lumina becului, cu siguranță. Era o lumină albă și caldă, ca cea trimisă de niște stele puternice. M-am ridicat și am stins lampa. Abia în clipa aceea am înțeles de unde veneau sclipirile puternice. De la cranii. Toate străluceau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
greu de imaginat. Nu înțelegeam cum de ajungeau la mal. Probabil purtate de valuri, dar pentru că-mi plăcea să cotrobăi prin ele, așteptam cu nerăbdare următorul taifun. Am stins țigara în scrumieră și am pus paharul gol pe masă. — Sunt ciudat de curate lucrurile aduse de valuri, chiar dacă nu neapărat folositoare. N-am găsit nici măcar o dată vreunul murdar, pe care să nu-l pot atinge. Marea e extraordinară! Când privesc în urmă, îmi amintesc mereu de obiectele găsite pe țărm. Așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
fier. Deci, nu ne-a mai rămas decât lacul de sud. Evadăm și noi împreună cu râul. — De ce ești atât de sigură că e calea cea mai bună? — Doar lacul de sud nu e păzit. Este neatins. Nu ți se pare ciudat? Nu are gard și nici n-ar avea nevoie. E înconjurat de spaimă. Dacă reușim să ne înfrângem spaima, suntem salvați. Când ți-ai dat seama de asta? Când am văzut râul. M-a dus Paznicul la podul de vest
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
frecat mâinile de câteva ori. Părea tare caraghioasă cu zăpada troienită pe umerii firavi. În urechi nu-mi răsunau decât mâinile ei. Apoi și-a plecat puțin capul într-o parte și-a zis: — Eu mă duc. Mi se pare ciudat că n-o să ne mai întâlnim niciodată. Nici nu știu ce s-ar cuveni să-ți spun la despărțire. Nu-mi amintesc nici un cuvânt potrivit... Mi-am scos iar pălăria, am scuturat-o de zăpadă și am pus-o la loc pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dacă nu s-ar insista pe ideea că e „musai păpușa să aibă suflet”. În scrisul lui D. aproape nimic nu prevestește și mai apoi nici nu confirmă o piesă cum este Vlaicu Vodă, moment de grație al unei inspirații ciudat de capricioase. Compunerile lui dramatice, mai toate, nu sunt decât niște improvizații facile, efemeride destinate unor reprezentații mondene. Le Cotillon (1900) e o frivolă, dar nu lipsită de grație „bluette”, lucrată cu tehnica fluentă a farsei de salon. Basmul cu
DAVILA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286707_a_288036]
-
de cântecul de sirenă al literaturii. SCRIERI: N-au înflorit încă merii, București, 1955; Dacă vei fi întrebat..., București, 1959; Secunda 58, București, 1960; De n-ar fi iubirile..., București, 1961; Ninge la Ecuator, București, 1963; Oricât ar părea de ciudat, București, 1964; Corigență la dragoste, București, 1967; Joc dublu, București, 1968; Minciuni adevărate, București, 1969; Teatru, București, 1969; Teatru cu bile, București, 1970; Ficțiuni pentru revolver și orchestră, București, 1970; Dacă vei fi întrebat... Joc dublu. Teatru cu bile, București
DORIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286837_a_288166]
-
Arborele memoriei, alcătuită de Radu Cârneci (1997), de referință este poemul omagial Beethoven, a cărui idee este ascensiunea prin transfigurare și artă. Muzicianul bolnav, surd și ros de sărăcie, își așază mental notele negre pe plafon, unde ele alcătuiesc un ciudat portativ. Culcat cu fața în sus, își contemplă astfel, într-o dimineață, întreaga Simfonie a noua, așternută pe albul tavanului. Plafonul se dematerializează, notele se fixează în găurile negre dintre galaxii, fug spre nemărginire. O rază de sus stinge privirea
CAROL. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286119_a_287448]
-
artistică a baladei constă, în primul rând, în realizarea deosebită a portretelor celor doi eroi: Chira și arapul. Cântărețul popular încearcă o descriere caricaturală a negustorului, utilizând în acest scop o bogată gamă de epitete și comparații: „buzat, / negru și ciudat, / cu solzi după cap, / parcă sunt de crap, / cu solzi mari pe burtă / parcă sunt de știucă.” Se mai adaugă în altă versiune buzele „late, / roșii și umflate”, ochii „refecați, / roșii, bolboșați”, părul „îmbâcsit / și încârlionțit”, mustățile „de rac, / parc-
CHIRA CHIRALINA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286202_a_287531]
-
și ale fiicei îi este prezentat de tată lui Tudor Arghezi, care depistează imediat falsul și nu recunoaște decât producțiile adolescentei, pe marginea cărora va scrie: „Talent incontestabil, vocație sigură”. „Eram lacomă de artă sub toate formele, dar ce e ciudat e că uram disciplina”, va mărturisi mai târziu, în jurnalul adnotat Memoria ca zestre (2003). Din 1940, activează ilegal în mișcarea comunistă (aprobată de tată, condamnată de mamă), scriind lozinci pe ziduri. În 1943, se căsătorește cu Jean Colin, devenit
CASSIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286136_a_287465]
-
ale lumii civilizate cu elemente din lumea naturală: direcția de înaintare este spre nefalsificare și combinație liberă a componentelor lumii. Contopirea contrariilor într-un act erotic (niciodată împlinit, veșnic neepuizat) este prefigurată simbolic în Dialogul vântului cu marea: „Sunt călătorul ciudat,/ fără chip, pe câmpiile zării./ În părul meu păsări solemne se zbat./ Sunt marele dușman al nemișcării!// -Mă tulbur... Mușchi de apă-ncordez./ De dragoste, cânt!/ Fluidă, înaltă din albie ies/ să fiu vânt, să fiu vânt”. Dialogul Cântării Cântărilor
CASSIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286136_a_287465]