8,628 matches
-
din tinerețe multiplele și chinuitoarele tactici ale „ascunderii” și, aceasta, datorată faptului că pronia, pronia mea nu m-a răsfățat prea tare și, la o vârstă când congenerii mei visau la o medie bună sau la o fată frumoasă ce pășea gingaș pe trotuarul de vis-à-vis, tinerelul zăpăcit și guraliv, cu ochii negri, catifelați și „slabi”, a trebuit „să ridice scutul” și să Învețe pe propria-i piele fața rece a urii, arbitrariului, chiar și a unui anume sadism, individual și
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
unui fenomen, a unei viziuni?!... Nu știu, nu știu!... Timpul, Încă o dată, o va arăta, ca și caruselul nu rareori schimbător al gusturilor și mentalităților care, se pare, nu iartă pe nimeni, cu oricâtă aroganță sau siguranță de sine ai păși pe arena publică a creației, a expresiei individuale Într-una din puținele zone majore În care Îi este „permis” omului social și gânditor să fie, să se „arate”; să fie! Timpul, acest „timp al creației” mi-a jucat mie Însumi
(Memorii IV). In: Sensul vietii. by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2231_a_3556]
-
în mod oficial un cuplu extrem de vizibil. Puteam fi remarcați la concertul de binefacere în sprijinul bolnavilor de SIDA al lui Elton John la Madison Square Garden, fotografiați la un meci de polo în Hampton, intervievați de Entertainment Tonight în timp ce pășeam pe covorul roșu înaintea premierei noii comedii cu Eddie Murphy la cinematograful Zeigfeld, am stat în primul rând la prezentarea de modă a lui Versace, paparazzi urmărindu-ne până am ajuns la vila unui prieten, la Nisa. Deși Jayne s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
aspira în camera de zi și am călcat pe urmele de picioare care păreau să fi fost ștampilate în cenușă pe mocheta bej, care în dimineața asta părea mai flocoasă și mai închisă la culoare decât de obicei. Stafia ce pășea prin camera de zi se opri când observă aranjamentul straniu al mobilei. Canapeaua secționabilă, scaunele Le Corbusier și mesele, toate fuseseră rearanjate pentru petrecere, însă acest nou decor îmi apărea ciudat de familiar. Am vrut să văd de ce, dar sunetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
seamă și total incapabil să mai rostească vreun cuvânt înainte să-i vorbesc din nou. - Ai acolo un roman minunat... - A, da, bună ziua, sper că nu vă deranjez. - Nu, deloc. Vino înăuntru. Privi în altă parte și roșii puternic, apoi păși în încăpere și se așeză foarte grijuliu pe scaunul din fața biroului. - Ei bine, sunt un mare fan al dumneavoastră, domnule Ellis. - Nu există o lege împotriva formalităților în instituția asta? am zis eu cu o expresie de falsă insatisfacție, încercând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
rochie de vară ispititoare, iar ea știa exact ce reacție trebuia să stârnească o rochie ispititoare de vară - o propunere carnală. M-am dus imediat la ea, iar ea se săltă cu fundul pe birou, desfăcându-și picioarele, eu am pășit între ele, după care și le-a înfășurat în jurul taliei mele, strângându-mă în timp ce mă aplecam spre ea. Totul era extrem de încurajator. - Un adulator? întrebă ea calm. - Nu - atunci i s-ar fi alocat zece minute. Ne-am sărutat. - Atât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
mea, ferindu-și privirea de strălucirea aspră a luminii. I-am spus că voiam să-i arăt ceva, întinzând mâna spre câmp. În timp ce traversam curtea, l-am întrebat dacă văzuse sau auzise vreun lucru straniu. Am remarcat cât de lent pășeam, așteptându-i răspunsul, picioarele noastre strivind frunzele moarte. - Straniu? întrebă el. Păi domnișoara Dennis se plângea că ceva îi mănâncă plantele și florile. O veveriță și vreo doi șoricei morți - destul de tocați. Cam atât. Grădinarul dădu din umeri. Tonul lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
de flori pe care le are domnișoara Dennis. Eram la periferia curții. - Nu cunoști câinele ăsta, am zis. Nici nu știi de ce e capabil. - Chiar...așa? l-am auzit pe grădinar murmurând. - Am găsit ceva straniu pe câmp astă-noapte. Am pășit peste o lespede joasă de beton și acum ne aflam acolo unde fusese piatra de mormânt și unde cineva săpase o groapă (scenariul meu cel mai opimist). I-am arătat brazda neagră și cleioasă pe care alunecasem și care acum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
aburul de vis al bunăstării creat de noi toți, susținuți de frumoasele noastre soții în încercarea de a asigura copiilor noștri perfecți ascensiunea viitoare în ierarhiile lumii. Un vânt blând făcea frunzele moarte să freamăte în dreptul bordurii trotuarului pe care pășeam eu și Jayne în drum spre Alleni. Jayne mă ținea de mână, sprijinindu-se de umărul meu. N-am lăsat-o să se lipească de mine, să nu simtă celularul din buzunar. Mitchell ne-a deschis ușa, îmbrățișând-o foarte
