8,127 matches
-
la infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
infinit, până în miezul pământului. Poetul curge halucinant de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu. A
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de-a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu. A. Păunescu realizează, și el, o hiperbolă în
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a lungul coloanei de soldați: "Eu mă las să alunec pe șirul lor/ ca pe o frânghie/ și-alunecând cataramele/ centurile lor îmi zgârie fața/ și-alunecând, îmi zgârie pieptul/ și-alunecând, alunecând, îmi sfâșie fâșii de carne,/ și-alunecând" alunecând, rămâne în mine numai scheletul." În poemul "În lunga noapte" din "Istoria unei secunde", Adrian Păunescu evocă istoria într-o atitudine romantică la care antiteza trecut-prezent amintește de "Epigonii" lui Eminescu. A. Păunescu realizează, și el, o hiperbolă în care
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
asemenea imnuri garoafei, munților, vulturului, luceafărului de seară, cerului, lui Constantin Brâncoveanu etc. Și toți acești referenți sunt în permanentă relație cu transcendentul, cu ilimitatul, cosmicul. Drumul omului este anevoios până la moarte, motivul dublului apare mereu: "Cine ești, omule?/ Când alunec eu, omul din spate râde cu gura lui roată dărâmată." Mersul este spre " Cine știe", până va dispare fără urmă. Căutarea și încrederea că va atinge absolutul promis este sărbătorit ca o mare bucurie, deși aceasta presupune suferință și jertfă
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
care face posibil progresul: Vine iarba, înspăimântă orașele/ nemăsurat le încearcă din adânc/ simt forfotind, măsurând, năvălind,/ grăunțele, sâmburii, spicele, pășunile pe care s-au întemeiat". Poetul este extaziat în fața puterii ei miraculoase, aude semințele țipând în somn și cum alunecă firele cotropitoare de iarbă; năvălește pe calea ferată, răstoarnă pietrișul terasamentelor, aude în flăcări trăsnind iarba, mușcă hărțile de previziune și de calcul, dar în același timp, apare necesitatea de a o stăvili în folosul civilizației: "împotriviți-vă ierbii, nu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
și sfera", lumea se desfășoară între doi poli: poetul și absolutul. Poetul încearcă să se situeze în sfera absolutului, dar aceasta rămâne un permanent miraj, un fel de Mecca ce lasă în urmă, semnificativ, strădania: "...Dar el s-a dus alunecând,/ împins din rai ca de un vânt,/ sau, poate, de apăsarea unui gând/ cu mult mai mare" ("Îngerul cu o carte în mână"). Cu "Laus Ptolemaei", Nichita Stănescu atinge maturitatea poetică, modalitatea estetică fiind expunerea în ton de prelecțiune populară
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
a devenit convenție și ruralism, sentimentalism, exces de modernism și lipsă de poezie. Cu volumul "Poeme" el este foarte preocupat de arta lui; poetul caută cuvinte în care să încapă lumea dezmărginită: "Scriu pe cutremure/ și dacă unele cuvinte îmi alunecă mult mai încolo,/ Numai scoarța pământului este de vină/ Cu lipsa ei de stabilitate." Lucid, vorbește despre valoarea relativă a operei literare: "Nici nu știi/ Când se cască sub masa ta un vulcan/ și după o zi de muncă/ Te
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
suspiciunea, în poemul "Pânda", exasperarea celui " Care aduce nămol", adică spiritul dogmatic în "Echerul", absurdul în "Cămila", incertitudinea, singurătatea, disperarea: Există tristețe la toate nivelurile,/ Dumnezeu este deznădăjduit,/ Mă uit în ochii lui goi și mă pierd în ei./ El alunecă vâjâind în prăpastiile morților mele" ("Prieteni"). În dosul acestor măști se află o lume tristă, pe care poetul o descoperă, dar se vrea nepăsător, precum în poemul "Norii": "Curge lumea pe deasupra mea?/ Așa privind în sus/ Am străbătut cea mai
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
-le; poetul își simte trupul electrizat de o stare de deschidere spre transcendent. Închiderea pleoapelor e provocată de undeva de sus, și ea se coboară parcă ar fi suflet pe care poetul încearcă să-l atingă până în vârful degetelor. Pleoapele alunecă în depărtări și cine știe: "Câteodată nici nu se mai întorc înapoi". Lumea este bună și rea, întunecată de pământ și luminată de cer; între cele două realități se află un "glassvand"--intrarea separată între frumos și urât. Lumea este
