8,468 matches
-
măcar rimează cu ”epoca de aur”, în care se petrece filmul său. Nu a sunat la Realitatea ca să-l felicite însuși meșterul epocii de aur, maestrul Nicolaescu în persoană ? ! Nu e vis, e realitate. Eu atât am avut să spun, acuma ies din emisie. Și închid telefonul. Pa ! Nae Caranfil, un ”maximalist” (dialog cu Sever Voinescu) Alex. Leo “erban : Dragă Sever, ultima oară când am vorbit despre cinema în public, ca să zic așa (la telefon să sperăm că nu am făcut
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
pare nou și inovator, în timp ce marele public ajunge la aceste filme ceva mai târziu... Totul se învârte, de fapt, în jurul noțiunii care pe mine mă irită, recunosc de entertainment : cinematograful trebuie să fie entertaining, zic americanii, adică să nu plictisească ! Acuma, cred că o să fii de acord cu mine că plictiseala asta e ceva foarte relativ și, oricum, subiectiv : ceea ce mă plictisește pe mine distrează pe altul și invers ! în plus, dacă acceptăm acest termen, riscăm să lăsăm pe dinafară un
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
de asemenea filme „maximalisteș (iar Nae este, și prin bugetul acestui film, primul maximalist !), este el oare suficient de receptiv la aspectul autorial, autoreferențial al filmului și la pariul lui Caranfil de a amesteca subtil comedia și drama ?... Sever Voinescu : Acuma, trebuie să-ți spun că mie mi-a plăcut mult Restul e tăcere. îl consider un film mare. Nu doar prin buget (pentru mine, ca spectator, ăsta e un detaliu de tabloid), ci prin ceea ce spune. Nae este cel mai
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
în sala de cinema este aprobarea supremă a publicului, și creatorul are dreptul să se împăuneze cu asta așa cum un vânător își exhibă trofeele. Râsul sau lacrima spectatorului anonim este suprema distincție a unui film mai importantă decât orice premiu. Acuma, dacă publicul sesizează sau nu demersul autorial e altceva. Ideea filmelor de autor este produsul criticii. Chiar și cineaștii care au început să numească producțiile lor filme de autor provin din rândul criticilor de film. Erau deci oameni care aveau
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
Lena Constante din 1997 - și ajungem la filmul imediat anterior Podului de flori (adică la Asta e din 2001, filmat în Deltă), atunci putem spune că Thomas chiar a căutat mizerabilismul în mai toate filmele sale. N-o să ne dăm acuma cu presupusul de ce va fi făcut asta (”asta e !”, vorba filmului) și cu siguranță că această căutare a unui pitoresc de frontieră are cauzele și explicațiile sale în imaginarul artistului Thomas Ciulei... Altceva mă interesează : de ce crezi că noul val
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
de scriitura asta, chestia cu nivelul 1 si nivelul 2. Adica nu doar ca din articol afli reteta de succes sa te faci intelectual dupa 10 carti, dar afli si ca asta este o pozitie care presupune mai multe niveluri. Acuma depinde de tine daca te multumesti cu nivelul 1 sau vrei sa ajungi pana la nivelul 2 si atunci mai faci un efort sa-l citesti si pe Camus si pe alti cativa contemporani. Dar ce te faci daca amesteci
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
faci un efort sa-l citesti si pe Camus si pe alti cativa contemporani. Dar ce te faci daca amesteci nivelurile... si unde gasesti detalii despre nivelul 3 ? Mie imi scapa sensul impartirii asteia, nu mai vorbesc de criteriu si acuma chiar ma framanta daca nivelul 1 n-o fi cumva chiar mai tare dacat nivelul 2. Limita dintre utlilitate si ridicol in cazul articolelor de gen cred ca este foarte sensibila... Pot sa raman chiar cu intrebari existentiale de pe urma lui
4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc by Alex. Leo Șerban () [Corola-publishinghouse/Memoirs/806_a_1825]
-
la minister, dar [ea] totuși plecând plângând pe scară. Apoi masa și pe urmă, fără radio, fără citit, intrarea în pat. În noapte 10½- 11, un telefon fără glas, care mi-a amintit timpurile bune când tu erai acasă. Și acuma a bătut ceasul 8½. Trebuie să mă scol; îmi încep activitatea, ca întotdeauna, cu tine alături, prezentă și atât, atât de departe. Numai de ți-ar sosi scrisorile! Poetul nostru își clădește o casă extraordinară la mare, în vederea verii viitoare
