12,426 matches
-
soția lui, de tine, de mine, de oricine, zicând că nu are nimic să ne spună, este în sine de înțeles și legitim. Dar prețul e mult prea mare pentru o asemenea înțelepciune” (9 aprilie 1980 Ă 615). Iată cum înțelepciunea la care lucrează devine un model, dar pentru celălalt, o terapie, de asemenea, pentru celălalt, cu efecte îndoielnice, când e vorba de sine. Dusă parcă până la capăt de Aurel Cioran, experiența (și exercițiul) înțelepciunii prin mortificare îl descumpănește. Singurătatea pe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aprilie 1980 Ă 615). Iată cum înțelepciunea la care lucrează devine un model, dar pentru celălalt, o terapie, de asemenea, pentru celălalt, cu efecte îndoielnice, când e vorba de sine. Dusă parcă până la capăt de Aurel Cioran, experiența (și exercițiul) înțelepciunii prin mortificare îl descumpănește. Singurătatea pe care Aurel Cioran și-o asumă, refuzând să-i mai întâlnească pe ai săi, i se pare un tratament prea sever. Să nu uităm că Cioran însuși făcea cam același lucru cu conaționalii săi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la fel să scriu. Chiar acum mi-a telefonat Ionescu (o face zilnic) să mă întrebe ce mai fac: Nu știu ce mai caut pe lumea asta», i-am răspuns. «Nici eu», a fost replica lui” (19 februarie 1985 Ă 421). Complementar înțelepciunii, adică unei lucidități care atacă orice gest cu morbul neputinței, acest sentiment al inutilității, deopotrivă ca șansă și ca eșuare: „Citesc mult, dar asta nu înseamnă că lucrez. A lucra înseamnă a scrie. Or, eu scriu puțin, aproape deloc. La
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
devin vreodată așa de lucid, așa de detașat de ceea ce fac alții, de ceea ce speră” (28 septembrie 1974 Ă 632). Atât de detașat încât își este un străin: străinul cu care conviețuiește. În timp, nu mai păstrează decât naivitatea lecturii. Înțelepciunea e astfel la antipodul demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
demonismului. În tinerețe, Cioran se îmbăta cu aerul tare al ideilor și al iluziilor. Acum, propria existență se revendică de la iluzoriu, astfel încât luciditatea e și alienare. Oricum, pentru Cioran, cel altădată atât de vorbăreț, de fanatic, de pornit împotriva valahilor, înțelepciunea, dacă e să folosim acest cuvânt inadecvat, înseamnă abandon, curgere în șuvoiul fatalității, negarea oricărei convingeri. În fine, sunt acestea ipostaze pe care le viseză, dar care nu-i sunt, din nefericire, nici măcar ele, în totul accesibile. De unde altfel această
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sau scrisul prin care își etalează suferințele devenite capricii. Apoi, el îndură totul, cum preciza într-un loc, cu umor și scepticism. Dar a fost o vreme când Cioran juca rolul celui care crede. Cum i se pare, din depărtarea înțelepciunii, acel moment frenetic și disperat din tinerețe?! Una dintre cărți, Le Démiurge, îi apare în italiană, dar la o editură pe care, spune el, o detestă. Îi amintește de „ideile” lui Ă cuvântul îl pune el însuși între ghilimele Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lui Jeny Acterian, care găsea Schimbarea la față a României o carte „exasperantă și ridicolă”. (24 august 1975 Ă 454). Acum, da, de la distanța unei înstrăinări, pune totul pe seama istoriei, care e „cauza tuturor nebuniilor” (idem). De fapt, și acum, înțelepciunea, pe care o invidiază la Aurel Cioran, e tot o iluzie. Se frământă din cauza ei și recunoaște: „Asta e slăbiciunea mea, că o urăsc deși ar trebui s-o ignor” (24 august 1975 Ă 454). De vină sunt, însă, alții
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
majore ale existenței cioraniene. În fond, tot ce face Cioran Ă o permanentă explorare de sine Ă capătă identitatea și sensul unei aproximări a adevărului. Furiile auto-distructive, ura de sine, patima pusă până și în nevoia detașării, ca semn al înțelepciunii, de orice iluzie, toate acestea constituie traiectul sofisticat, plin de contradicții, al unui „sceptic dezlănțuit” (I, 35) și fac dovada nevoii obsesive de adevăr. Lui Cioran, o spune într-un loc, îi plac „spiritele pasionate, provocatoare și care poartă o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
căuta un sihastru Ă care a părăsit totul pentru ea. / Vreau să știu ce este real și de ce nu putem să-l posedăm”. Astfel, visează la sinteza dintre „un stoic și un mistic” (II, 38), la India antică, acolo unde “înțelepciunea și sfințenia se confundă”. Acestei neputințe privind țelul izbăvirii i se alătură, complementar, alta, articulată de umbrele ipocriziei. În vreme ce el își face un țel din a căuta adevărul, fie adevărul chiar întruchipat în aparență, iluzie și vid, cei mai mulți dintre oameni
