KorAP: Find »[drukola/base=mileniu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...311 312 313 ...317 >

7,919 matches

Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330

indiciile care să ne permită să aruncăm o privire asupra religiozității private și a majorității populației anatoliene. O parte dintre textele religioase de la Boghazköy sunt redate În alte limbi decât hitita, limbi care țin de populațiile prezente În Anatolia În timpul mileniului al II-lea Î.Hr.: este vorba despre două limbi indo-europene de ramificație anatoliană (palaica și luviana) și două de origine necunoscută (hatica și hurrita). Limba palaică și cea hatică sunt cunoscute doar din arhiva de la Boghazköy: aceasta este o

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
avem de-a face cu un popor a cărui prezență este atestată de izvoare epigrafice și arheologice, atât În Anatolia, cât și În Mesopotamia de Nord și În Siria, Într-o perioadă care se Întinde din a doua jumătate a mileniului al III-lea până la sfârșitul mileniului al II-lea Î.Hr. Mai mult, spre deosebire de populațiile amintite mai sus, știm despre hurriți că au creat o importantă uniune de state, Mitanni. Din păcate, nu dispunem Încă de o documentație care să

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
popor a cărui prezență este atestată de izvoare epigrafice și arheologice, atât În Anatolia, cât și În Mesopotamia de Nord și În Siria, Într-o perioadă care se Întinde din a doua jumătate a mileniului al III-lea până la sfârșitul mileniului al II-lea Î.Hr. Mai mult, spre deosebire de populațiile amintite mai sus, știm despre hurriți că au creat o importantă uniune de state, Mitanni. Din păcate, nu dispunem Încă de o documentație care să provină de la acest stat și care

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
În teritoriile locuite de populația luvia: Arzawa (Heinold-Krahmer, 1977) și Kizzuwatna (recent, Beal, 1986); totuși, pe acest teritoriu o importanță deosebită o are componenta hurrită. În Anatolia meridională și Siria nordică, populațiile luviene sunt atestate Încă din primele secole ale mileniului I Î.Hr., când au Înflorit o serie de mici state (așa-numitele state „neo-hitite”) de cultură luviană, cărora le pot fi atribuite inscripțiile monumentale În grafie hieroglifică. 2. DEZVOLTAREA ISTORICĂTC "2. DEZVOLTAREA ISTORICĂ" Analiza complexului patrimoniu religios hitit, la

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
religios suveranii din Hattușaș au realizat, prin intermediul unui lung proces de elaborare, o sinteză de elemente diverse, care este tipică pentru ideologia și acțiunea lor politică. Situația etnică a Anatxe "Anat"oliei trebuie să se fi stabilizat deja la Începutul mileniului al II-lea Î.Hr., din moment ce onomastica din Kültepe dovedește prezența principalelor componente lingvistice (luviană, hurrită, hatică, hitită), pe care le regăsim mai târziu În arhiva regală hitită. Totuși, lipsesc datele necesare pentru a identifica panteonurile propriu-zise care pot fi

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
la Inandik (Özgük, 1988); În acest caz, scena cuprinde și jertfirea unui taur. Aceste trăsături zoomorfe Își au originea În faza neolitică, atestată de picturile de la Çatal Hüyük și de ceramica descoperită la Hacilar; acestea mai apar și la sfârșitul mileniului al III-lea pe steagurile de la mormintele din Alaca Hüyük; se vor menține marginal și În perioada hitită imperială, după cum se poate observa de pe anumite inventare cultuale ale epocii lui Tut¿aliya al III/IV-lea, care descriu substituția simbolurilor

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
atât pentru manifestările ei caracteristice, cât și pentru influențele exercitate asupra lumii clasice, dar și pentru că aici trebuie căutate antecedentele și premisele tradiției ebraice și creștine. 2. EPOCA BRONZULUITC "2. EPOCA BRONZULUI" 1. Eblatc "1. Ebla" Încă din epocile anterioare mileniului al III-lea, regiunea siriană găzduiește culturi caracterizate de o dihotomie fundamentală Între sedentari care cultivă pământul și seminomazi care practică transhumanța. Cu timpul, nucleele de locuire capătă o importanță tot mai mare și concentrarea urbană crescândă comportă o articulare

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
epocii bronzului odată cu arhivele de la Ebla (Tell Mardikh, la 55 de kilometri sud-vest de Alep), Siria se afirmă În istorie și dă posibilitatea unei prime evaluări prudente a religiei din această epocă. De fapt, cunoștințele noastre despre această zonă În mileniile III-II au Înregistrat chiar În ultima jumătate de secol progrese senzaționale. Ca urmare a descoperirii arhivelor de la Ugarit (Ras Shamra), Mari (Tell Hariri), Ebla (Tell Mardikh), Emar (Meskene) - și aici se adaugă alte informații minore obținute din centre precum Qatna

