KorAP: Find »[drukola/base=asemănare & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...317 318 319 ...330 >

8,236 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

de vedere atât sincronic, cât și diacronic. Autorul arată că există date istorice care demonstrează că ergativul din limbile indo-iraniene moderne este rezultatul unei transformări pasive originare. Comrie (1973: 250) înregistrează, cu destule rezerve, și asemănările dintre pasiv și ergativ, asemănări care au condus la numeroase confuzii între cele două concepte: ● în construcțiile ergative, ca și în cazul pasivului, obiectul (de adâncime) al unui verb tranzitiv este tratat morfologic la fel ca subiectul unui verb intranzitiv, dar diferit de subiectul unui

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Hale 1997 [1993]) câine-Erg. pers.3sg-D-ANTIPAS om-Dat. mușca-NPST ' Câinele mușcă la om'. În eschimosă, antipasivul este încorporat în baza verbului, iar în warlpiri, elementul care reprezintă antipasivul este afixat la auxiliar și omonim cu marca de dativ, persoana 3 singular. Asemănarea dintre cele două limbi constă în faptul că subiectul de adâncime este plasat în cazul oblic: instrumental în eschimosă, dativ în warlpiri. Cele două limbi sunt identice în relația structurii dominate de VP. În D-Structură, morfologia antipasivă proiectează un

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acuzative. Ipoteză: marcarea specială este expresia unei relații de localitate (tematică sau configurațională între un argument și un centru funcțional) între verb și NP marcat, iar diferența dintre limbile ergative și limbile acuzative este mai puțin netă − există grade de asemănări între cele două tipuri de limbi, în funcție de nivelul la care se stabilește relația de localitate dintre verb și elementul marcat. Și Müller (2004)6 susține, urmând același tip de analiză, că diferența dintre sistemul ergativ și cel acuzativ este alegerea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este proiectat în exteriorul proiecției VP, în specificatorul unei proiecții funcționale, în limbile de tip acuzativ, dar este proiectat în specificatorul proiecției VP în limbile ergative. Ipoteza subiectului ergativ intern (Nash 1996), valabilă numai pentru sistemele ergative, presupune o mare asemănare între agent și celelalte argumente. Ipoteza subiectului extern este valabilă pentru limbile acuzative, în care există o diferență fundamentală între subiect (legitimat structural) și celelalte argumente (legitimate lexical/tematic). FP VP 3 3 Agent F' Agent V' 3 3 F

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
VEDERE SINTACTIC Studiul lui Hale (1970), apud Van de Visser (2006: 203), reprezintă prima abordare generativă a ideii că, la origine, construcțiile ergative sunt pasive. Această relație diacronică dintre pasiv și ergativ, precum și anumite confuzii (mai ales terminologice), determinate de asemănarea dintre pasiv și ergativ au fost prezentate în Capitolul 1, 5, 7. În această secțiune voi prezenta câteva dintre teoriile privind relația dintre ergativ (cu referire la verbe, nu la tipul de limbă) și pasiv formulate în cadru generativ, precum și

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
cu instrumente de lucru rafinate, la ideea că cele două tipuri de sisteme lingvistice pot fi descrise unitar. Dacă studiile tipologice pun accentul pe diferențele lingvistice, studiile generative, începând mai ales cu cele de tip GB, se bazează atât pe asemănări, cât și pe deosebiri, comparația între limbi având ca scop testarea principiilor și a parametrilor. Astfel, multe dintre faptele prezentate în acest capitol redau efortul generativiștilor (din diferite etape ale teoriei) de a pune accentul pe asemănările între cele două

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
bazează atât pe asemănări, cât și pe deosebiri, comparația între limbi având ca scop testarea principiilor și a parametrilor. Astfel, multe dintre faptele prezentate în acest capitol redau efortul generativiștilor (din diferite etape ale teoriei) de a pune accentul pe asemănările între cele două tipuri de limbi, în spiritul GU: analiza "inacuzativă" a limbilor ergative, formularea unor teorii sintactice aplicabile la ambele tipuri de sisteme lingvistice (teoria transparenței proiecției verbale, Ipoteza ergativității, OCP și altele) (prezentate în secțiunea 2.); ajustarea teoriei

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
un statut intermediar între tranzitive și intranzitive. Ergativele se aseamănă cu intranzitivele prin prezența comună a actantului Pacient/Temă − în cazul ergativelor, acesta este unicul actant al verbului, așezat obligatoriu în poziția de subiect, fără ca verbul să fie pasiv. Pe lângă asemănarea actanțial-semantică dintre tranzitive și ergative, există și similitudini de comportament gramatical: ergativele, ca și tranzitivele, au, de cele mai multe ori, participii adjectivizabile, trăsătură absentă la intranzitivele neergative. Asemănarea dintre intranzitive și ergative privește mai ales incapacitatea lor de a satisface construcția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
verbului, așezat obligatoriu în poziția de subiect, fără ca verbul să fie pasiv. Pe lângă asemănarea actanțial-semantică dintre tranzitive și ergative, există și similitudini de comportament gramatical: ergativele, ca și tranzitivele, au, de cele mai multe ori, participii adjectivizabile, trăsătură absentă la intranzitivele neergative. Asemănarea dintre intranzitive și ergative privește mai ales incapacitatea lor de a satisface construcția pasivă (Pană Dindelegan 2008d [2005d]: 142/140, în GALR II). Deși incapabile să apară în construcții pasive 8, ergativele realizează construcții aparent pasive, construcții cu Pacientul așezat