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
decât obsesia perfecțiunii. Ca să produci, trebuie să-ți urmezi firea, să te abandonezi, să-ți asculți vocile..., să elimini cenzura ironiei sau a bunului gust” (I, 49). Cum vom vedea, Cioran se luptă adesea cu cenzura bunului gust, cu exigențele înțelepciunii (și, tot exersându-le, le și ratează), ba chiar cu limitele ironiei. Până la urmă, ironia lui, ontologică, permite supraviețuirea: refugiindu-se în afara propriului corp transformat în aparență, Cioran denunță inauteticitatea oricărei prezențe. De fapt, tot negându-și firea, căutând înțelepciunea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
înțelepciunii (și, tot exersându-le, le și ratează), ba chiar cu limitele ironiei. Până la urmă, ironia lui, ontologică, permite supraviețuirea: refugiindu-se în afara propriului corp transformat în aparență, Cioran denunță inauteticitatea oricărei prezențe. De fapt, tot negându-și firea, căutând înțelepciunea sau exersând ironia, el nu face decât să-și asculte vocile. Tocmai vocile lui sunt contradictorii și, prin asta, legitimează aparența. Iar ceea ce „produce” Cioran, la antipodul faptei, ține de această legitimare permanentă a aparenței. Fețele identității sau Cioran, evreultc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe acelea ale disprețului de sine. „Lașitatea m-a împiedicat să fiu eu însumi. Nu am avut curajul nici să trăiesc, nici să mă nimicesc. Mereu la jumătatea drumului între cvasiexistența și neantul meu” (I, 22). E lașitatea, numită uneori înțelepciune, sau, mai mult, marele secret al înstrăinării deliberate, al proiectării în aparență: „Renunțarea e marele secret. Dacă te poți așeza în afara propriei tale vieți, socotind-o ca aparținând altcuiva, trebuie să ajungi să birui teama și chiar să-ți disprețuiești
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lumii. „Neizbutind să deprind arta de a mă suporta pe mine însumi, cum era s-o învăț pe aceea de a suporta lumea? Răul e totdeauna în noi, iar a-l căuta aiurea arată că ești la primii pași ai înțelepciunii” (I, 101). Sau: „Judecând bine, sensibilitatea mea se înrudește cu aceea a romanticilor ș...ț, îmi iau umorile drept lumi, le consider substitute ale realității” (I, 110). Ceilalți, atunci când îi condamn, când îi incriminez, când îi abjur, nu-s altceva
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de fiecare dată? Pe cine mă voi hotărî să aleg? Cărui eu să mă aliniez?” (II, 306). Este posibil ca violența să țină de fire. Dar scepticismul nu e, în nici un caz, o opțiune, decât dacă, la limită, ia înfățișarea înțelepciunii. Altfel, ca drog („Scepticismul e drogul meu”, citim într-un loc. „Mă întărește și mă anihilează” Ă II, 341), el este semnul unui „demon dezabuzat” (II, 372), care nu mai crede nici măcar în „viitorul nimicirii”. Să ne amintim de Talleyrand
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
precum aceea a supraomului. Activismul implicat într-o astfel de viziune și entuziasmul pe care l-a generat i se par lui Cioran de prost gust, în discordanță oricum cu cinismul a cărui apologie el o face. Cum vom vedea, înțelepciunea pe care și-o construiește și care ar trebui să fie o împlinire în cinism nu face decât să-i dea același sentiment al inconsistenței și inautenticității. Înțeleptul ar trebui să nu aibă nici un fel de manifestare publică, exterioară construcției
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
silința, nu se ridică nici la genunchiul unui cadavru” (III, 167). Continuă Cioran: „Orice atitudine a unui om viu, chiar și a celui mai detașat, mai desprins de toate, e o farsă pe lângă supremația celui mai modest hoit. Nu există înțelepciune deplină decât acolo unde orice strop de viață a fost lichidat” (III, 167). Să revenim, însă, la Nietzsche. Iată: „Pe măsură ce îmbătrânesc, mă situez tot mai la antipodul ideilor lui Nietzsche, sub toate aspectele. Tot mai puțin îmi plac gânditorii frenetici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vedea, Cioran joacă adesea, și nu numai datorită lucidității acide pe care scepticismul o presupune, spectacolul intoleranței. El recunoaște că a devenit sceptic „din smerenie și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune la nebunie nu-i decât un pas, pe care Cioran nu-l face, rămânând, fără voie, sceptic și, mult prea puțin față de cât și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
