10,353 matches
-
Flori de câmp Elena Marin Alexe Ascult bombănelile vântului cațărându-se prin tremurul frunzelor, atingând cu privirea vălul corolelor aurii, uit să mai respir. Răscoliri tainice, îmi pun întrebări de demult, apoi dau ocol timpului, când sufletul cheamă dor cu arome de eternitate. Zâmbesc soarelui, hotărâtă să adun speranțe, cu palmele sărutate de mireasma florilor de câmp, într-o vară fierbinte...
Flori de c?mp by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83285_a_84610]
-
mai repede spre alte lucruri, care să n-o amărască. Deși n-avea de ce s-o amărască ceva, era mândră de tot ce făcuse întotdeauna. Își mijea ochii, încercând să distingă și luminițe mai îndepărtate, o lasă privirile, semn rău. Respiră adânc, ținându-și cu palmele amândouă umerii reci, treci înapoi în pat înainte să începi să dârdâi! Acoperită până sub nas cu plapuma, ghemuită să se încălzească, înțelegea că se afla în ore târzii de noapte într-un pat ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ei era rece. Și o să mai vadă și oglinda asta, și pe celelalte, și patul, și scrinul, și dulapurile, și canapeaua, și măsuțele, și ceasurile, și toate lucrurile care o înconjoară. Doar n-o să moară acum! Iese în pragul ușii-fereastră, respiră adânc. E uimită sau speriată, nu știe exact. Ce se va întâmpla de mâine încolo? Simte cum îi bate inima mai repede, se vâră în pat, tremură, trebuie să doarmă, nimic altceva nu are de făcut, trebuie să doarmă, totul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
camera în care doarme ea acum. O femeie care locuiește la parterul vilei a făcut prostia să-i spună povestea. Sunt nopți nenumărate de atunci în care parchetul trosnește din senin și ea are senzația unei ființe care umblă și respiră. Au scos parchetul, l-au bătut din nou, dar zgomotele au continuat să se audă noaptea. E imposibil să mai doarmă în acele nopți, chiar dacă își astupă urechile și își trage plapuma peste cap. Tremură ușor, de fiecare dată când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Ea iradia de ceva imposibil de povestit. Și tot ce buzele ei rosteau, abia șoptit, părea fără legătură cu ce e în jur sau cu ei: „Doamne, cât de mult te iubesc!“. Iar după un timp în care zăceau tăcuți, respirând liniștea, doar cu mâinile împreunate ori trupurile atingându-se într-o mângâiere prea puțin erotică, Andrei Vlădescu știa că vor începe discuția de atâtea ori nedusă la capăt, ca un joc de care nici unul nu se putea desprinde și nici unul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
din orașul supraaglomerat să se destindă și să se umple de zgomote închipuite, precum ronțăitul de fierăstrău al firelor de iarbă legănate de adiere, și atunci se ridica ușor, îl învăluia cu brațele, îl trăgea la pământ, sărutându-l și respirând ușurată, dă-o naibii de logică! n-o să trăiesc o veșnicie! Iar din acele clipe încolo n-ar mai fi fost interesată și, prin urmare, nu știa de legătura existentă între aceste teorii despre iubire, artă, căsătorie și alunecările singuratice
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și să facă tot ce se poate și mai târziu; iar starea asta de neliniște pe care n-o mai trăise, de parcă s-ar apropia acum, în clipa următoare, sfârșitul, încât trebuie să mai vadă, să mai audă, să mai respire, să mai presupună și să mai afle câte se poate, starea asta o simțea ca pe o pedeapsă dulce, o umplea de fior; n-o putea îndepărta; iar încercarea ei de a nu se gândi la ce va fi după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
auzi mișcarea degetelor sau chiar rostogolirea ochilor în cap, o liniște părând că-l cufundă cu totul și dintr-odată, mereu mai adânc, într-un hârdău sau o peșteră fără fund în care își aude până și dorința de a respira, urechile îi țiuie preț de o clipă, apoi i se afundă cu dopuri de liniște, parcă ar pluti într-o lume ireală, cu zgomotele atenuate în baloturi de vată, încât zumzetul orașului din care venise, încă prezent în el, se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