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nisipul se extinde cosmic. O stare frenetică de curgere prin an creează poetului o neliniște, pentru că, așa cum moartea constituie sfârșitul unui ciclu, și înflorirea, ajunsă la apogeu, marchează declinul, deci începutul morții: Iarăși cădem într-un blestem de înflorire,/ iarăși alunecă părinții înapoi". Natura intră într-o anumită tensiune, un foșnet material de aprindere fumegă în "Tulburele de decembrie", "Tulburele de aprilie", în "Tulburele de mai", în "Tulburele de etern". Fără cenzuri interioare, poemul "Infernul" se desfășoară patetic, într-o aglomerare
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
raport mai adecvat cu sine și cu ceilalți. * Contemporaneitatea este caracterizată de posibilități crescute de de-subiectivizare, oamenii fiind mai dispuși să schimbe, sub presiunea societății sau a științelor, chiar ceea ce pare mai personal. Semn că tăria subiectului a scăzut, alunecând mult către intersubiectivitate. Știința, în acest caz, tinde să ofere modele pretins obiective pentru tipuri de subiectivități. * Orice carte e o punere a noastră într-un anume context ideatic. * De analizat funcția normalității în viața publică și privată. Aparentul ei
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
să aducă sentimentul de control asupra scurgerii propriei existențe. Primul pas ar fi să învățăm contemplația. * Tehnica, prin infinitatea dispozitivelor a căror manipulare necesită tot mai mult timp, introduce fuga ca mod de-a fi al existenței omului contemporan. Astfel, alunecăm continuu de la un gadget la altul într-o continuă goană după ceea ce ar trebui să fie confortul nostru, această mediere realizată de obiecte îndepărtându-ne tot mai mult de situația care ne donează sentimentul unui prezent plin: prezența la sine
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
noi modalități de a vedea, ce coincide cu dezvoltarea posibilităților proprii de a înțelege. * Există cărți care ne aruncă în moduri de a vedea ce vor intra ulterior în structura eului nostru. De aceea, lectura păstrează posibilitatea unor prietenii ce alunecă în forme de intimitate intelectuală (acea relație în care preiei o dimensiune din celălalt, urmând ca aceasta să devină o regiune a eului propriu). Aici începe forma tare a comuniunii. * Frumusețea epistemologiei este dată de faptul că te ajută să
„Citeşte-mă pe mine!”. Jurnal de idei by Viorel Rotilă [Corola-publishinghouse/Science/914_a_2422]
-
fura hoții de acolo... Pătrund în încăpere și mângâi cu nostalgie cuțitul care m-a ajutat să tai prima felie de pâine, tocătorul pe care găteam sendvișuri cu parizer, strâng la piept polonicul salvat din prima mea ciorbiță, privirea îmi alunecă apoi de la dulapurile pline cu vase și electrocasnice spre frigider, depozitarul atâtor bunătăți gătite pentru extratereștrii mei iubiți... Întotdeauna mă podidește plânsul... Greu mi-a fost să le folosesc, dar și mai grea a fost despărțirea de toate acestea... Oricum
[Corola-publishinghouse/Science/2076_a_3401]
-
nu citi... stăi, s-o ascult și eu... să-mi aprinz numai țigara..." Și, coane Fănică, se scoală de la joc, aprinde chibritul, trage din țigară și vine să arunce chibritul aprins pe fereastră drept în ochii mei... Mă trag înapoi, alunec de pe uluci și caz pe maidan, peste un dobitoc, care pesemne trece ori ședea lângă uluci. Dobitocul începe să strige, toți din casă sar năvală la fereastră; eu, cum căzusem, mă ridic degrabă, o iau pituliș pe lângă uluci și intru
LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ GHID DE PREGĂTIRE PENTRU EXAMENE ŞCOLARE by CRINA- MIHAELA CHIRIAC () [Corola-publishinghouse/Science/625_a_1292]
-
abordare. Pentru un consilier obișnuit cu confruntarea și oferirea de sfaturi, interviul motivațional poate apărea ca un proces lipsit de speranță, lent și pasiv. Dovada stă în rezultat. Strategiile mai agresive, uneori ghidate de dorința de a „confrunta negarea clientului”, alunecă ușor în mobilizarea clienților de a face schimbări pentru care ei nu sunt încă pregătiți. 5. Consilierul este directiv în ajutarea clientului să examineze și să rezolve ambivalența. Interviul motivațional nu implică formarea clienților în deprinderi necesare pentru a se
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