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pesare, valere). În utilizările nonagentive, subiectul de suprafață este Temă. Acest lucru trebuie corelat cu poziția de obiect intern din D-Structură. Grupul de măsură primește Cazul acuzativ inerent în interiorul VP și nu are rol tematic (în poziția [NP,IP]). Asemănările dintre aceste verbe și cele inacuzative ar fi participarea la alternanța cauzativă și imposibilitatea pasivizării. Acceptarea analizei inacuzative presupune însă numeroase compromisuri: adoptarea fără rezerve a analizei propuse de Belletti și Rizzi pentru verbele psihologice și pentru cele de mișcare

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
orientări lingvistice. În această secțiune, voi încerca să refac (parțial) traseul studiilor despre inacuzativitate, subliniind atât aportul diverselor orientări la studiul acestei clase de verbe, cât și aspectele legate de relația dintre sintaxă, morfologie și semantică, precum și de diferențele și asemănările dintre limbi, pe care studiul inacuzativelor le-a scos la iveală în beneficiul evoluției teoriei lingvistice. Froud (2006: 1631) inventariază și ilustrează cu studii reprezentative abordările teoretice ale inacuzativității: inacuzativele sunt rezultatul unor operații lexicale (Reinhart 1996), procese morfologice (Pesetsky

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sunt proprietăți, de tranzitivitate. Există centre verbale care au conținutul semantic al lui v, dar nu și proprietățile de tranzitivitate − de exemplu, pasivul the book was read 'cartea a fost citită' are interpretare eventivă, dar nu are proprietăți de tranzitivitate. Asemănarea dintre structura tranzitivă și cea intranzitivă constă în faptul că ambele denotă evenimente, iar deosebirea, în faptul că numai în cea tranzitivă evenimentul e dus la capăt de o cauză externă. Alexiadou și Anagnostopoulou (2004: 119), reluând trăsăturile categoriei v

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
implicată mai mult în acțiune decât entitatea mai puțin afectată. Pentru determinarea Agentului este folosit și criteriul animării. Agentul Pasiv este entitatea care precedă subiectul în lanțul cauzal, atunci când verbul principal descrie evenimentul care rezultă în starea prezentă a subiectului. Asemănarea cu Cauza constă în faptul că Agentul Pasiv este obiect sau persoană, inițiatorul tehnic al versiunii active a segmentului verbal cauzal. Pentru detalii asupra teoriei lui Croft, vezi și Stan (2005: 224−229). Înscriindu-se în linia teoriei cognitive de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
l-a speriat pe John'. 5.3.3.2. Modelul lui Reinhart (și coautori) Teoria formulată de Tanya Reinhart are ca punct de pornire modelul propus de Chierchia. Reinhart (1991) e de acord cu analiza lui Chierchia (1989), care observă asemănarea dintre procesul lexical al reflexivizării inerente și ergativitate: în ambele situații, verbul are două roluri tematice care pot să nu fie realizate ca variante tranzitive ale verbului, dar care sunt identificabile în Lexicon. Concluzia este că nu e nevoie de

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
aceleași condiții de adevăr). Reinhart (1991) susține că diferența dintre ergative și reflexivele intrinsece este sintactică: în cazul ergativelor, argumentul extern/intern se poate realiza, pe când în cazul reflexivelor intrinsece, argumentul extern trebuie să fie realizat sintactic. La Chierchia (1989), asemănările morfologice dintre inacuzative și reflexive reflectă faptul că ambele sunt derivate de la un verb cu două locuri, prin reducere, morfologia reflexivă fiind semnul că a avut loc o reducere; reducerea este o operație mai complexă decât reflexivizarea și se aplică

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
2004: 159) observă că, în ultimele două decenii, abordarea inacuzativă a reflexivelor a devenit populară în special în tratarea reflexivului romanic: subiectul verbelor reflexive este obiect de adâncime, ca și subiectul inacuzativelor. Reflexivele nu trec însă testele de inacuzativitate, iar asemănările morfologice dintre reflexive și inacuzative nu sunt determinate de structura argumentală comună, ci de operațiile derivative. Reinhart și Siloni (2004: 160) arată că, în engleză, ebraică și neerlandeză, reflexivele sunt o clasă închisă (sunt create în Lexicon), pe când în limbile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și reflexivizare; reflexivizarea este o anticauzativizare în contextul unui verb a cărui reprezentare lexico-semantică acceptă/cere o cauză agentivă. Alexiadou, Anagnostopoulou și Schäfer (2006) arată că alternanța cauzativă/ anticauzativă caracterizează verbele care au utilizare tranzitivă și intranzitivă și subliniază existența asemănărilor și a deosebirilor între anticauzativ și pasiv. Autorii sunt împotriva abordării derivaționale a alternanței cauzative, aducând dovezi împotriva analizei ca detranzitivizare. Soluția pe care o propun este descompunerea verbelor de schimbare de stare în Voice și CAUS. Variația lingvistică în