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
aproape totală revelându-ne, chiar și prin indicii vagi, originalitatea și bogăția tradițiilor ei mitologice și ritualice. După cum s-a spus, singurul exemplu amplu și suficient de reprezentativ pentru un sistem religios urban În Siria celui de-al III-lea mileniu este oferit de Ebla și de arhivele sale. La Mari, documentarea epocii presargonice e foarte săracă, iar marele centru de pe Eufrat gravitează mai degrabă Înspre lumea mesopotamiană. Arhivele Eblei, care datează din jurul anului 2400 Î.Hr. și acoperă o perioadă

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
feniciene, așezate pe coasta mediteraneană Într-o mulțime de cetăți portuare cu un spațiu limitat, reprezintă din punct de vedere cultural elementul cu cea mai mare continuitate În istoria Siriei și Palestinei. Cetățile lor (Îndeosebi Biblos) sunt atestate Începând cu mileniul al III-lea, Însă fenicienii ne apar În cea mai clară lumină mai ales la sfârșitul epocii bronzului și În epoca fierului, datorită unor izvoare precum scrisoarea lui El-Amarna sau textele din Ugarit, iar după 1200 Î.Hr., datorită izvoarelor

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
date despre cult sau alte aspecte ale vieții religioase. Admițând deci că zeul Hadad - care Încă din epoca bronzului avea un vestit centru de cult În Alep - apare În vârful panteonului aproape pretutindeni În lumea aramaică a primelor secole ale mileniului I Î.Hr. (Yaudi, Damasc, Hama etc.), putem să delimităm rapid câteva situații particulare. Din anticul regat al lui Yaudi (Sam’al, astăzi Zincirli), ne-a parvenit o serie de inscripții regale (Într-un dialect asemănător celui aramaic), care se

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
soare”), ceilalți doi au dobândit abia Într-o a doua etapă astfel de contații, ca urmare a speculațiilor teologice despre care s-a pomenit, În care a subzistat tendința astrală ce caracterizează, Începând cu această epocă, religiile Orientului preclasic. Pentru mileniul I Î.Hr., unicul izvor neepigrafic este reprezentat de legendara tradiție biblică (2 Cronici 8, 1-6), care atribuie Întemeierea Palmirei regelui Solomon. Aproximativ o mie de inscripții locale cu caracter funerar, onorific și votiv, constituie patrimoniul epigrafic al cetății Palmira

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
deja ele singure o trăsătură specifică a civilizației minoice, numită așa după miticul stăpân al Cretei din tradiția greacă. Lumea care se dezvoltase În insulă cu o anumită continuitate de-a lungul primei jumătăți a celui de-al II-lea mileniu Î.Hr. trebuie să fi fost una rafinată și pașnică; o civilizație Întemeiată pe comerț și pe activitățile agricole. Dimpotrivă, cea miceniană - și aceasta o denumire convențională, luată de la numele cetății Micene, primul sit unde s-au făcut săpături -, stabilită

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
minoicetc "1. Nașterea civilizației minoice" Insula Creta, situată În partea orientală a Mediteranei, ocupă o poziție geografică deosebit de favorabilă schimburilor. Ea este o răspântie obligatorie pentru rutele ce unesc continentul grec, insulele Ciclade, Asia Mică și Africa septentrională. Încă din mileniul al VII-lea Î.Hr. ea a luat parte la răspândirea civilizației neolitice, care a lăsat numeroase urme pe teritoriul ei. În orice caz, abia la sfârșitul neoliticului Creta Începe să intre În contact sistematic cu continentul și cultura cicladiană

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
așadar, să fi fost antrenate Într-un fenomen de schimb cultural, chiar dacă acestuia nu Îi pot fi trasate toate etapele. Micenienii sunt una dintre numeroasele populații indo-europene care au migrat către occident Între al III-lea și al II-lea mileniu Î.Hr., ocupând progresiv diferitele regiuni europene, printre care și Grecia. Precedați, poate, de minieni și urmați de necunoscuții „dorieni”, a căror coborâre În Peloponez este amintită de izvoarele grecești, micenienii sunt prima și cea mai documentată prezență indo-europeană pe

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
puțin În aceeași perioadă, la sfârșitul primei jumătăți a secolului al XIV-lea Î.Hr. Celelalte palate au fost distruse În decursul secolului următor. Dacă motivele acestor distrugeri, care au doborât o Întreagă civilizație, ascunzând-o urmașilor pentru aproape trei milenii, rămân Încă necunoscute, este sigur că palatele din Creta, ca și cele de pe uscat, nu au mai fost reconstruite. Este probabil ca fugarii din cetățile miceniene să fi dat viață unor mici centre din care nu a mai rămas nici o