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
făcându-mă să mă simt ca o gâză. Zgomotele zgârieturilor nu mai veneau din această parte. Peretele năpârlise complet, am înțeles asta, iar jupuirea se producea acum în altă parte, undeva în față. Când am dat colțul casei și am pășit pe peluza din față, zgomotele au încetat, dar numai pe moment. Au reînceput după ce am localizat pata de vopsea de deasupra ferestrei biroului meu care începuse să se cojească. În lumina orbitoare a lămpilor din stradă puteam să văd casa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
-i iubești) (Tata nu a reușit) (Dar vântul a încetat: e timpul să beau ceva) Tremurând, am urcat treptele care scârțâiau în drum spre birou, adaptându-mă la căldura pustie a clădirii. Am descuiat ușa biroului și când intrat, am pășit peste povestirile care îmi fuseseră vârâte pe sub ușă și am realizat că ultima dată când fusesem aici era de Halloween: ziua în care Clayton mi se prezentase, apoi m-am dus și m-am așezat pe scaunul meu lângă fereastra
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
a ripostat cu: - Nu pot, tată. Mi-e frică. Prima mea reacție: Păi și mie mi-e frică. Bine-ai venit în clubul nostru. Obișnuiește-te. De asta nu mai scapi niciodată. Îl puteam auzi pe Robby venind mai aproape, pășind în întunericul din dormitorul matrimonial. Îl puteam auzi apropiindu-se de mine, îndreptându-se spre silueta mea întunecată și lipsită de contur. Am simțit din nou greutatea de pe piept. Robby vorbea în întuneric: - Tată, cred că e cineva în casă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
în dungi verzi care acoperise pereții casei noastre din Sherman Oaks. Când mi-am șoptit mie însumi cuvintele „Te aud“, casa era din nou cufundată în întuneric. Afară, stăteam pe gazon, năuc, murmurând de unul singur. Afară, Dale și Sam pășeau surescitați înainte și înapoi pe trotuar, vorbind pe celulare, povestind prin ce trecuseră celorlalți asistenți din echipa lui Miller. Afară, Miller încerca să-mi explice cum stătea situația. Implica o stafie care vroia să-mi comunice ceva. Implica un demon
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2048_a_3373]
-
pe axa care continuă cu Piața Mayor și se termină cu Piața Orientului și Palatul Regal. Aidoma Pieței Universității din București, în cazul României, Puerta del Sol a fost martora principalelor evenimente din istoria modernă a Spaniei, și gândul că pășesc și eu aici îmi dă un sentiment de coparticipare la aura celebrității de care e învăluit locul. În secolul al XV-lea aici s-a aflat o redută - parte a zidului de împrejmuire a vechiului Madrid - care separa zona aristocratică
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
că nimic nu poate rupe monotonia aceasta urbană și trăiești sentimentul că înghesui lumea pe stradă, intri în perimetrul pavat al pieței, care parcă te redimensionează în raport cu împrejurimile. Te simți deodată foarte mic, înghițit de spațiul încăpător în care ai pășit. Cred că alternanța aceasta de perspective îți dă acel fior care face întâlnirea cu Plaza Mayor memorabilă. La fel ca și Puerta del Sol, Plaza Mayor este una dintre oglinzile în care s-a reflectat istoria Madridului și a întregii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
contemplu cât mai multe „exemplare” din acestea pitorești. Sunt tineri și adulți între 20 și 40 de ani, dar englezii arată întotdeauna mai bătrâni. Doi suporteri, răpuși de alcool, dorm pe caldarâm, înfășurați în steagul Angliei. Cum e înghesuială, lumea pășește peste ei cu grijă. Înduioșătoare imagine. Libertatea și dreptul individului de a se tăvăli pe jos, de a urla, de a fi puțin animal. Mă gândesc ce vor face grupurile acestea de hooligans după meciul Angliei cu Germania din această
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
să-ți pui pe față cel puțin expresia unor cosmonauți întorși dintr-o expediție făcută pe Marte. Investiția de sentiment a celor de pe peron nu admite o replică mai plăpândă. Unii dintre ai noștri își iau rolul în serios și pășesc țanțoși. Îl zăresc pe islandezul Einar Orn Gunnarsson, beat criță, manifestându-și zgomotos bucuria de a fi în capitala rusă. Insuficiența de soare și frigul din patria lui îi creează, cum se vede, nevoia ingurgitării permanente de licori euforizante. În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1968_a_3293]
-