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
atât varianta reflexivă, cât și cea nonreflexivă acceptă exprimarea lexicală a cauzei/forței care inițiază sau controlează procesul: Economia chineză accelerează datorită crizei economice europene Pulsul se accelerează din cauza medicamentelor Hematiile aglutinează din cauza reumatismului Cuvintele se aglutinează ca urmare a asemănării formale Ion albește din cauza grijilor Ion se albește la față de frică Vaporul ancorează de urgență lângă insulă din cauza furtunii Rădăcinile se ancorează adânc în sol ca urmare a vântului puternic Căpița de fân a ars de la o țigară aruncată Mâncarea

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
considerate intranzitive simple, pure) au o structură tranzitivă lexical, fiind derivate prin încorporarea unui obiect intern. Hale și Keyser (2002) au renunțat la ipoteza încorporării, susținând că verbele inergative intră în relație cu un complement realizat printr-un nume vid. Asemănarea dintre tranzitive și inergative ar fi posibilitatea (nu și obligativitatea) de a lua un obiect direct. Avram (2003: 187) arată că inacuzativele nu pot atribui Cazul acuzativ nici măcar complementului intern, pe când inergativele pot avea complement intern. Bowers (2002: 213) analizează

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
19 *a sosit sosirea. Hill și Roberge (2006: 17) arată că identitatea semantică dintre V și O este suficientă pentru ca aceste nume să fie considerate obiecte din punct de vedere sintactic; numele sunt legitimate ca obiecte ale rădăcinii V în virtutea asemănărilor semantice; deplasarea acestui obiect este permisă, dar nu e disponibil niciun caz și niciun rol tematic. Posibilitatea apariției complementului intern a fost studiată de Creția (1956). Autorul înregistrează situații diferite de apariție a complementului intern: (a) pe lângă verbe tranzitive cu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
1. Din istoria interpretării verbului a fi În timp, verbul corespunzător sensului 'a fi' a primit diverse interpretări de tip logic, logico-semantic, istoric și comparativ, sintactic. Majoritatea acestora încearcă să diferențieze valorile verbului și să surprindă prin clasificări diferențele și asemănările dintre acestea. 2.1.1. Interpretarea din logică Frege (1892)1, în cadrul teoriei sale despre referință, face distincția (logică și gramaticală) între 'a fi' copulativ, în (a) și 'a fi' predicativ, în (b): (a) propozițiile predicative, în care a fi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
principale (reflectând concepția sintactică a autorilor dicționarului): cea de verb pregnant, pe care o vom avea în vedere în detaliu, și cea de verb auxiliar pentru formarea perfectului și a mai-mult-ca-perfectului perifrastic. Din descrierea ipostazei de verb auxiliar, reținem numai asemănarea semantică remarcată de autorii dicționarului între contexte ca: (a) Am la mine o scrisoare scrisă de ieri și (b) Am scris ieri o scrisoare care este la mine, diferența constând numai în situarea punctului de interes: în (a), important este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Complementul e un abstract (a avea gând să, a avea grijă, a (nu) avea greșeală, a (nu) avea habar): (34) Voiu lăsa fericirea aceluia ce o are (Alexandrescu). b. A avea împreună cu complementul său abstract corespunde unui verb - a avea asemănare/deosebire "a se asemăna/a se deosebi"; a avea ființă "a fi, a exista": (35) Atunci lumea cea gândită pentru noi nu avea ființă (Eminescu). c. De multe ori, a avea împreună cu complementul său abstract corespunde unui sens pasiv: (36

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
a avea este un verb cu tranzitivitate slabă, pentru că nu acceptă pasivizarea (Pană Dindelegan 2003, GALR I). Ca și în cazul verbului a fi, cele 53 de exemple oferă o imagine eterogenă a valorilor și a utilizării verbului a avea. Asemănarea dintre a fi și a avea se manifestă și prin absența subiectului Agent, verificabilă prin incompatibilitatea cu formulele agentivității: *Ion are cu bună știință două mâini *Ion are bani în mod voluntar. Din punctul de vedere al încadrării în clasele

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe cale să se stingă). Limbile caucaziene, primele în legătură cu care s-a vorbit despre ergativitate, se împart în trei grupuri: nord-estic, nord-vestic și sudic sau, după altă clasificare, numai în două grupuri, de nord și de sud, toate având în comun asemănări în sistemul vocalic și consonantic și construcția ergativă (Feuillet 2006: 28); vezi și Sala și Vintilă-Rădulescu (1981, s. v. caucaziană). Limbile din Australia s-au bucurat de o atenție specială 2. Dixon (2007: 67) arată că populația aborigenă și limbile

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]