80,593 matches
-
și pentru cea fascistă din trecut. Mai grav, permitea stângii radicale să recicleze ideea că adevăratele victime au fost germanii Înșiși, concepție asociată până atunci cu extrema dreaptă 21. Nu e de mirare, așadar, că În ciuda resentimentelor față de „generația Auschwitz”, tinerii germani din anii ’60 nu erau foarte preocupați de Holocaust. Ca și părinții lor, ei erau jenați de „chestiunea evreiască”. Preferau să solicite cursuri universitare despre Faschismustheorie, ocultând dimensiunea rasistă a nazismului și subliniind mai degrabă legăturile sale cu producția
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vehiculau o analogie stupefiantă Între victimele de origine evreiască ale lui Hitler și tineretul anilor ’60, martirizat de regimul sexual represiv al părinților. Kommune 1, o microsectă maoistă care promova agresiv promiscuitatea-sexuală-caeliberare, făcuse să circule În 1966 un autoportret: șapte tineri dezbrăcați pe fundalul unui zid - „Maoiști goi În fața unui zid gol”, cum a fost prezentată fotografia În Der Spiegel, În 1967. Accentul pus pe nuditate era menit să amintească imaginile cu corpuri goale, neajutorate, din lagărele de concentrare. Uite, părea să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca etnici germani: Prusia Orientală, Polonia, Cehoslovacia. Nu Întâmplător, nostalgia părinților pentru trecutul dispărut se reflecta involuntar În visul lor: o Germanie mai bună la est. RDG, În ciuda (sau poate din cauza?) cenzurii și represiunii autoritariste, prezenta o atracție aparte pentru tinerii radicali: era exact contrariul Republicii de la Bonn și nici nu pretindea altceva. Astfel, ura radicalilor pentru „ipocriziile” Republicii Federale Îi făcea să fie extrem de creduli În fața comuniștilor din Est, care pretindeau că au Înfruntat trecutul și au purificat Germania lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ce nu, dar ceilalți tindeau să Înțeleagă greșit aparenta lui toleranță. Se temeau de posibile greșeli. În câteva luni de la preluarea puterii, noua conducere de la Kremlin a Început să facă presiuni asupra intelighenției. În septembrie 1965 au fost arestați doi tineri scriitori, Andrei Siniavski și Iuli Daniel. Sub pseudonimele Avram Tertz și Nikolai Arjak, ei scoseseră clandestin din țară diferite lucrări de ficțiune, cu intenția de a le publica În Occident. Lui Tertz-Siniavski Îi apăruse În străinătate un scurt eseu critic
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Cehoslovacia. Acei ani, „era construcției socialismului”, cum i se spunea oficial, deveniseră ținta predilectă a condamnărilor pronunțate de intelectuali: la al IV-lea Congres al Scriitorilor Cehoslovaci, În vara anului 1967, Kundera, Vaculík, dramaturgul și poetul Pavel Kohout și tânărul dramaturg Václav Havel au atacat conducerea comunistă de după război pentru dezastrul moral și material provocat. Ei doreau o Întoarcere la moștenirea culturală și literară a Cehoslovaciei și regăsirea locului „normal” al țării În centrul unei Europe libere. Atacul implicit la adresa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și va calma resentimentele slovace. Primii pași ai lui Dubček păreau să confirme ipoteza: la o lună după numire, conducerea Partidului Comunist și-a dat acordul neprecupețit pentru programul de reformă economică. Stilul direct al lui Dubček avea succes la tineri, În timp ce loialitatea sa indiscutabilă față de partid și „socialism” liniștea Kremlinul și pe ceilalți lideri comuniști care urmăreau situația cu Îngrijorare. Dacă cei din jur nu erau siguri de intențiile lui Dubček e poate fiindcă nici el nu știa sigur Încotro
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Învățământ și administrația publică deveneau tot mai importante prin dimensiuni și militantism. Vechile sindicate nu arătaseră prea multă simpatie pentru șomeri: preocupate mai ales să evite concedierile (și să-și mențină propria influență), ele ezitau În fața confruntărilor deschise. Cauza celor tineri și fără loc de muncă a fost Îmbrățișată cu entuziasm de curajoasele sindicate din sectorul terțiar: Force Ouvrière În Franța, NALGO, NUPE și ASTMS 4 În Marea Britanie. În fața unui val fără precedent de solicitări privind siguranța locului de muncă și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În ea nici ca scopuri, nici ca mijloace. Mulți nici nu erau cu adevărat basci. Transformările economice suferite de Spania În anii ’60 și marile migrații În țară și În afara ei au antrenat schimbări pe care bătrânii naționaliști (și mai tinerii fanatici care le urmau exemplul) pur și simplu nu le sesizau. La jumătatea anilor ’80, mai puțin de jumătate din populația regiunii avea părinți, și cu atât mai puțin bunici, de etnie bască. Acești oameni vedeau pe bună dreptate În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Irlandeză incompletă și, prin urmare, nelegitimă, reiterându-și În același timp aspirația „revoluționară” de a crea o Irlandă nouă, radicală și unită. Retorica Îmbâcsită și anacronică