el” părea uneori a personifica viitorul mare poet tocmai prin această „masculinitate, gravitate” a motivelor și „ținutei sale poetice”, alături de Cezar, în timp ce Nichita părea încă „ezitând”, „feminin”, un adolescent fermecător atât de „mirat de existență” încât pare a întârzia să pășească peste pragurile ei grave, decisive. Sau... mai știi, mă înșel eu acum, la rândul meu - cu întreaga critică literară care, postum, nu îl așază pe Grigore printre vârfurile generației și nu îi consacră acea „atenție” exegetică de care, e drept
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
semeni (cu noi!Ă, dar încă nu ne-ai învins! Va trebui „să te descurci” și să faci în așa fel încât să ne „convingi” cu adevărat că ești „la fel cu noi”, că ai dreptul, în egalitate deplină, să pășești alături cu noi! Și acest „drept” se numește „succes”. Iar gloria nu e decât o formă exacerbată a acestei recunoașteri, a succesului, formă, din păcate, extrem trivializată, banalizată, comercializată de mediile de hârtie sau de sticlă ale contemporaneității noastre; iscusite
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
Adrian Maniu, multă vreme boicotat de critica literară comunistă. Am fost imediat apoi convocat de urgență, de la Pelișor, la tovarășul Stoian, șeful secției cultură și propagandă a c.c. Am intrat pentru prima oară în palatul comitetului central și am pășit în biroul enorm al lui Stoian (nota bene, el a fost printre ultimii secretari ai c.c., ai ceaușismului, după o perioadă de „retragere” parțială pe la Ștefan Gheorghiu și prin alte părțiă. - Cum de-ai îndrăznit, dumneata, tovarășe, mi-a
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
al criminalului de Dej cu, de fapt, falșii săi colegi de Academie, „anormalitatea culturală” fiind el, Beniuc, într-un regim firesc, democratic, acest poet de mâna a doua, mărunt emul al lui Goga, nu ar fi putut nici visa să pășească pe porțile celei mai înalte instituții culturale naționale!... Sigur, unele spirite partizane sau rău-voitoare vor spune că eu alterez datele problemei, dar eu afirm încă o dată că cei care au „acceptat”, dintre marii scriitori și oameni de știință, să rămână
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
cărți strict politic, iar acest cuvânt, el însuși, în accepția sa strict „consulară”, adică: cei ce nu se mai întorceau în țară de frică de a nu mai putea ieși, probabil, deoarece singurul scriitor care într-adevăr nu mai putea păși pe teritoriul țării era Țepeneag, căruia Ceaușescu, prin decret prezidențial, îi retrăsese cetățenia. Aș fi curios, de altfel, dacă istoricii teatrului și cinematografiei i-ar încadra pe Liviu Ciulei sau pe Pintilie printre exilați, cum ei au petrecut mai bine
(Memorii II). In: Sensul vietii by Nicolae Breban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2354_a_3679]
-
atrage privirile prin dimensiuni sau decorațiuni exterioare turnul lui David, zidurile de apărare, clădirile mai înalte de pe muntele Scopus nu datează din vremurile biblice; iar atunci când vrei să pătrunzi în esența lucrurilor, trebuie să cobori pe dibuite în subterane întunecoase, pășind pe trepte nesigure tăiate în chiar calcarul solului. Monumentele funerare, apeductele, altarele, turnurile bisericilor, tot ceea ce în Europa se profilează, de regulă, pe nemărginirea cerului, zac aici în tenebrele subsolului: osuarul cu ornamente în formă de stea (promițător inițial, dar
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
torța bizantină care pâlpâia gata să se stingă". Atitudine mai curând rară printre maroniți, trecuți în Vest, ca să zicem așa, de la unirea lor cu Roma, pecetluită definitiv în secolul al XVI-lea, și destul de puternici și de numeroși pentru a păși cu capul sus în lume. Împreună cu copții din Egipt, ei constituie două dintre cele mai stabile puncte de ancorare ale unui arhipelag în curs de fărâmițare, cel al creștinismului oriental. Unii observatori atenți, printre care diplomatul Jean-Pierre Valognes, au scris
Candid în Ţara Sfântă by Régis Debray [Corola-publishinghouse/Memoirs/905_a_2413]
-
se face cu mare întârziere, după timp îndelungat. Sunt unii scriitori, și exemple sunt nenumărate, în al căror substrat anumite fapte nu se frământă atâta, nu sunt supuși, ca să zic așa, unor chinuri de elaborare; ci își pregătesc uneltele și pășesc îndată la așternerea pe hârtie a simțămintelor și zbuciumelor lor..." Dar marea literatură reclamă "sforțare îndelungă și trudă" căutări și angajare totală: "Flaubert lucra ani și ani la romanele lui; Caragiale și Vlahuță țineau pe pupitru bucățile lor pentru un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]