lucidității acide pe care scepticismul o presupune, spectacolul intoleranței. El recunoaște că a devenit sceptic „din smerenie și din orgoliu rănit” (I, 174) și se simte „mai aproape de nebunia împăraților decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 174). Oricum, la el, de la înțelepciune la nebunie nu-i decât un pas, pe care Cioran nu-l face, rămânând, fără voie, sceptic și, mult prea puțin față de cât și-ar fi dorit, cinic. Nu-i vorbă, se salvează preferând să se vadă în permanență celălalt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la el cel mai mult” (II, 114). Așadar, sinucidere și umor la Dostoievski. Cât despre Cioran, nu va fi fiind umorul chiar calea de a provoca și de a amâna sinuciderea, înțelegând prin umor fie și ipocrizie, poltronerie?! E, oricum, înțelepciunea lui, adică mijlocul de a rezista pe care-l identifică și la alții. Notează la un moment dat: „T.H., care a făcut patru ani de pușcărie, la întrebarea mea: Cum ai putut suporta? răspunde: Datorită umorului. Dacă mi-aș fi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu febra” (I, 128). Oricum, așa cum spune într-un loc, preferă deopotrivă, „scandalul și decența”, având „gustul provocării și al detașării” (II, 286). Dar, în virtutea principiilor privind neabaterea de la natură, ba mai degrabă aprofundarea ei, Cioran înțelege că pretențiile la înțelepciune nu fac decât să-i sporească indispozițiile. Dându-și din nou sfaturi la persoana a doua, vorbind cu sine ca și cum ar fi altul, își spune: „Trebuie să te lași în voia înclinațiilor firești, dacă vrei să rămâi autentic. Dacă ești
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să rămâi autentic. Dacă ești monstru, rămâi monstru; dacă ești înger Ă deci tot monstru Ă, la fel” (III, 212). Sfat greu de urmat și, până la urmă, urmat împotriva propriei voințe, întrucât înclinațiile firești sunt deopotrivă spre violență și spre înțelepciune. Așa încât, e de văzut dacă, printre atâtea motive, cea care justifică cu adevărat crizele de violență nu este disperarea de sine însuși. „Disperarea duce la eroism sau la lașitate” (III, 209), citim într-un loc. Cu câteva pagini mai înainte
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran pentru acțiune? Nu cumva acțiunea era ea însăși o intervenție lucidă asupra propriului destin?! Totuși, Cioran, care știe că în toată violența față de alții se manifestă ura de sine, un egoism extrem, visează adesea la ideea supunerii, la asumarea înțelepciunii, la victoria cinicilor. „Iubesc orice formă de violență contra propriei ființe” (I, 86). El, care în momentele de tristețe are „nostalgia cruzimii” (I, 74) și care crede în „virtuțile febrei” (26), el, care spune „există în mine un fond de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să precizeze, asupra „importanței supunerii” (I, 127). După câteva explorări despre furie, Cioran își mută câmpul de observație asupra păsărilor: „Privesc prin lucarnă păsările rotindu-se pe cer la ora asfințitului! Fac de milioane de ani același și același lucru! Înțelepciune ereditară absolută. Ar fi trebuit să fim ca ele, căci e preferabil să fim orice, numai ceea ce suntem nu” (I, 255). Îi citește cu insistență pe înțelepți, dar, la ce bun? Notează: „Nervozitate apocaliptică. La ce bun că i-am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
citit pe toți înțelepții? Să mă mulez pe materie, să-i urmez exemplul, să-i imit calmul Ă degeaba încerc, nu izbutesc” (I, 163). Oricum, dacă cu adevărat caută o soluție, Cioran o caută mai degrabă în sfințenie decât în înțelepciune. Înțelepciunea e, în viziunea lui, mai degrabă consecința unei abandonări: „Principalul atribut al înțelepciunii este dezabuzarea. În ea stă diferența dintre înțelepciune și sfințenie. Un sfânt nu e niciodată dezabuzat. Și, într-adevăr, ce noimă ar putea avea un sfânt
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe toți înțelepții? Să mă mulez pe materie, să-i urmez exemplul, să-i imit calmul Ă degeaba încerc, nu izbutesc” (I, 163). Oricum, dacă cu adevărat caută o soluție, Cioran o caută mai degrabă în sfințenie decât în înțelepciune. Înțelepciunea e, în viziunea lui, mai degrabă consecința unei abandonări: „Principalul atribut al înțelepciunii este dezabuzarea. În ea stă diferența dintre înțelepciune și sfințenie. Un sfânt nu e niciodată dezabuzat. Și, într-adevăr, ce noimă ar putea avea un sfânt dezamăgit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]