a organizației nu avea succes la o generație mai nouă de recruți (printre care tânărul de 17 ani Gerry Adams, născut la Belfast și Înrolat În 1965), mai interesată de acțiune decât de doctrină: ei și-au format propria organizație, IRA „Provizorie”8, clandestină. „Provizoriii”, recrutați În special din Derry și Belfast, au apărut la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și victimă a unei „false conștiințe”a propriei situații - Își va asuma un rol corespunzător pe baricadele luptei de clasă. Un astfel de rezumat acordă prea multă importanță clandestinității teroriste din anii ’70 - și prea puțină În același timp. Cei mai mulți tineri implicați În aceste acțiuni, deși familiarizați cu vocabularul justificator al violenței, nu avuseseră nici un rol În formularea acestuia. Ei erau infanteria terorismului. Pe de altă parte, Îndeosebi În Germania de Vest, energia emoțională investită În ura față de Republica Federală avea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
democratic. Nu e o Întâmplare, așadar, că „teroarea revoluționară” a luat forma ei cea mai amenințătoare În Germania și Italia. Legătura dintre politica extraparlamentară și violența pură s-a revelat pentru prima oară În Germania, În aprilie 1968, când patru tineri radicali - printre care Andreas Baader și Gudrun Ensslin - au fost arestați sub acuzația că au incendiat două mari magazine din Frankfurt. Doi ani mai târziu, Baader a evadat din Închisoare În cursul unui raid armat plănuit și executat sub comanda
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
aflat pe atunci În Închisoare, explică În fața camerei de luat vederi că apariția unei opoziții extraparlamentare În 1967 a fost „revoluția antifascistă” care nu s-a Întâmplat În 1945. Adevărata luptă cu demonii naziști ai Germaniei era continuată așadar de tinerii radicali În ilegalitate - deși cu metode frapant de naziste, paradox pe care Mahler Îl trece sub tăcere. Relativizarea nazismului, implicită În Deutschland im Herbst, devenea absolut explicită În apologiile intelectuale aduse terorii anticapitaliste. După cum explica În 1985 filosoful Detlef Hartmann
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stângii teroriste, autointitulată Brigate Rosse (Brigăzile Roșii - BR), a intrat pentru prima oară În atenția publicului În octombrie 1970, distribuind fluturași ce anunțau obiective foarte asemănătoare cu ale Facțiunii Armata Roșie. Ca și Baader, Meinhof și compania, liderii BR erau tineri (cel mai cunoscut dintre ei, Renato Curcio, avea În 1970 doar 29 de ani), În cea mai mare parte foști studenți și devotați luptei armate clandestine ca scop În sine. Dar existau și diferențe semnificative. De la Început, teroriștii italieni de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
trist din secolul XX. Pe de o parte din cauza circumstanțelor evocate mai sus: scăderea economică abruptă și de lungă durată, alături de violența generalizată din viața politică, dădea senzația că „vremurile bune” ale Europei s-au dus, poate pentru mult timp. Tinerii nu mai căutau să schimbe lumea; căutau doar o slujbă. Fascinației ambițiilor colective i-a urmat obsesia nevoilor personale. Într-o lume amenințătoare, devenise mai important să-ți aperi interesul personal decât să lupți pentru o cauză colectivă. Dar schimbarea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și militanților din secolul al XIX-lea. Cultura anilor ’70 s-a axat nu pe colectiv, ci pe individ. După ce detronase filosofia pentru a deveni arhidisciplina anilor ’60, antropologia a fost eclipsată la rândul ei de psihologie. În deceniul anterior, tinerii marxiști foloseau masiv conceptul de „falsă conștiință” pentru a explica incapacitatea muncitorilor (și nu numai a lor) de a se elibera de identificarea cu interesul capitalist. Am văzut cum, Într-o variantă denaturată, această idee era și premisa terorismului de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unui Întreg spectru de revolte: față de trecut, față de autoritate, față de personalități și evenimente de interes public. În variantele sale mai inteligente, disprețul pentru gravitatea tradiției se inspira din valul de satiră politică declanșat cu aproape două decenii În urmă de tinerii britanici dezabuzați: revista teatrală Beyond the Fringe, emisiunea nocturnă That Was the Week That Was de la BBC și săptămânalul Private Eye. Exploatând creșterea publicului de televiziune și reculul constant al cenzurii de stat, Monty Python și epigonii săi Îmbinau abil
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de spectacolul bogăției recente și ostentative etalate În Lisabona Învecinată. Armata, obligată să poarte „războaie murdare” În ținuturi Îndepărtate În numele unui guvern nepopular condus de tehnocrați, fierbea de resentimente, iar nemulțumirea ei avea acum un larg ecou În țară. Doleanțele tinerilor ofițeri (ale căror familii subzistau cu greu din salariile mici, reduse și mai mult de inflație) erau acum Împărtășite de o nouă generație de antreprenori frustrați de incompetența guvernanților și conștienți că viitorul țării era În Europa, nu În Africa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