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ta, în nici un caz nu lua parte la vreo mișcare ostilă regimului din țara noastră. [...] Sâmbătă, 17 ianuarie 1948 Aseară am muncit mult ca să aranjez cărțile și o parte dintre covoarele S[abinei]. Ce frumoasă e casa! Dacă ai intra acuma, ai fi încântată de rânduiala, curățenia și perfecta ordine disciplinată din ea: toate lucrurile sunt la locul lor; mi se pare că această realizare este urmarea încrederii pe care mi o acorzi; măcar de ar dura, măcar de n-ar
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
pierdute, covoarele bogatei moștenitoare. Iar după cină, o lecție de o oră și ceva cu Chirana, mai proastă și mai încuiată ca oricând. [...] Scrie-mi dacă ai primit cele șapte scrisori ale mele sau trebuie să le socotesc definitiv pierdute. Acuma, slavă Domnului, văd că scrisorile trimise prin poștăajung la timp - și simt că renasc. Fii curajoasă, fata mea, curajoasă și puternică. Străduiește-te pentru viitorul tău; eu am să-ți simt oricum bucuriile, succesele. Eu, una, mi-am îndeplinit bine
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
de ea. Pe urmă, cu timpul, s-a învățat să-și scoată proteza fără oglindă; mi-a mărturisit că o face repede, întoarsă cu spatele spre masa de toaletă, și se apucă apoi repede să citească ziarul, singura ei lectură acuma, și că, dacă și-a uitat cumva în birou ceasul deșteptător sau o batistă, nu se mai duce să le ia, de frică să nu se vadă din întâmplare în oglindă. Iar dimineața, înainte de a-și reface masca nor mală
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
eliberez casa, toată casa, între 13 și 17 aprilie, fără să iau cu mine altceva decât ce nu a fost trecut în inventar. Ce zici de lovitura asta, fata mea? I-am întrebat, la final: „Dar, pentru Dumnezeu, de ce, de ce acuma, când nu mai am decât o cameră de trecere (de vreme ce, ca să meargă la baie, Lila o să treacă prin camera mea de câte ori o să vrea)?“ „Asta, au zis, pentru ca fiica dumneavoastră să-și dea seama că nu mai puteți locui aici, unde
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
de tristețe, fiindcă în fiecare săptămână intru într-o biserică și aprind o lumânare în amintirea lui. Trebuia să și plătesc 1 200 de lei și, cum banii sunt puțini și greu de câștigat, n-am reușit să plătesc până acuma; așadar, am cumpărat doi bujori roșii, precum cei care creșteau în grădina lui de la Fălticeni, și m-am dus, ca spre un paradis pierdut, să mă afund în disperare. Și iată că disperarea mă aștepta în prag: urna nu mai
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
fie așa. Câteodată mă gândesc că enormul interval dintre plecarea și întoarcerea ta are să ne împiedice să ne mai înțelegem intelectual ca pe vremuri. Sub impresia timpului ăstuia apăsător și întunecat, încep și eu să devin cenușie. Ce faci tu acuma? Simți și tu, ca mine, neliniștea acestei duminici, zi de sărbătoare menită să adune oamenii, să strângă legăturile afective slăbite în timpul săptămânii? Hai să ne închipuim că suntem, ca pe vremuri, una lângă cealaltă. M. 39/1950 I 4 iunie
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
bomboane M&M, pe care le scoți apoi cu o lingură. — Dă-mi un pic topul. Vreau să fixez mai bine umărul ăla. Îmi dau jos bluza, i-o dau și îmi iau înapoi puloverul, fără nici o jenă. Pe bune, acuma n-o să mă stresez că mă vede Danny. Acesta bagă ață în ac și începe să strângă cu mare siguranță tivul tricoului. — Și ia zi despre prietenii ăștia ai tăi cam ciudăței, care se căsătoresc, deși sunt veri, zice. Ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
MBE? E destul de ușor de obținut un titlu din ăsta, nu? — Floare la ureche, zice Suze sigură pe sine. Poți să primești un titlu din ăsta pentru servicii aduse industriei sau ceva de genul ăsta. Te propun eu, dacă vrei. Acuma hai, vreau să-ți văd rochia! — OK! Îmi trântesc cu greu valiza pe pat. O deschid cu un clic și scot cu grijă creația lui Danny. Ce părere ai? O pun mândră pe lângă mine și răsucesc cu o mișcare elegantă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
