9,763 matches
-
ușurință. 262. DESPRE BUNĂVESTIREA STĂPÂNEI NOASTRE, SCRIE SFÂNTUL LUCA ÎN 1,26-38. 1. Primul punct este că sfântul înger Gabriel, salutând-o pe Stăpâna noastră, îi vestește zămislirea lui Cristos, Domnul nostru (Și, intrând îngerul acolo unde era Maria, a salutat-o spunându-i: „Dumnezeu să te mântuiască, cea plină de har2, vei zămisli în pântece și vei naște un Fiu”). 2. Al doilea: îngerul întărește ceea ce i-a spus Stăpânei noastre, vestindu-i zămislirea sfântului Ioan Botezătorul („Și iată că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2024_a_3349]
-
să-mi îndrumi pașii spre o alegere bună, numai tu îmi cunoști destinul! Nu vreau să mă trezesc vreodată că trăiesc viața altcuiva și nu a mea.” Ajungând la domiciliul lui Valentin, îl întâlni pe tatăl iubitului ei și îl salută politicos, sărutându-i mâna. Era un sărut ce reprezenta politețea față de persoanele mai în vârstă. Bătrânul, la rândul lui, o sărută pe obraz. Ea zâmbi sfioasă, iar el îi întoarse zâmbetul. După ce îi sărutase mâna, se retrase ușor și se
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
niște frunze mari de brusture înghițeau în voia lor câte o picătură de apă rămasă de la ploaia ce bătuse în rafale în timpul nopții. Carlina mergea pe o străduță îngustă, lăturalnică, pe unde se aflau case pe dreapta și pe stânga. Salută în trecere câteva persoane cunoscute, apoi ajunse pe o stradă principală. La ultimul colț, niște copii jucau fotbal, iar mingea le sărea în toate direcțiile. Când ajunse la ,,Crinul alb” observă că unitatea era deja deschisă, iar iubitul ei o
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
ultimul colț, niște copii jucau fotbal, iar mingea le sărea în toate direcțiile. Când ajunse la ,,Crinul alb” observă că unitatea era deja deschisă, iar iubitul ei o aștepta. Rămase surprinsă. Nu stabiliseră nici o întâlnire. La vederea ei, bărbatul o salută așa cum numai el știa s-o facă, într-un mod plăcut. Îi sărută mâna așa cum o mai făcuse și altădată. O apucă ușor de un obraz și-i șopti aproape de ureche: ,,Ești așa de frumoasă! Te iubesc mult...mult...ca
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
ciudățenie aparte, învârti o cheie în broasca ușii care se încuie cu zgomot. Se întâlni cu prietenii pe care-i cunoștea de mulți ani, pe unii dintre ei din copilărie, iar pe alții din școala în care învățase. Alin îi salută într-un stil a lor și spuse cu o voioșie în glas: „Băieți, e timpul să plecăm și încă iute!” Nimeni nu protestă, ca și cum le-ar fi fost agreabil acest lucru. Aproape că nici nu îndrăzneau să mai respire. Stăteau
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
toate punctele de vedere. Era ca o plantă proaspătă și rezistentă. Credea că nimic nu-l mai poate doborî, iar în caz că acest lucru se întâmpla era pregătit să se ridice imediat. Când află la ce oră îi pleacă trenul, îi salută afectuos pe cei care veniseră să-l petreacă și le zise: - Rămâneți cu bine și să ne vedem în curând! - Mergi sănătos și norocul să-ți surâdă mereu! - Drum bun și baftă! Îi ură altul. Numai bunul său prieten Cosmin
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
gata. Era reconfortant să te poți îmbrăca bine, să ai o adresă la o locuință spațioasă, să vizitezi și să te afli uneori în locuri frecventate de lume bună, să poți arunca priviri unor domnișoare pe măsură și să îți saluți prietenii. Poate era pentru prima oară, după toate trăirile agitate, când le cântau sufletul și tinerețea. Cu ambiție și perseverență își împlinise multe vise și speranțe. Acum, după mulți ani, aveau voie să nu se mai gândească nici unul, nici altul
Ultima zvâcnire by Ica Grasu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91717_a_93177]
-
recunoașterea, recompensarea justă a realizărilor. Normele acceptate sunt atat regulile specifice de comportament scrise în toate regulamentele în vigoare cât și acelea nescrise în baza cărora, de pildă, elevii se ridică în picioare când intră profesorul în clasă sau îl salută pe acestă ori de câte ori îl întâlnesc pe holul școlii. Toate acestea permit manifestarea consensului, a nevoii de apartenență la grup și de securitate. Simbolurile sunt purtătoare de mesaje exprimând filosofia școlii atât pentru cei din interior cât și pentru cei din afara
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
