12,426 matches
-
-i imit calmul Ă degeaba încerc, nu izbutesc” (I, 163). Oricum, dacă cu adevărat caută o soluție, Cioran o caută mai degrabă în sfințenie decât în înțelepciune. Înțelepciunea e, în viziunea lui, mai degrabă consecința unei abandonări: „Principalul atribut al înțelepciunii este dezabuzarea. În ea stă diferența dintre înțelepciune și sfințenie. Un sfânt nu e niciodată dezabuzat. Și, într-adevăr, ce noimă ar putea avea un sfânt dezamăgit?” (III, 35). Oricum, a deveni înțelept înseamnă pentru Cioran o trădare de sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
I, 163). Oricum, dacă cu adevărat caută o soluție, Cioran o caută mai degrabă în sfințenie decât în înțelepciune. Înțelepciunea e, în viziunea lui, mai degrabă consecința unei abandonări: „Principalul atribut al înțelepciunii este dezabuzarea. În ea stă diferența dintre înțelepciune și sfințenie. Un sfânt nu e niciodată dezabuzat. Și, într-adevăr, ce noimă ar putea avea un sfânt dezamăgit?” (III, 35). Oricum, a deveni înțelept înseamnă pentru Cioran o trădare de sine. În absența altui antidot, îl încearcă pe acesta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
avea un sfânt dezamăgit?” (III, 35). Oricum, a deveni înțelept înseamnă pentru Cioran o trădare de sine. În absența altui antidot, îl încearcă pe acesta. Din nefericire, conștiința neputinței e mai puternică: „Drama mea: sunt un violent pornit pe calea înțelepciunii, un violent care se emasculează, care-și reprimă toate pornirile. Care-i adevărata mea natură, care-mi sunt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în față, să răcnesc, să-mi târăsc victimele pe jos, să le calc
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i adevărata mea natură, care-mi sunt poftele? Să trag palme, să-i scuip pe oameni în față, să răcnesc, să-mi târăsc victimele pe jos, să le calc în picioare, să urlu, să mă zvârcolesc. / Mi-am impus exercițiul înțelepciunii ca să-mi reprim furia, iar furia mea se răzbună de câte ori poate” (III, 67). În fine, care sunt motivele care-l fac pe Cioran să explodeze? Redus la ipostaza unui ins oarecare, Cioran se simte umilit. Deși e în căutarea anonimatului
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fără indulgență, cred că fuga de răspundere, teama de a-mi asuma o răspundere, chiar minimă, e trăsătura dominantă a naturii mele. Sunt funciarmente un dezertor. Și nu degeaba văd în abandon, din orice punct de vedere, semnul distinctiv al înțelepciunii” (I, 76). De aceea spune că nu poate fi „complicele lumii” (I, 28), de aceea se simte „exterior problemelor omenești” (III, 165), de aceea preferă să savureze existența “în afara oricărui act” (III, 184). Și totuși, Cioran tinde să creadă că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
faptă, de implicarea în istorie. De aceea își reproșează abandonul: „Nu ești decât un dezertoră ți-ai trădat propria cauză, te-ai despărțit de tine însuți” (I, 113). Dar ce este acest tu însuți? Abandonul, nihilismul, mortificarea, într-un cuvânt, înțelepciunea, par surogate care îi alterează ființa, dar cu care se identifică într-atât, încât Cioran pare să se regăsească întreg aici. Mai mult, toți cei care se realizează în istorie, admirați adesea, i se par superficiali. În apetența sa către
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
196). Așadar, nu e vorba de vreo opoziție între vârsta tinereții, a angajării, și cea de-acum, a abandonului, motivat de tot felul de cauze. Nu e vorba nici de vreo opoziție între fondul originar, energic, și cenzura rațiunii, a înțelepciunii, ori a vinei. Dar Cioran crede că s-au petrecut în timp mutații radicale. Într-o paranteză precizează: „Am urmat exact traseul opus celui parcurs de Nietzsche. Am început cu... Ecce Homo. Căci Pe culmile disperării asta e: o provocare
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
fuseseră înfipte în vitalitate, forță, energie, activism. Chiar când caută Indiferența, însă, o face de parcă totul l-ar angaja. „Am patima Indiferenței” (II, 100), spune într-un loc. Numai că țelul rămâne neatins, iar Indiferența, o utopie. Vede în Indiferență înțelepciunea ultimă, dar, cum știm, nu poate depăși limitele anxietății, cu tot ceea ce presupune ea: „Indiferența, semnul prin excelență al unui «suflet nobil». În anxietate intră timorare și chiar poltronerie” (I, 168). Timorare și poltronerie sunt atribute definitorii pentru Cioran. Oricum
