3,115 matches
-
luciul mării,Plâng egretele și stârcii,Își înalță, valul, spuma.Farul trist, stingher, pe maluri, Își aprinde ochiul magic;Vin spre țărm, plutind, vapoare,Lunecând ușor pe valuri. Se aud în depărtare,Voci de zâne despletite;Cheamă-n larg, către abisuri,Rătăciții lupi de mare.Luna falnică iși cerne,Vise, temeri și dorințe;Pe nisipuri argintate,Faldul nopții, se așterne.... V. ADES, de Florina Emilia Pincotan , publicat în Ediția nr. 2319 din 07 mai 2017. Ades ai stat de veghe La
FLORINA EMILIA PINCOTAN [Corola-blog/BlogPost/385232_a_386561]
-
Untouched prof.Anca Ciofârlă - Imaginea Ofeliei în cultura occidentală. Shakespeare și Lars von Trier dr.Valentina Matei - Atestări ale zeiței celtice Epona în spațiul daco-moesic drd.Victorița Encică - Demascarea. Iconicul în literatura realist-socialistă drd.Gheorghiță Ciocioi - Balaurul - între Cer și Abis drd.Corina Popescu - Artă la perete. Forme ale noului existențialism - stencils și graffiti Daniel Nicolae - Muzică - poate o artă nonvizuală crea simboluri iconice ? drd.Carmen Leocadia Pesantes-Pozo - Simbolistică mudrelor în dânsul clasic indian prof.Sofia Ovejan - Tradițional și neconvențional dr.
„ICONOLOGII MODERNE ŞI POSTMODERNE” [Corola-blog/BlogPost/92476_a_93768]
-
personală cu Dumnezeu prin rugăciune, credința rămâne o convingere teoretică, cultul o lucrare de formă externă. Fără rugăciune, lucrării noastre morale îi lipsește profunzimea religioasă, fără rugăciune iubirea lui Dumnezeu nu se manifestă în toată plenitudinea ei, se deschide un abis între Dumnezeu și om” - Remarcă și subliniază Părintele Ioan Bunea în cartea sa „Psihologia Rugăciunii”. - În abordarea unui asemenea subiect este greu să găsești drmul, calea și traiectul care să definească o stare de lucruri, motiv pentru care dintru început
Uniunea Ziariştilor Profesionişti [Corola-blog/BlogPost/92655_a_93947]
-
-n timpul lor de seară Când scriu despre iubire cu regret. Că mă iubești, pădurile-mi arată Că iată calc pe-al frunzelor covor, Dar toamna cu mireasma ei mă-mbată Și iar te văd prin ceață în decor. ÎN ABISUL PERFECT Rămâne numai clipa să ardă-n felinare Pe lungi cărări de viață în abisul perfect Acolo unde dorul nu are alinare Pe când eu ca o zână în soare te aștept. Întinzi spre mine mâna, prinzi între palme vise, Lumini
STIHURI (1) de CERASELA JERLĂIANU în ediţia nr. 2205 din 13 ianuarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/383158_a_384487]
-
-mi arată Că iată calc pe-al frunzelor covor, Dar toamna cu mireasma ei mă-mbată Și iar te văd prin ceață în decor. ÎN ABISUL PERFECT Rămâne numai clipa să ardă-n felinare Pe lungi cărări de viață în abisul perfect Acolo unde dorul nu are alinare Pe când eu ca o zână în soare te aștept. Întinzi spre mine mâna, prinzi între palme vise, Lumini și umbre vagi se-arată peste zi, Dar nopțile cu lună în versurile scrise Rămân
STIHURI (1) de CERASELA JERLĂIANU în ediţia nr. 2205 din 13 ianuarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/383158_a_384487]
-
Acasa > Stihuri > Anotimp > PRIMĂVARA FIINȚEI Autor: Ștefania Petrov Publicat în: Ediția nr. 2266 din 15 martie 2017 Toate Articolele Autorului Zăpezi topite în abisuri, renașteri și emoții infinite, înalte zboruri pe aripi de fluturi, verde virgin din ramuri smerite, înmuguresc lăstarii de iubire, Primăvara zglobie ne robește, valsează luna de fericire și răsăritul înflorește. Câmpia de smarald se înveșmântă în verde crud, neîmblânzit, și
PRIMĂVARA FIINŢEI de ȘTEFANIA PETROV în ediţia nr. 2266 din 15 martie 2017 [Corola-blog/BlogPost/383194_a_384523]
-
se pot întâmpla multe; lucrurile sunt mai puțin controlabile, euforia degenerează, uneori, în acte antisociale, în crimă. O sărbătoare nu este o garanție a înțelegerii; mai degrabă un hiatus; o falie între grijile de ieri și cele de mâine. În abisul dintre ele, Magistratul proiectează un paradis temporar: imaginea unei comunități unite, îndestulate, cu respect față de Lege, de instituțiile civile, față de Biserică. Fenomenul religios a fost - în ultimii ani - minimalizat: Magistratul este ateu, iar Parohul, un spirit egumenic; nici ortodox, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