fragment din Cîntec tîrziu, publicat în „Curentul” și reprodus între variantele din Opere (1978): „Un dor de a respira, de a se plimba departe, cîmpii de iarnă, corbii... Cu niște patine vechi, Sensitif se îndreptă spre gîrla înghețată pe care alunecase de atîtea ori, altădată. Anii, indiferența la care ajunsese îl făceau să se întrebe dacă nu va cădea. Era trist. Se temea să nu răcească; apoi, singurătatea și acele depărtări... Cîțiva copaci înghețați îi arătau că se apropie; un cer
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
sînt, în egală măsură, confirmări ale faptului că, psihologic, Bacovia a avut dreptate. Dezvăluirile Simonei Boué (v. „interviul inedit”, publicat de Gabriel Liiceanu în „Romînia literară”, nr. 31, 7 august 2009, p. 16-17) că Emil Cioran avea umori inegale, că „aluneca dintr-o dată într-un univers sumbru”, mi-au amintit ceva despre stările similare ale lui Bacovia, de „nebuniile” sale. Una din ele mi-a fost relatată nu demult (18 martie 2008), la telefon, de d-l Niculae Gheran, marele editor
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
se putea trage concluzii valide: în mod normal se pot spune puține lucruri despre impactul guvernelor care durează cel mult un an. Totuși, am observat că mulți miniștri rămân în funcție mai puțin de un an. În plus, adesea, guvernele "alunecă" unele într-altele, ca să spunem așa, ca rezultat al remanierilor: guvernele conservatoare britanice din anii 1980 au fost aproape în întregime reconstruite, deși același lider a rămas în funcție; pe de altă parte, au existat schimbări frecvente ale prim-miniștrilor
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
eforturi pentru a-și orienta demersul textual într-o direcție mitico-simbolică sau metafizică. Nimic nu pare a-i solicita (ca intenționalitate) atenția: nici optica deformantă a visului, nici cea în fond mistificatoare a speculației filosofarde. Dimpotrivă, atenția pare a-i aluneca mai degrabă spre concretețea unui real ce se lasă dezvăluit în cele mai sordide detalii: "(închid ochii deschid gura/ niște scursori sunt zilele/ străzile tremură cu burta la stele/ mațele cântă duios / închid ochii deschid gura/ în locul lacrimilor/ din orbite
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
gesturi golite de sens, amintește de protagoniștii romanelor lui Meyerinck sau Kafka. Dar nu cred că vinovată de reducția sa la elementaritate, de împingerea lui la limita normalității este presiunea lumii exterioare. Am văzut felul în care, pe nesimțite, cititorul alunecă într-un teritoriu alienant, straniu, în care nu mai funcționează nicio semnificație valabilă în ordinea logicii firești, a percepției comune. În textele lui Acosmei, texte în care se încalcă lucid orice limită a comprehensiunii, se ascultă, dimpotrivă, de o logică
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
Afrodita pe coamele egeene). Diversitatea, fie ea a spațiilor ori a figurilor întâlnite în Creta, Azore sau Londra, nu îl atrage însă pe poet decât în măsura în care îi poate stimula observația cu miză gnoseologică sau mai larg filosofică. Aproape orice descripție alunecă prin urmare în aforism despre "Plinul și golul. Interiorul și exteriorul./ Dialectica veșnică a vieții/ Peste viață călcând". Iată, spre exemplu, un poem cretan sfârșit în reflecție despre inadecvare și alienare: "Banca de măslin de lângă/ Bisericuța săpată în stâncă/ Și
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
suferă tocmai din cauza unei pendulări constante între nevoia de simplitate (postulată, undeva, drept principiu fundamental al poesis-ului: "visez și acum scrierea poemului/ în cele mai simple cuvinte/ în cele mai cunoscute litere") și un anume vertij discursiv în care poetul alunecă adesea. Chiar și unele texte din Oglinda sumară (Editura Opera Magna, Iași, 2009), deși au osatura subțire, nervoasă, chiar rafinată, devin supraponderale din cauza aluviunilor păsturoase și a combinațiilor stridente de teme dintre cele mai variate: "estetici transcendentare și definitive/ peste
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
în acel templu al iubirii care este femeia. Dintr-un neostoit erotism se ajunge, decent întru totul, la misticism". Iată și o mostră, pe deplin edificatoare, a faptului că, într-adevăr, bărbatul poate îmbrăca inclusiv momentele de un erotism apăsător alunecând înspre lubric în straiele somptuoase ale unui act de venerare a femeii aproape sacrosanct: "Iubito, raiul tău cel strâmt/ Și-adânc și laic dintre fese,/ Îmi ceri, mișcând genele-ți dese,/ În versuri proaspete să-ți cânt./ Ci eu, nemernicul
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]