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ci detașarea, răceala față de tot, față de mine în primul rând” (I, 85). Cum să aleagă Cioran între a fi și a nu fi?! Mai ales când este conștient că adesea nu face decât să joace „comedia detașării”? „Pretențiile mele de înțelepciune, ce farsă!” (III, 310), își spune într-un loc. Oricum, dublată de dorința de a fi, vanitatea este o consecință a prezenței celorlalți. După câteva zile în aer liber, Cioran constată: „Ambiția mă istovește, competiția mă acrește. Contactul cu omul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
refuze să se manifeste, să se cufunde în fericirea de a nu lăsa nici o urmă, să adopte condiția de necunoscut, să se piardă în extazul anonimatului” (III, 44). În aceste condiții, este limpede ce caută Cioran în momentele lui de înțelepciune. Cât de surprinzătoar, în fond, cât de neașteptat reproșul că oamenii nu aspiră la Dumnezeu și nu refuză să se manifeste. Finalmente, el însuși va refuza să se manifeste, dar ca o consecință nu a contopirii cu Dumnezeu, ci ca
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ceilalți”, Cioran mărturisește: „În chiar acest moment, nici un reproș venit din partea oamenilor sau a zeilor nu m-ar putea atinge: am conștiința atât de împăcată, că parcă n-aș fi existat niciodată” (III, 144). Să fie acesta semnul Indiferenței, al înțelepciunii? Înțelepciunea, în care Cioran speră să găsească o salvare și spre care tinde, e asociată inevitabil renunțării la eu, mortificării. Își spune: „Ama nesciri (Imitațiunea lui Iisus Cristos); să-ți placă să fii neștiut. Nu te simți fericit decât când
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran mărturisește: „În chiar acest moment, nici un reproș venit din partea oamenilor sau a zeilor nu m-ar putea atinge: am conștiința atât de împăcată, că parcă n-aș fi existat niciodată” (III, 144). Să fie acesta semnul Indiferenței, al înțelepciunii? Înțelepciunea, în care Cioran speră să găsească o salvare și spre care tinde, e asociată inevitabil renunțării la eu, mortificării. Își spune: „Ama nesciri (Imitațiunea lui Iisus Cristos); să-ți placă să fii neștiut. Nu te simți fericit decât când ești
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
spre care tinde, e asociată inevitabil renunțării la eu, mortificării. Își spune: „Ama nesciri (Imitațiunea lui Iisus Cristos); să-ți placă să fii neștiut. Nu te simți fericit decât când ești destul de înțelept ca să te conformezi acestui precept” (I, 57). Înțelepciunea e, oricum, primul pas spre sterilitate și nu o dată ea este văzută ca un eșec. La întrebarea ce este un înțelept, răspunde la un moment dat într-un fel care exprimă totala-i neputință. Căci înțeleptul este „un Lucifer ramolit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
un moment dat într-un fel care exprimă totala-i neputință. Căci înțeleptul este „un Lucifer ramolit” (III, 403). În alt loc, tonul este mult mai violent: „Ce nebunie din partea mea Ă să vreau să maimuțăresc tonul rece al înțelepților! Înțelepciunea Ă sau în orice caz ideea pe care mi-o fac despre ea Ă este mormântul meu. De ani de zile mă paralizează, mă împiedică să-mi pun în valoare instinctele rele, «talentele». / Mă aruncă într-un echilibru păgubos” (III
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a extirpat pasiunea și vitalitatea, speră, totuși, într-o vindecare, într-o întoarcere la orgoliul său nelimitat. „Ființele nu mai sunt pasiunea mea. Dar dacă această pasiune e doar ațipită? Sper că-i așa. Dar cine știe? / Alunecare funestă către înțelepciune...” (I, 85). Și, deși-și dorește înțelepciunea anonimatului, simte cum în el zvâcnesc încă patimile eului. Iar fericirea ieșirii din lume și din istorie nu-l satisface: Cel care-a cucerit Indiferența tânjește în taină după beneficiile la care a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
într-o vindecare, într-o întoarcere la orgoliul său nelimitat. „Ființele nu mai sunt pasiunea mea. Dar dacă această pasiune e doar ațipită? Sper că-i așa. Dar cine știe? / Alunecare funestă către înțelepciune...” (I, 85). Și, deși-și dorește înțelepciunea anonimatului, simte cum în el zvâcnesc încă patimile eului. Iar fericirea ieșirii din lume și din istorie nu-l satisface: Cel care-a cucerit Indiferența tânjește în taină după beneficiile la care a visat, ale energetismului. Cioran n-a putut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să-și arate limitele. Din lașitate? Din neputință? Exilat din sine însuși, Cioran își caută în continuare identitatea. „Nu ești decât un dezertor, își spune, ți-ai trădat propria cauză, te-ai despărțit de tine însuți” (I, 113). Cât despre înțelepciune, chestiune care ar merita o tratare separată, de remarcat că Cioran și-o dorește cu ardoare, pare să facă totul pentru a o atinge, dar simte că astfel n-ar mai fi el însuși. De altfel, îi este imposibil s-