ÎI lea, iar la etajul I, exact sub apartamentul acestuia, a locuit profesorul Petru Ir. Pogângeanu. Ani de zile au intrat și ieșit pe aceeasi ușa, au urcat și coborât spirală aceleiași scări și și-au început zilele de lucru salutându-se cu respectul ce și-l purtau unul altuia. Cu prilejul dezvelirii plăcii memoriale (5 mai 1991), profesorul Petru Ir. Pogângeanu, cucerit de măiestria cu care Lucian Blaga știa să cultive antinomia vectoriala a celor două verbe - a spune și
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
care se grăbesc să-i lase la creșa dintre blocuri, ca apoi să fugă să prindă autobuzul spre combinatul forestier. Neața, Mihăiță! Am impresia că dormi în sat de-o vreme. O, sărut mîinile! răspund eu doamnei care m-a salutat. Scuză-mă, nu te-am observat. Ce faci, îți duci perechea la creșă? Da, îi duc pe-ăștia mici. Cum rămîne însă cu răspunsul ? Dormi în sat, sau faci maraton în fiecare dimineață tocmai din Cartierul de Nord pînă în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Cezarei. E cu cîțiva ani mai mare ca mine, dar între noi s-a stabilit o prietenie fără pretenții de chefuri în comun, o prietenie ca între doi colegi de serviciu, care-și spun necazurile cînd se întîlnesc, ori se salută cu sinceritate cînd trec unul pe lîngă altul. Salut, Petrică! Îți duci flăcăul la cămin? Da. Ne vedem în stație, spune Petre, grăbind pasul, prinzînd mai bine în brațe băiețelul, care se ține cu amîndouă mîinile de după gîtul lui. Din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Fiat 1300, mă urmăreau doi ochi mari, albaștri. Cred că din instinct am schițat un zîmbet de salut și am observat că mi s-a răspuns tot printr-un gest, făcut cu degetele mîinii drepte, lipite pe parbriz. Am mai salutat de multe ori ochii ăștia, văzuți tot prin parbriz, i-am salutat tot printr-un gest pe care doar ei puteau să-l observe, pentru că în calmul lor indiferent cu care priveau strada, ei, de fapt, mă urmăreau, dar niciodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
am schițat un zîmbet de salut și am observat că mi s-a răspuns tot printr-un gest, făcut cu degetele mîinii drepte, lipite pe parbriz. Am mai salutat de multe ori ochii ăștia, văzuți tot prin parbriz, i-am salutat tot printr-un gest pe care doar ei puteau să-l observe, pentru că în calmul lor indiferent cu care priveau strada, ei, de fapt, mă urmăreau, dar niciodată nu mi-au răspuns printr-un gest făcut cu mîna. Acum însă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
un gest pe care doar ei puteau să-l observe, pentru că în calmul lor indiferent cu care priveau strada, ei, de fapt, mă urmăreau, dar niciodată nu mi-au răspuns printr-un gest făcut cu mîna. Acum însă m-a salutat chiar și șoferul, inginerul Florea, de la serviciul tehnic. Da-da, doamna Teona, femeia cu ochi mari, albaștri, era în mașina lui Florea; probabil soțul ei o fi plecat și a luat-o cu mașina Florea, care, venind din Cartierul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ochi, parc-ați fi frați. Ia vedeți, am impresia că vă place... Vorbele șefului, spuse în glumă, ori poate în serios, m-au pus pe gînduri, apoi, ce-aveam de pierdut?!, mi-au dat curaj. Am început prin a o saluta ori de cîte ori o întîlneam. La început, s-a mirat, apoi a trecut pe lîngă mine fără vreun gest, dar știam că odată ce se depărtează, începe să surîdă. În sfîrșit, după cîteva luni, a început să-mi răspundă. Odată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Teona, cu o cană cu apă în mînă. Ei, bună! îmi strigă ea cînd e la numai un pas în fața mea. Rămîn locului, ridic ochii, o privesc mirat, apoi mă uit și-n jur, să văd dacă nu cumva a salutat pe altcineva. Eram singuri pe tot culoarul. Da, ei da, pe tine te-am salutat, rîde ea, observîndu-mi privirea. Vă rog să mă iertați!, eram preocupat de hîrtiile astea. E vreo decizie prin care ești dat din nou disponibil? mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
la numai un pas în fața mea. Rămîn locului, ridic ochii, o privesc mirat, apoi mă uit și-n jur, să văd dacă nu cumva a salutat pe altcineva. Eram singuri pe tot culoarul. Da, ei da, pe tine te-am salutat, rîde ea, observîndu-mi privirea. Vă rog să mă iertați!, eram preocupat de hîrtiile astea. E vreo decizie prin care ești dat din nou disponibil? mă întreabă doamna Teona rîzînd, arătînd cu privirea spre hîrtii. Nu. Sînt bonuri de materiale pentru
