KorAP: Find »[drukola/base=bizantin & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...312 313 314 ...326 >

8,130 matches

Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744

protejat mai târziu populația și limba de un virtual proces de slavizare venit dinspre sud. Imaginarul politic al acestor vlahi începe să se coaguleze însă în jurul ideii de "romanitate creștin-ortodoxă", de la nord de Dunăre, într-un veac în care imperiul bizantin se aduna în jurul etniei grecești, cu care se va și identifica în cele din urmă. Se poate spune că cei care au subminat cel mai eficace continuitatea spirituală a Bizanțului au fost, dintre toate popoarele sud-estului, grecii. Întâi, prin acapararea

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
a Bizanțului au fost, dintre toate popoarele sud-estului, grecii. Întâi, prin acapararea aprigă a unei părți din viața politică și culturală a acestei zone, pe care, ca o compensație pentru pierderea statutului lor, s-au străduit s-o facă mai bizantină decât era, ceea ce a stârnit îndreptățite și firești reacții de împotrivire. A doua oară, când au părăsit ei înșiși visul bizantin. (Pippidi 235) Preluarea de către alte puteri tinere ortodoxe a acestui vis imperial bizantin nu a fost făcută însă modo

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
a acestei zone, pe care, ca o compensație pentru pierderea statutului lor, s-au străduit s-o facă mai bizantină decât era, ceea ce a stârnit îndreptățite și firești reacții de împotrivire. A doua oară, când au părăsit ei înșiși visul bizantin. (Pippidi 235) Preluarea de către alte puteri tinere ortodoxe a acestui vis imperial bizantin nu a fost făcută însă modo grosso (Pippidi 135-51). Spre diferență de Rusia, care a râvnit la statutul celei de "a treia Rome", însă pe fundamentele modelului

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
au străduit s-o facă mai bizantină decât era, ceea ce a stârnit îndreptățite și firești reacții de împotrivire. A doua oară, când au părăsit ei înșiși visul bizantin. (Pippidi 235) Preluarea de către alte puteri tinere ortodoxe a acestui vis imperial bizantin nu a fost făcută însă modo grosso (Pippidi 135-51). Spre diferență de Rusia, care a râvnit la statutul celei de "a treia Rome", însă pe fundamentele modelului grecesc, nu roman, Țările Române s-au servit de această ideologie doar pentru

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
fost, de fapt, contextualizat extrem de realist − cu o oarecare tendință de sublimare la Șerban Cantacuzino, într-un moment istoric deja discutat de bibliografia de specialitate (Pippidi 315-57). Preluarea − cum spuneam, doar parțială, deși importantă cantitativ − de titulaturi, componente de ceremonial bizantin, instituții sau aspecte juridice, oglindește concepția autocrată a domniei, reflectată de scrierile cu caracter mai mult sau mai puțin politic − istoriografie, parenetică sau cărți populare (Mazilu, Recitind literatura română veche I 131-39, 130-209). Ceremonialul în sine și funcțiile sacerdotale ale

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
populare eroice și folclorului literar, dar și oratoriei religioase, care s-a pus și ea în slujba stimulării entuziasmului general pentru apărarea ortodoxiei. Domnitorii Țărilor Române, prin strategii abile, mai mult sau mai puțin declarativ, au contracarat, sub apanajul moștenirilor bizantine și al teocrației constantinopolitane, statutul de zonă de atac și de teritoriu de confruntare pentru forțe sau interese adverse, care puteau afecta decisiv soarta statelor lor. Au dovedit în acest fel un uimitor simț politic pentru cât de tinere erau

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
mențină, aproape permanent, un statut ambiguu de pseudo-vasalitate sau de semi-independență, care permitea obținerea "neatârnării" pe perioade mai lungi sau mai scurte, în funcție de conjuncturile istorice locale, regionale și europene. Nedevenind însă provincie amenințată să-și piardă autoritatea instituțională, în descendență bizantină, și nici identitatea religioasă ortodoxă, au putut desfășura în perioade de oarecare acalmie programe de susținere culturală a ortodoxiei, chiar și a celei aflate sub dominație otomană (Mazilu, Recitind literatura română veche I 237-324). Accentuez atribuirea statutului politic de satelit

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
vreun program sistematic al centrului constantinopolitan de asimilare a teritoriilor. Așezarea vlahilor nord-dunăreni alături de statele ortodoxe a fost o alegere care respecta tradiția religioasă, dar și tradiția conștiinței istorice, aceea a apartenenței la o familie de etnii individualizate în imperiul bizantin sau în marginea acestuia, moștenitor de drept (o chestiune discutabilă) al celui roman, singurul căruia îi aparținuseră vreodată ca provincie. Acest statut aparte de satelit are merite decisive în stabilirea programelor politice în secolele XIV-XVIII − includ și perioada fanariotă, cu