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
descendență dinastică, Îmbinate cu motivul mitic al castrării tatălui și al luptei cu monstrul pot depinde, atât pentru mitul grecesc, cât și pentru cel hitit al lui Kumarbi, de niște modele elaborate În Orientul Apropiat și Egipt unde, Începând cu mileniul al III-lea, se dezvoltaseră mari dinastii regale; se poate Însă bănui și o migrare sau o răspândire moderată, sau chiar un schimb al unor teme mitice Între civilizațiile prezente În bazinul Mediteranei. În orice caz, admițând că acele modele

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
tehnică primitivă, dar tocmai pornind de la fundamentele „teoretice” ale auspiciului etruscii au elaborat acea diviniație proprie lor, arta auspiciului. Toate aceste fenomene contribuie la delimitarea, pentru perioada cea mai Îndepărtată, Între sfârșitul celui de-al II-lea și Începuturile primului mileniu, a unei situații culturale foarte interesante prin consecințele ei În domeniul religiei. În această perioadă, elementul etrusc apare În strânsă legătură socială și culturală, prin intermediul unor procese de integrare matrimonială și „politică”, cu celelalte popoare italice limitrofe, În special cu

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
cu expansiunea politică, economică, militară pe care o cunoaște Imperium Romanum. După cum am precizat când am vorbit despre clasificarea ei din punctul de vedere al științei religiilor, religia romană este, la originile ei, o religie sintetică. Încă de la Începutul primului mileniu, latini, sabini, etrusci și greci au format ceea ce mai târziu se va numi religia „romană”. Dar regiunea Tibrului este inserată Încă din epoca bronzului În istoria Italiei și a Mării Mediterane. Descoperirile miceniene În Italia centrală și meridională, În Sicilia

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
protolimbă” comună și, prin analogie, o „religie indo-germanică” (Roemer, 1985; Hartmann, 1956). Deși rămâne deschisă problema felului În care trebuie Înțeleasă relația ce există Între limbă, cultură, religie, „popor” și teritoriu, merită efortul de a studia istoria Europei Centrale Între mileniile al V-lea și al III-lea Î.Hr., slujindu-ne și de lingvistica și mitologia comparată. Totuși, rezultatele obținute până acum În legătură cu o istorie sigură a originilor religiilor italice din mileniile II și I Î.Hr. sunt, În parte

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
efortul de a studia istoria Europei Centrale Între mileniile al V-lea și al III-lea Î.Hr., slujindu-ne și de lingvistica și mitologia comparată. Totuși, rezultatele obținute până acum În legătură cu o istorie sigură a originilor religiilor italice din mileniile II și I Î.Hr. sunt, În parte, incerte și, În parte, prea puțin relevante. Problemele de fond rămân următoarele: (a) diferitele momente În care fiecare popor proto-italic s-a separat de un „popor originar” Înțeles În manieră mai mult

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
a religiei pe care aceștia au adus-o cu ei când au intrat În peninsula apenină; d) substratul mai mult sau mai puțin unitar pe care l-au găsit aici (Pittioni, 1962). Studiul limbilor și al religiilor hitite (luvii) din mileniul al II-lea Î.Hr., prezente În Asia Mică, a dezvăluit, pe de o parte, că mărturiile cele mai vechi ale religiei indo-europene sunt profund inserate În istoria popoarelor hati, hurrite și semite și, pe de altă parte, că au

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
Romei pe baza paralelelor indo-germanice și mai ales indiene și iranice 1. Lucrările sale Încep În perioada În care se descoperă literatura hitită și cea ugaritică (B. Hrozny, E. Forrer, Cl. Schaeffer) și deci devine clară o koinè egee din mileniul al II-lea, care Își are originea În Siria și Asia Mică și se răspândește În Occident. Contribuțiile pe care le-a lăsat Dumézil În ceea ce privește religia romană pot fi reduse sumar la punctele care urmează: (a) omologia Între structura societății

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
eleate (cf. subcapitolul 2.3b2c), el vrea să Își exprime doar propria părere și nu lansează afirmații sigure: În mod clar, este vorba despre o măsură de apărare a unui Învățat precaut 2. Dar, după mai bine de jumătate de mileniu, În acest caz se percepe limpede conexiunea Între teologia „italică” și cea romană. Varro subliniază dimensiunea istorică a cultului imaginilor: În vremea lui Numa nu existau Încă statui, nici temple, ci numai rituri, nu exista nici un Campitoliu; numai Tarquinii au

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
zeii cei falnici”, Eneida, 3, 12)2. Titlul „zei mari” se referă deci la divinitățile din Samotrace (theòi megàloi). Numele menționate de Macrobius arată cât a fost de intensă discuția despre Penații romani, discuție ce a durat o jumătate de mileniu: Nigidius Figulus (Despre zei, cartea a XIX-a), Cornelius Labeo și Hyginus (amândoi au scris Despre Penațixe "Penați"), Cassius Hemina, istoriograful, și, firește, Varro. Nu am epuizat nicidecum argumentele și asocierile pe care le-a elaborat Varro ca să explice sub

[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]