s-a petrecut în lume, în oraș, acasă. Bătrâna doamnă Marga Pop se întrerupea la răstimpuri, aducea încet în dreptul gurii o batistă făcută ghemotoc în mână, în care scuipa cu zgomot gâjâit sputa formată în gât ce-o împiedica să respire. Vorbeau încet, pentru că, în liniștea din jur peste care se așternuse liniștea foșnitoare a parcului, își auzeau și cele mai neînsemnate șoapte. Un timp n-au spus nimic, se priveau calmi sau priveau prin geamurile acoperite de perdeaua fluturândă unduirile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ascuțită, aproximativ în dreptul operației, care ar trebuit să fie vindecată de-acum, ca un fier înroșit a fost, i-a cuprins pânteceele, stomacul, a urcat spre piept, în lungul esofagului, ca un tăvălug gata s-o zdrobească, abia reușea să respire, era ca o gheară nevăzută ce scormonea sub pielea ei, îi venea să țipe de durere, dar n-avea glas, s-a străduit să țipe și atunci durerea a pierit și era ca și cum ar fi căzut de foarte sus, epuizată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
simplu chipul, într-un fel străin: părul castaniu, moale și lung pe care îl pieptăna arareori, ochii adânciți în orbite, buzele groase, bărbia proeminentă. Multe din jur păreau să se fi tulburat. Dimineața ieșea în balconul-terasă ce înconjura apartamentul, să respire aerul răcoros, ușor îmbâcsit al orașului. Cartierul de alături și valurile succesive de case străluceau într-o lumină cețoasă, un abur tremurător plutea peste acoperișuri, până departe, unde se strângea în nori indeciși, înghițind centura blocurilor din zare, ivite numai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Acum, cu mâna lipită de buzunarul hainei în care se afla scrisoarea știută pe de rost, Andrei Vlădescu îi vorbea în gând. I se părea că își aude vorbele. Lumina gălbuie îl învăluia și i se părea că trupul femeii respiră și parcă răspunde. Și i se mai părea că aude un sunet trist de flaut, dar nu era decât liniștea sfârtecată de ecourile lumii de afară, până și-a amintit că aceleași sunte le mai auzise și acasă și, prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
într-o cadență susținută, fără timp de dezmeticire. Aproape în clipa următoare, ea se afla deja pe coridoarele spitalului, frământându-și mâinile, trasă la față, speriată sau îngrozită chiar și așteptând; și apoi se afla la capul patului, urmârindu-l cum respiră și pândindu-i tresăririle care s-o convingă de încă existența lui; apoi câteva ore acasă, cu cafele și calmante, nereușind să doarmă și simțind sprijinul fără margini al Aurorei Mocanu, care-și lăsase treburile și stătea cu ea, vorbindu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
și încerca să distingă lucrurile încăperii în întunericul albăstrui în care motanul Pisistrate s-a foit o vreme înainte de a se încolăci lângă ușă, să toarcă zgomotos. Cu o mână sub cap, cu cealaltă peste umerii Ioanei, ghemuită lângă el, respirând liniștit și tresărind în somn. Nu-i vedea chipul acoperit de pletele castanii mirosind a flori de tei, dar îi vedea amândoi pumnii strânși, aduși la bărbie, ca un copil. A mormăit ceva, ininteligibil, cu glasul ei grav, nocturn, apoi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
pe care Andrei Vlădescu nici nu se mai străduia să le identifice și să le imagineze în mișcările lor de acum, în acel spațiu de dincolo de ușă, înecat în lumină și muzică. Scrâșnea din dinți, îndoindu-se și mai mult, respirând rar, simțindu-și cămașa jilavă și fruntea îmbrobonată de o sudoare rece și gândindu-se: nu mi-e numai rău, nu e numai durerea, dracu’ s-o ia, sunt obosit, n-am chef de nimic, n-am chef nici de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
Și cui să spun ceva? Ce aș fi obținut în plus dacă făceam scandal? N-am mai văzut-o pe mătușă-mea, habar n-am ce face, dacă mai trăiește cumva.“ „Nu-ți mai aprinde țigări, n-o să mai poți respira în cămăruța asta.“ „N-are importanță. Nici pe ceilalți nu i-am mai văzut. Locuiesc aici de patru ani. Am încercat, de câteva ori, să fac un schimb cu careva. Nimeni nu dorește să se mute aici, se îngrozesc toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