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
în monumente, cât și în modul de trai. (Pippidi 14) Cu excepția unor domnii, printre care cele ale secolului XVII sunt cazurile mai fericite, tabloul civilizației materiale românești e departe de a fi fost unul demn întru totul de modelul său bizantin. Concentrându-și atenția și posibilitățile financiare asupra programelor militare, dar plătind și relativa independență, Țările Române au dezvoltat o civilizație semi-rurală, deși statutul lor politic și istoric inițial a fost mai curând, cum spuneam mai devreme, ambițios situat pe orbita

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
imaginar politico-religios centralizat, pentru a guverna oikonomia locală sau regională cu o gândire unitară; ea le-a menținut însă în forme conservatoare, într-un tip de fundamentalism al tradiției, chiar și după căderea Constantinopolului; de fapt, până la oficializarea eșecului imperiului bizantin, cu formula sa ideologică închisă, performantă în timpul ultimelor patru secole doar ca program mobilizator politico-militar, în numele aceleiași credințe și al vechiului plan de guvernare creștină. Creștinismul instituționalizat de Constantin I îmbinase cadrele puterii imperiale romane (universaliste) cu moștenirea elenistică a

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
o primă mare lovitură dată instituției basileice, chiar de către creștinii aliați); ea s-a resimțit inclusiv la nivelul imaginarului politic medieval românesc, în felul în care acesta a căutat să concilieze originile romane cu ideea unei descendențe simbolice de tip bizantin. Bizanțul secolelor XIV-XV, o putere minoră din punct de vedere economic și politic, fusese totuși investit cu un prestigiu intelectual și cultural, afirmat cu prilejul tuturor contactelor pe care românii le avuseseră cu el în trecut și care a continuat

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
adopte mode occidentale sau să modernizeze, cât de puțin, un sistem resimțit în parte ca fiind (deja) depășit, prin integrarea unor idei politice cu circulație regională sau de proveniență occidentală. Ca toate țările de rit ortodox, alegând să respecte teocrația bizantină, cele românești au preluat-o ca pe o soluție consacrată, puternică simbolic, pentru a contracara presiunile regionale. Șansa istorică a românilor a fost însă rămânerea în afara granițelor efective ale imperiului otoman, dincolo de Dunăre, într-un contact totuși permisiv cu civilizația

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
performanțe culturale laice, cât și sistemul urban nedezvoltat sau slaba tradiție socială a învățământului; poate fi acuzat faptul că formele cultural-religioase au rămas pe o linie conservatoare (lucru care, de la un moment dat, nu mai servea nimănui), tributare vechilor canoane bizantine și prea puțin inovatoare. În măsura în care se pot formula analize critice, se pot găsi și circumstanțe atenuante, în funcție de datele istoriei din spațiul post-bizantin sau de politica europeană. În definitiv, acest tip de civilizație și drumul ales de români în perioada lor

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
pace, au permis în durata lungă consolidarea politicii ortodoxe românești în zona Balcanilor și în arealele sale de influență. Este incontestabil angajamentul creștin pe care și l-au asumat programele de guvernare ale voievozilor de la nordul Dunării, pentru păstrarea tradiției bizantine de guvernare, a valorilor ortodoxiei și a memoriei sale istorice. Toate aceste aspecte au dus la un important proiect comun al românilor, de rezistență statală cu motivație creștină, care a și disimulat uneori chestiunea independenței teritoriale, militare, economice și, nu

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
rând, politice. Dar, între ambiția acestui vis și modalitățile de realizare a lui, au apărut disonanțe, care, în timp, s-au făcut resimțite mai mult decât se putea crede inițial. Mai întâi, pentru români, cum am subliniat deja, afirmarea moștenirii bizantine − o constantă politică atestată documentar − nu a însemnat și acuratețe în preluarea sistemului politic. Uneori, ca în cazul lui Mircea I Basarab, Ștefan III, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Constantin Brâncoveanu, au existat programe politice anti-otomane eficiente și bine articulate, cu

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
constantă politică atestată documentar − nu a însemnat și acuratețe în preluarea sistemului politic. Uneori, ca în cazul lui Mircea I Basarab, Ștefan III, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Constantin Brâncoveanu, au existat programe politice anti-otomane eficiente și bine articulate, cu repere bizantine sau chiar basileice asumate mai mult sau mai puțin tranșant. Modificarea conceptului de putere creștină față de modelul imperial a dus însă la o strategie diferită în abordarea chestiunilor statale și de politică externă față de ceea ce mărturiile ne arată despre statul

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
sau chiar basileice asumate mai mult sau mai puțin tranșant. Modificarea conceptului de putere creștină față de modelul imperial a dus însă la o strategie diferită în abordarea chestiunilor statale și de politică externă față de ceea ce mărturiile ne arată despre statul bizantin (Pippidi 205-357). Deși în cunoștință de cauză uneori, domnitorii care au încercat o fundamentare a instituțiilor statale în Țările Române au făcut-o ținînd cont de dreptul cutumiar feudal și nu de cel bizantin (ceea ce atestă că nici preluarea modelului