nu se va mai ști care sunt nebunii dintâi și care cei de pe urmă; nici un personaj nu va fi inventat, doar evenimentele: nu va scăpa nimeni!” Vei încerca să dai o formă literară urletelor, comenzilor, ședințelor de psihanaliză, adevărate interogatorii, abisului de după lobotomie, de-abia ai scăpat de o trepanație: îți vei aminti tot. Cele petrecute până acum nu vor schimba soarta Stațiunii; nici cele viitoare, e hotărâtă dintotdeauna. Din când în când, VOCEA îți va spune pe cine să mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
cetății vibrau, zguduite din temelii de violența ciocnirii. Unghiul exterior al turnului, surpat pe o Înălțime de două etaje, se Înclină Încetișor și Începu să se prăvălească, trăgând după sine grinzile tavanelor. Urletele de groază ale oamenilor care cădeau În abisul ce li se deschisese sub picioare acoperiră, pentru câteva momente, huruitul prăbușirii, iar apoi Întreaga parte superioară a edificiului se nărui peste zidul de centură, deschizând o breșă În apropierea porții. Un nor imens de praf se ridică, acoperind dărâmăturile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
dinaintea picioarelor. Pentru o clipă, Dante surprinse reflexul albastru al privirii lui, după care Își Întoarse și el privirea În jos și se Îngrozi. Se afla pe buza unei prăpăstii. Nivelul naosului era despicat dintr-o parte În cealaltă. Un abis se căsca În mijlocul pardoselii, ca și când o greutate enormă s-ar fi precipitat de sus, sfărâmând dalele de piatră pentru a-și deschide calea spre măruntaiele pământului. Lucifer căzut din cer. Numai două scurte pasaje, de-a lungul pereților laterali, de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
nu e cel mai nimerit... pe timp de noapte. — Clopotul de dimineață a sunat de o bucată de vreme. În curând se va crăpa de ziuă. Am nevoie să răsuflu. Să mă gândesc. Ieși din biserică străbătând Înapoi drumul din jurul abisului. Pe margine avu o amețeală, pe când trecea pe buza hăului, și se clătină. De data asta, nu mai era nici o mână care să-l ajute. Se spune că omul drept se recunoaște după felul cum pășește lipsit de șovăială. Se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
a algelor descompuse, pe care o văzuse ivindu-se În delta Padului. Ca și când dansatoarea nu s-ar fi aflat acolo, și nu s-ar fi aflat nici el. Două vedenii care se Întâlneau Într-o oglindă. Acea imagine cobora În abisul durerii dintr-un alt cer. Paradisul e un infern răsturnat. Cum greșise Platon, cel totuși mare, atunci când imaginase că sufletul nostru coboară din stele. Nu, sufletul vrea doar să se Întoarcă acolo unde nu a fost niciodată. Își voia răsplata
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
sus sunt cum sunt cele de jos, murmură Cecco d’Ascoli. În cavernele cerurilor explodează aceeași flacără care devorează pântecul vulcanilor. Veniero rămăsese tăcut, contemplându-și cupa pe care o strângea În pumni. Dar, la acele cuvinte, se deșteptă. — Și abisurile mărilor sunt biciuite de curente năvalnice, ca torentele de aer care umflă pânzele. Da, cu adevărat, messeri, cele de jos sunt cum sunt cele de sus... eu am văzut. Își afundă la loc privirea În cupă, ca și când ar fi vrut
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
chiar să facă să apară pe un mic ecran imaginile unor întâmplări care se petreceau departe, dar de aici și până la un instrument care să le permită să știe în ce loc exact din lume se aflau, putea fi un abis sau doar un mic pas, și așa ceva nu erau capabili să-și explice. De aceea, clipele care au urmat au fost oarecum stânjenitoare, până când, într-un sfârșit, Marcel Charrière rupse liniștea apăsătoare spunând, în timp ce se apleca să-și mai toarne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
pe un scorpion. Ultimii kilometri îi făcu aproape târându-și picioarele însângerate, ce păreau să cântărească mai mult decât restul corpului - și când, în sfârșit, se prăbuși în cortul cel mare, avu senzația că se scufundă pe veci într-un abis fără fund. Gacel îl lăsă să se odihnească, în timp ce umplu ochi jgheabul pentru adăpat animalele. Lăsă o parte din animale să bea, convins că stomacurile lor erau în stare să digere uleiul fără să se îmbolnăvească, și oricum nu mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2101_a_3426]