suprimate, iar partidele politice independente, interzise. Până În 1967, țara nu a avut nici măcar o Constituție, iar puținele drepturi și proceduri respectate erau praf În ochii țărilor occidentale. Dictatorul, care era oficial „regent” al monarhiei suspendate, Îl desemnase ca succesor pe tânărul Juan Carlos (nepot al ultimului rege spaniol), dar pentru cei mai mulți observatori monarhia juca un rol insignifiant În treburile Spaniei. Chiar și Biserica, o prezență majoră În viața cotidiană a spaniolilor, avea doar un rol limitat În politică. Deși rolul tradițional
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a acceptat, iar la referendumul din 15 decembrie 1976 schimbarea a Întrunit 94% din voturi. În februarie 1977, Suárez a permis reînființarea Partidului Socialist Spaniol (Partido Socialista Obrero Español - PSOE), cea mai veche organizație politică din țară, condusă acum de tânărul Felipe González Márquez, care activa În ilegalitate de la 20 de ani. Concomitent au fost legalizate sindicatele și autorizate grevele. La 1 aprilie, Suárez a scos În afara legii Mișcarea Națională pe care o condusese cândva; o săptămână mai târziu, a legalizat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
țara prin prisma anilor 1936-1956. Tineretului din Europa mediteraneană nu Îi era greu să se adapteze la cutumele sociale Încetățenite de mult În Nord; de fapt, acest proces a precedat revoluțiile politice. Nerăbdători să scape de constrângerile unei alte epoci, tinerii erau extrem de sceptici față de retorica stângii, dar și a dreptei, și indiferenți la valorile tradiționale. Vizitatorii Lisabonei sau Madridului din anii de după tranziție erau foarte surprinși de lipsa oricărei referințe la trecutul recent, fie ea politică sau culturală 20. Anii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În urma umilinței electorale suferite În 1968), el a Început să orchestreze renașterea În care urma să joace un rol principal: transferul a avut loc În 1971, prin apariția unui nou Partid Socialist condus de Mitterrand și o nouă generație de tineri ambițioși recrutați pentru a-l sprijini. Între Mitterrand și rămășițele orgoliosului socialism francez s-a stabilit o relație de exploatare reciprocă. Partidul avea nevoie de Mitterrand: prestația lui onorabilă la alegerile din 1965, când a câștigat voturile a 27% dintre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În parte din reflex, În parte din hybris, dar mai ales din conștiința acută că PCF trebuia smuls din Îmbrățișarea otrăvită a camarazilor socialiști. În prima rundă a alegerilor prezidențiale din 1981, cei doi candidați conservatori, Giscard d’Estaing și tânărul Jacques Chirac, au câștigat Împreună mai multe voturi decât Mitterrand și Marchais (acesta din urmă a obținut doar 12,2%). Dar, două săptămâni mai târziu, În al doilea tur de scrutin, Mitterrand a obținut sprijinul socialiștilor, comuniștilor, ecologiștilor și chiar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
unificarea europeană, nu Împotriva ei. În loc să lupte Împotriva capitalismului, Franța urma să-l reinventeze Într-o versiune superioară. Până În 1984, Mitterrand eliminase deja cei patru miniștri comuniști din guvern, proclamase public virtuțile unei economii „mixte”, numise un prim-ministru tehnocrat, tânărul Laurent Fabius, Încredințase economia, finanțele și bugetul lui Jacques Delors, cu misiunea de a stabiliza economia franceză 10, și chiar făcuse apel, Într-un faimos discurs din aprilie 1984, la o modernizare a Franței „În stil american”. Franța era de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
conjuncție cu declinul constant ca rezultate și influență al Partidului Comunist, el a fost alimentat de amintiri și exemple locale. Noua generație de intelectuali francezi a „depășit” marxismul cu o repeziciune frapantă, abjurând angajamentele anterioare cu o grabă uneori indecentă. Tinerii André Glucksmann sau Bernard-Henri Lévy, „noi filosofi” parizieni care au condamnat la jumătatea anilor ’70 distorsiunile utopismului radical, erau În multe privințe lipsiți de originalitate. Cartea lui Glucksmann Maeștrii gânditori, publicată cu un succes uriaș În martie 1977, conține puține
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
pretinde cu oarecare credibilitate că adevărata sa raison d’être era pacea sau măcar „coexistența pașnică”. Dar RDG era și cel mai militarizat și militarist dintre statele socialiste: Începând cu 1977, În școlile est-germane fuseseră introduse „Studiile militare”, iar Mișcarea Tinerilor (de stat) avea un caracter paramilitar, neobișnuit chiar și după standardele sovietice. Tensiunea rezultată din acest evident paradox și-a găsit debușeul Într-o mișcare de opoziție axată pe problema păcii și a dezarmării. Regimul est-german introdusese În 1962 serviciul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]