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
însă firesc, ținând cont de formele în care se dezvoltau în acele secole (XIV-XV) viața socială a comunităților românești, producția și comerțul. Introducerea în sistemul cvasi-oral al normelor juridice a unor seturi de legi care să ateste așezarea în descendență bizantină se dovedea probabil extrem de anevoioasă. Cum s-ar fi putut realiza combinația elementelor juridice sau absorbția acestui nivel foarte înalt al "noutăților" în dreptul cutumiar românesc? În ce măsură ar fi fost necesar acest fapt și pe ce anume s-ar fi sprijinit

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
încă efortul de a-și stabiliza identitatea statală și de a se autodefini socio-politic și spiritual. Înfruntările tot mai solicitante, presiunile la granițele cu statele catolice, familiarizarea cu spiritualitatea ortodoxă, contactele comerciale și militare mai curând cu comunitățile de rit bizantin au condiționat și au încadrat în final opțiunea conducătorilor români; totodată, au generat planul de întemeiere a statelor lor. Modelele și presiunile externe încep să-și spună cuvîntul. Românii înțeleg acum că noi pericole, de această dată mult mai mari

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
dat de credința creștină comună (ortodoxă) și fac recurs la o tradiție până atunci neutilizată politic. Ceea ce se desprinde din mozaicul istoriei medievale locale drept teza majoră a întemeierii statelor românești ține totuși de continuitate: preluând o parte din sistemul bizantin (mai mult din simbolurile puterii), prea puțin din instituțiile sale, doar fragmentar din argumentele și obiectivele strategiilor militare, dar foarte mult spiritual (de aici și moștenirea valorilor religioase), românii mai curînd și-au perpetuat propriile soluții politice, și-au predat

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
de la lansarea tezei "Bizanț după Bizanț", după ce școlile de bizantinologie europene au depășit descriptivismul și faza idilizării Constantinopolului (încă insuficient cunoscut pe atunci), întrebarea anterioară își poate găsi totuși răspunsul. Documentele oficiale, corespondența religioasă și istoriografia românească demonstrează că instituțiile bizantine, dar și formațiunile statale nord-dunărene au fost direct interesate, în contextul regional al secolului XIV, (mai ales) de rezistența politică în plan diplomatic atunci când s-au pus bazele tinerelor "țări". Însăși expresia consacrată prin acord general, de "politică anti-otomană", include

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
identificare de soluții eficiente în momente de criză). Practic, una din modalitățile de persuadare eficientă a comunităților românești a fost constituită de mitul conducătorului, cu multiplele sale ipostaze istorice și spirituale. Imaginea monarhului absolut este, precum în imaginarul de sorginte bizantină, un pivot al mentalităților locale, fiind reprezentată mai ales în cultura populară, dar și în diferite tipuri de scrieri culte. Medievalitatea rămâne prinsă, privită a posteriori, în jocul antitezelor și al paradoxurilor (așa cum am discutat anterior), indiferent de punctul de

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
Dincolo de binecuvântarea dată de așezământul respectiv, atât puterea politică, cât și biserica lucrau practic nedisimulat și la consolidarea propriei imagini, transmise prin structurile imaginarului colectiv, folosit ca modalitate de întărire politică a prestigiului și a autorității lor. Sub presiunea modelelor bizantine, de tipul cronicii lui Manasses și al hagiografiilor, trio-ul cărturăresc amintit selectează pentru cronici un corpus de informații cu o intensă circulație mai curând nescrisă. Prin alegerile lor, sunt puse în valoare zonele de coincidență ale imaginarului cult cu

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
de Le Goff) la noi mult timp nu este relevantă, pentru că în condițiile istorice respective și sub presiuni militare și religioase continue, imaginarul popular este absorbit direct în istoriografie; el se întâlnește aici, pe de altă parte, și cu simbolismul bizantin integrat de instituțiile puterii. Precum la Dosoftei, în Psaltirea pre versuri tocmită, sacrul (religiosul) traversează palierul istoriei și se configurează ca mit, iar mitul, prin discursul creștin, revine către istorie (precum în iconografia murală). Astfel se declanșează multiple circuite de

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]
pierderea de către aceștia, în teritoriile de proveniență, a familiilor și a vetrelor de civilizație. Noul "rost" clădit astfel pe jertfă este rezultatul acreditat al împlinirii unui ritual, asemănător aici cosmogoniilor. Din această populație, continuatoare a "legii creștine grecești" (a ortodoxismului bizantin), va "descăleca" în secolul XIV, în Moldova, Dragoș. Fragmentul certifică, prin lanțul descendențelor, originea latină a moldovenilor, nu însă și a credinței lor, moștenitoare a Constantinopolului. Mitul celor doi frați, Roman și Vlahata, răspunde de asemenea modelului balcanic, de proveniență

[Corola-publishinghouse/Science/84959_a_85744]