timp. Răsuflarea îi mirosea a băutură. Și-a lepădat cojocul pe preșurile de lângă pat, s-a așezat cu un oftat, făcând să scârțâie somiera, și-a lăsat pe ceafă căciula, continuând să se uite la cei doi, cu gura întredeschisă, respirând greu. Nu arăta nici bătrân, nici tânăr. Ochii îi erau roșii, fruntea brăzdată de cute adânci. Pulovărul gros avea gulerul ros și murdar. A scormonit în buzunarul pantalonilor, a scos o țigară subțire și scuturată și a început să pufăie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
lipit buzele de gâtul ei, ea s-a smucit, așezându-se mai departe. „Ce, nu-ți mai plac?“, zise bărbatul. „Avem gusturi mai de soi?“ Se uita la el cu o expresie neagră și mândră, își scutura părul blond și respira repede și agitată. Dar bărbatul n-o mai privea, parcă o uitase. „Cum e, băiete?“, i-a zis lui Andrei Vlădescu. „Ce anume?“ „Las-o moartă! Ce, n-ai futut-o până acum?“, spuse bărbatul scuturând scrumul țigării pe jos
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
mai grea și după aceea mai era lucrarea de diplomă și avea să fie liber. Un ultim efort, băiete, ce dracu! își zicea. Pendula bunicului bătea rar orele în holul cel mare transformat în sufragerie. Ședea pe pat fumând și respirând greu și uitându-se la Ioana Sandi care umplea paharele cu vin roșu și se întorcea spre el oferindu-i unul și așezându-se pe marginea patului, întoarsă spre el și așteptând. „Spune mai departe“, îi zicea. El continua să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
ca drogat. În fiecare dimineață fluiera în baie, în vreme ce se bărbierea. Nu mai făcuse asta de mult. Acum fluiera, deși habar n-avea să fluiere, dar melodiile erau în capul lui. Se credea irezistibil. Privea cerul cât își bea cafeaua, respirând aerul proaspăt. Dacă era înnorat, își spunea că oricum e grozav, pentru că se va pregăti explozia aceea de lumină care va izbucni peste o oră sau o zi asupra orașului și asupra lui. Nici asta nu mai făcuse de mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
l-a văzut deloc; refuzul de a-l întâlni după întoarcere, când nici măcar nu l-a sunat să-i spună bine te-am găsit. Totul se înșiruie logic, detestabil de logic! În clipa aceea s-a dat jos din pat, respirând greu. Era încă noapte. A mers la fereastră și a privit afară. Luna plină albea acoperișurile și era o liniște de mormânt. Își simțea pulsul. Își simțea gura uscată. I se părea că-i vine să urle. I se părea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-
-și ridice privirea. Mortimer se opri în ușă. — Apropo, cine te-a vizitat? Ea îl privi fără nici o expresie. — Pe mine? — Pyles a spus că a fost cineva la tine acum câteva minute. — Nu, s-a înșelat. Total. — Înțeleg. Mortimer respiră adânc și dădu să iasă, când ceva îl reținu; se întoarse încruntându-se. Mi se pare mie, spuse el, sau e aici un miros deosebit? — Iasomie, spuse Tabitha, zâmbindu-i pentru prima dată. Nu e minunat? 3 Iuri era singurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
și apoi a ridicat mâna ca să se țină de mânerele agățate de plafon și m-am pomenit brusc cu nasul în subsuoara lui umedă, cu păr roșcat. Mi-am dus cât mai discret degetele la nări și am început să respir pe gură. Dar m-am consolat cu gândul că nu mergeam decât până la Victoria, o singură stație, atâta tot, și că o să scap în câteva minute. Dar metroul încetinea deja și când în sfârșit s-a oprit în bezna tunelului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
nimic. Numai dacă... — Fiona, vino aici o clipă. — Nici nu mă gândesc. — Uite, nu-i nimeni aici. Vreau numai să văd dacă tu observi ceva. Se lăsă pe vine lângă mine. După arbustul ăsta l-ai văzut? — Cred că da. — Respiră adânc. Am tras amândoi aer în piept: două adulmecări lungi, care căutau mirosuri. Ciudat, spuse ea după un moment de gândire; și am știut ce va urma. Parcă nu e iasomie pe aici, nu? 2 Fiona și cu mine am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
trei lingurițe de zahăr. Este exact șansa de care avea nevoie. — Da, desigur, intenționez să... fac tot ce pot, spuse Roddy, prins pe picior greșit. Phoebe reapăru din dormitor, cu o mapă mare sub braț. — Are loc în mașină? Roddy respiră adânc. — Cam greu. — Dar... Phoebe părea să se îndoiască. Ai spus că vrei să le vezi. De aceea ai venit, nu? Credeam că sunt toate pe diapozitive. — Nu sunt toate. Îi veni o ideea. Ai putea să te uiți la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]