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
altfel, îi este imposibil s-o atingă. În plus, nu-s rare momentele când o disprețuiește, considerând-o nu numai o trădare a sinelui, ci o neputință: „Ce este un înțelept? Un Lucifer ramolit” (III, 403). Or, dacă uneori caută înțelepciunea, Cioran o face pentru a da un sens pozitiv neputinței. O lașitate ar putea fi luată drept eroism. Daca nu cumva e valabil lucrul acesta și atunci când e vorba despre Indiferență... În fine, într-un loc Cioran spune: „Știu ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
mai frumoase: să-ți legi numele de năruirea unei religii” (I, 147). Dar Cioran preferă, cum spune la un moment dat, „orgoliul eșecului”. Iată: „I-am scris lui Arșavir că fără orgoliul eșecului viața ar fi aproape insuportabilă. Iată cheia înțelepciunii, pentru cei care nu sunt înțelepți. Cu toată sinceritatea, cred că nu există înfrângere mai gravă decât succesul, acceptarea, consimțământul, aplauzele, de la oricine ar veni, chiar și de la singuratici. Nu știu mai mare umilire decât aceea de a fi recunoscut
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu ceilalți doi, Seneca „e doar un palavragiu” (I, 177). Nu-i vorbă, el însuși este unul și se disprețuiește pentru asta. Într-un loc, precizează: „Prin fire, prin vocație profundă, mă simt mai aproape de nebunia împăraților romani decât de înțelepciunea stoicilor” (I, 175). Așadar, slav, maghiar sau chiar mongol: „Sunt un mongol răvășit de melancolie” (I, 33). Și peste toate, evreu sau, mai general, locuitor al Europei centrale. Când simte în jur amprenta ei, trăiește clipe de extaz. Iată: „Ascultat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
este pentru Cioran să știe cine este. Adesea e convins că sinele său fusese unul viguros, care a suportat, din cine știe ce motive, o cădere. Astfel, își deplânge declinul, pe care îl numește uneori lașitate și căruia, mai nou, îi spune înțelepciune. Oricum l-ar numi, declinul îi relevă neantul din sine. Așa încât nu-i deloc întâmplător că, vorbind despre sine, Cioran lasă impresia că ar vorbi despre neamul său: „O viață de ratat, de târâtură, cu tristeți inutile și istovitoare, cu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se face că lui Cioran eșecul i se pare finalmente o împlinire. Cel puțin, el caută o astfel de împlinire, pe care alții ar fi reușit-o. Iată-l vorbind de Mihai Șora: „M.S. Ă singurul înțelept din generația mea. Înțelepciunea o are desigur din naștere, dar și evenimentele au contribuit în bună măsură. Dacă rămânea la Paris, ar fi scris cărți, ar fi făcut o carieră universitară, pe scurt, ar fi avut o existență oarecare; acolo, în douăzeci de ani
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
tragică... Avînd această dimensiune, ceea ce trebuia să fie o sărbătoare se transformă mai întîi în mascaradă, apoi în prohod. Așteptînd să treacă timpul (un Timp care se dilată halucinant), personajele se îndreaptă implacabil spre "frontiera unde lașitatea se confundă cu înțelepciunea", gîfîind și înecîndu-se în argumente care să le salveze în ochii proprii. Drumul concesiilor, al tăcerii, al compromisurilor sfîrșește într-un grotesc dans al morții (înțeleasă ac o totală depersonalizare). Frisonul posibilei identificări este principalul argument în favoarea afirmației că piesa
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
mîini) Irina: Val! Val: Nu-ți fă probleme. Și eu m-am prostituat. Pentru cauza comună, se-nțelege. Irina: Val, să nu crezi că... Val: Taci, iubito. Sînt cu tine. Mergem împreună spre frontiera aceea unde lașitatea se confundă cu înțelepciunea. Să vedem cînd începe una și cînd se termină cealaltă. Mergem. Poate aflăm. Nici o grijă. Sînt cu tine. Vecin 2: Profesore, mi se pare mie că iar am căzut în plasa aia cu aparența... Așa-i că da? Acum, dumneata
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
acest cartonaș la ieșirea din biroul dumneavoastră, ca să vă amintească de metoda în trei părți de a alcătui o echipă. +++ Primul lucru pe care s-a concentrat a fost acela de a stabili un inamic comun. Charlie a ales cu înțelepciune problemele interne, cum ar fi comenzile pierdute, livrările întârziate și greșelile din documente. A provocat pe toată lumea să lucreze ca o echipă pentru a face acele probleme să dispară. Al doilea efort de echipă a fost să aibă țeluri comune
151 De Idei Eficiente Pentru Motivarea Angajațilo by Jerry Wilson [Corola-publishinghouse/Science/1850_a_3175]