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cafeaua azi? Da, mulțumesc! De ce-mi mulțumești?! se miră doamna Teona. Te-am întrebat doar. Nu voiam să te invit. V-am mulțumit pentru întrebare. Ne-am despărțit, salutîndu-ne din priviri. La următoarea întîlnire, în fața pavilionului administrativ, după ce am salutat-o, am observat pe fața ei un zîmbet, care mi s-a părut ironic, de satisfacție interioară. "Mihai-băiatule, mi-am zis, ești pe un drum greșit. Doamna Teona se amuză colecționînd zîmbete, ba chiar inimi. Parcă te văd într-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
din ziua cînd am aflat că s-a purtat urît cu o fată, Silvia. Nu-l ocolesc, ci mai degrabă îl țin la distanță, fără să uit că odată mi-a fost prieten bun, ceea ce mă și face să-l salut, cînd îl întîlnesc. Mă apropii de mașina sosită în stație, cu gînd să urc și eu, dar sînt prea la urmă, iar în fața mea nu sînt decît femei. Cum oare aș putea să mă îngrămădesc printre ele?! Mai bine întîrzii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Îți vine să lași naibii totul și să te întorci acasă. Într-un Fiat 850, cu trei ingineri pe celelalte locuri, pe care i-o fi luat din cealaltă stație, trece Ștefănescu, șeful meu. Mă vede prin parbriz și mă salută, ridicînd degetele de pe volan. E plin, mormăie cineva lîngă mine. O, bună dimineața! zic, după ce întorc capul. E inginerul Marinescu, unul din adjuncții lui Ștefănescu. Evident, în ordine ierarhică, mi-e șef, dar nu m-a întrebat niciodată nimic și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
scaun, lîngă fereastră, o văd pe doamna Tamara; se uită la mine și, cînd ochii noștri se întîlnesc, surîde, mușcîndu-și buzele pe rînd, apoi își pleacă privirea în revista pe care, desigur, o are pe brațe. Bună dimineața, vecine! mă salută o voce de femeie. Cum rămîne cu cafeaua? Mă întorc spre fata care mi-a vorbit. E Fulvia, locuiește în același bloc cu mine, la etajul unu, lucrează la șantierul de extindere al combinatului. Ne vedem aproape zilnic de vreo
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
femeie. Cum rămîne cu cafeaua? Mă întorc spre fata care mi-a vorbit. E Fulvia, locuiește în același bloc cu mine, la etajul unu, lucrează la șantierul de extindere al combinatului. Ne vedem aproape zilnic de vreo șapte ani, ne salutăm, uneori ne întrebăm "cum a fost azi?" și cam atît. E o fată înaltă, îmbrăcată în pantaloni albaștri supraelastici, în picioare cu cizmulițe, care se ascund sub pantaloni; o scurtă dintr-o stofuliță groasă, maro; pe dedesubt, cu un pulover
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
a combinatului, Brîndușa Roman. Ce femeie! Frumoasă, mîndră, sigură în mișcări... Mare prost Vlad, păcat că-l mai consider prieten! O femeie ca Brîndușa e o comoară, cum de n-a luptat s-o păstreze?!... Directorii, coborîți din mașini, o salută pe Brîndușa. Ea le răspunde, apoi intră în clădire. "Păcat, Vlade!", zic eu în timp ce-mi trag mănușa stîngă și scot din buzunar legitimația de serviciu, să o arăt portarului. La poartă, în mijlocul culoarelor de trecere, stă cîte un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
apoi, mai am și treaba cu cei de la construcții-montaj, să-și termine lucrul la stația de filtrare, că m-am săturat de cînd îi caut! Îmi fac loc printre bărbații din fața porții, încă nehotărîți, și întind legitimația portarului, care mă salută cu "să trăiți, dom' inginer!", apoi intru. Grăbesc pasul pe aleea centrală, traversez prima cale ferată a combinatului și ajung la secție. Pe măsuța instalată la parter găsesc condica de prezență. O semnez, semnez și pentru plecare la ziua de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
fi la pornire; amorsarea se face prin contraflux de hidrogen. O scînteie, provocată undeva pe traseu, poate produce explozie. Dar dacă treaba e făcută bine, teama asta poate fi ca povestea cu drobul de sare. Bună dimineața, dom' inginer! mă salută maistrul Cornea, ieșindu-mi în cale. Bună dimineața! îi răspund. Așa de dimineață pe aici? Sînt de la șase, cu grupa de mecanici. Am terminat de montat și verificat traseele de apă. Facem ușă din tablă; e în atelierul mecanic, lucrează
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]