vorbească despre crescătorii pe care îi cunosc, despre caii pe care și i-au cumpărat, și cum un bun prieten de-al lor are o murgă tânără splendidă, care s-ar putea să-i placă mult lui Suze. Pe cinstite acuma. Nimeni nu s-a obosit măcar să mă întrebe cum e rochia mea. Oricum, nu-mi pasă, fiindcă arată trăsnet. Amândouă arătăm trăznet. Am fost fardate de același make-up artist nemaipomenit, și avem părul strâns la spate în cocuri măiestre. Fotograful
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
colorează cu viteza fulgerului. A! Am înțeles! — Toți bărbații din familia Cleath-Stuart sunt așa. Sunt faimoși pentru asta. N-a existat nici un divorț în familia noastră, adaugă, trântindu-și o pălărie verde de fetru în vârful capului. O, Doamne. De-acuma am să-l privesc pe Tarquin cu alți ochi. Îmi ia ceva timp până o conving pe Caroline să renunțe la pălăria verde de fetru și să-și pună alta, neagră șic, cloche. În drum spre camera lui Suze, aud
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
pasă, se încăpățânează Suze. Nu mai pot să aștept. O să-l arunc acum. Tu n-auzi că asta se face la sfârșit? — Cine-i mireasa aici? Tu sau eu? Dacă aștept pănă la sfârșit n-o să mai fie deloc amuzant! Acuma, fii atentă, stai aici. Îmi arată imperativ cu mâna spre o moviliță de iarbă acoperită cu zăpadă. Și lasă-ți florile jos. N-ai cum să-l prinzi dacă ai mâinile ocupate! Tarkie? Strigă tare: — Acum o să-mi arunc buchetul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
mi-l strecoară pe deget. El mă privește din nou, cu ochii mai tandri decât i-am văzut vreodată și mă sărută, moment în care încep ovațiile, din toate direcțiile. Nu-mi vine să cred. M-am logodit. Trei OK. Acuma, oi fi eu logodită, dar n-am deloc de gând să las chestia asta să mi se suie la cap. În nici un caz. Știu că unele fete o iau razna, își pun la cale cea mai mare nuntă din univers
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
bine. Oricum, o să învăț cuvintele atunci, când se apropie momentul. Ideea e că jurămintele sunt ceea ce contează, nu altceva. Nu trebuie să sărim calul. E de ajuns o ceremonie simplă și elegantă. Fără agitație inutilă și fără tam-tam. Pe cinstite acuma, Romeo și Julieta n-au avut nevoie de o nuntă uriașă cu drajeuri și vol au vents, nu? Poate ar fi bine chiar să ne căsătorim în secret, exact ca ei! Brusc, ne văd pe amândoi îngenunchind în fața unui preot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
-mi caut rochie de mireasă. Aș putea începe să probez tot felul de tiare! Și să citesc revista Brides! Da! — Pe de altă parte, arunc în treacăt, nu avem nici un motiv real pentru a o amâna, nu? Vreau să zic, acuma că ne-am hotărât, am putea pur și simplu... s-o facem. De ce să mai așteptăm? — Ești sigură? Becky, nu vreau să te simți presată... — E OK. Sunt foarte sigură. Hai să facem nunta în iunie! Ne căsătorim! Curând! Uraaa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Dacă aveți nevoie de haine, duceți-vă la Becky Bloomwood de la Barneys. Le spun asta la toți, piccoli, oameni de afaceri, oameni de pe stradă... — Acum am înțeles ce-i cu toți ciudații care mă asaltează în fiecare zi. Îi zâmbesc. Acuma, serios vorbind, vreau să-ți cer o mică favoare. Michael coboară ușor vocea. Ți-aș fi foarte recunoscător dacă ai putea să o ajuți puțin pe fata mea, Deborah. Tocmai s-a despărțit de un tip și trece printr-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
strâmbă sugestiv. — Exact. Vai, Suze, ce bine îmi pare că ați venit. O îmbrățișez brusc. Credeam că de-acum gata, o să fii complet... măritată. Cum e viața de nevastă, apropo? Cam la fel, zice Suze după o pauză. Doar că acuma avem mai multe farfurii... Simt o bătaie ușoară pe umăr, ridic privirea și o văd pe o femeie roșcată, într-un compleu roz de mătase, cu pantaloni. — Laura Redburn Seymour, spune, întinzându-mi mâna. Soțul meu și cu mine trebuie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
Sau, poate, ceva cu un design extrem de elaborat, adaug, zărind cu coada ochiului o rochie uluitoare, cu trandafiri în cascadă la spate, de sus până jos. — Așa. Deci... simplă sau elaborată... Notează pe clipboard. Vrei paiete sau broderie? — Poate. — OK... Acuma, cu mâneci sau fără? — Poate fără mâneci, zic gânditoare. Sau cu mâneci. — Cu trenă? — Oo, da! Dar nu te-ar deranja dacă nu ar avea trenă, nu? intervine Suze, care se uită prin Wedding Hair. Vreau să spun că la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]