-
eu în locul acesta damnat? Ajung treptat acolo unde totul își are locul, acolo unde toate cunoștințele se îngemănează, în locul unde nimeni nu ar trebui să ajungă vreodată atâta vreme cât judecata sa rămâne întreagă și neafectată de boala fără leac a inconștienței... Abisurile camerei în care o prezență îngrozitoare se relevă prin ziduri, făcând însăși materia să-și schimbe înfățișarea după bunul ei plac, se deschid în fața mea, dând tuturor de știre că nimeni nu intră aici decât fie ca să moară, fie să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
cuiva? Cum am putut face atât de mult rău, încât numai crima să mă despartă de condamnarea finală? Și tu, prietenă, cum de mă poți privi cu ochii ăștia imenși și buni, după ce eu te-am târât în timpul vieții până în abisurile mormintelor? De ce ești atât de bună cu mine acum, având în vedere că eu am fost însăși moartea pentru tine? Suflete bune și drepte, de judecata tăcerii voastre acuzatoare nu am să pot scăpa nicium. Cum să mai mor încă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
a-l vedea pe El și lumea Sa, știind prea bine că astfel vom fi feriți de tentația de a distruge absolut totul? Și ce entitate poate face ca orice alte gânduri decât cele drepte să târască pe oricine în abisul neființei - și cum poate fi atât de crudă? Pentru binele nostru, mă-ntreb? Probabil că da. Nici o artă inventată până azi nu poate descrie adecvat oroarea vederii unui corp sau, mai mult, a propriului corp lipsit de viață țintuind cerul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2045_a_3370]
-
fi important pentru semnificația romanului, ci capacitatea rară a tânărului autor (rămânem, deocamdată, la ipoteza scriitorului Agheev, pentru că, așa cum am spus, nici unul dintre presupușii autori consacrați nu și-a revendicat romanul) de a sonda cu o luciditate dusă la limită abisurile minții și ale sufletului omenesc într-o scriitură care, atingând intensitatea interogației dostoievskiene, urmează liniile unei logici strânse și ale unei forme simple și clare. Îngemănarea aceasta fericită dintre abisal și logic este favorizată de perspectiva dinăuntru a viziunii și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2163_a_3488]
-
gol, era ultima amintire pe care o avea din containerul în care îl închisese Boris Godunov. Pricepuse că rămânea fără aer și urma să moară, era împăcat cu gândul acesta. Timpul se oprise în loc iar el se prăbușea într-un abis fără capăt. Era întuneric și frig. Apoi, o licărire luminoasă apăru în depărtare, transformându-se cu repeziciune într-un tunel strălucitor a cărui albeață îi ardea privirea. Căderea încetinise, oprindu-se apoi de tot. Acum, o forță căreia nu i
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1500_a_2798]
-
taină, o nălucă despre care nu mai pomenești nicicînd. Atîția ani, Încît nici el nu mai era sigur dacă Într-adevăr văzuse atunci largul mării sau fusese doar orizontul cerului, Încît singura mare adevărată rămăsese pentru el acvamarinul din hărți, abisul se colorează cu o albăstreală intensă, iar adîncimile cu o nuanță mai Închisă. Cred că ăsta era și motivul pentru care ani de zile va refuza să meargă În concediu la mare, cînd toată lumea de la noi se ducea, fie prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
o gură deschisă rotund, ca un pește, Încît Dionisie presimți În privirea camuflată, În gura ca de pește, o anume fățărnicie, o detașare voită, poate considerație, dacă nu doar o moțăială de lunatic. Căci astfel merg doar lunaticii, duși peste abisuri de mîna Atotțiitorului, de o cutezanță care nu vede hăurile, de o nesăbuință ce vine dintr-o credință ancestrală, de forța păgînă a trupului În care Încă mai dăinuie credințele străbunilor care se prosternau În fața lunii; mersul lor cu mîinile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
jilavă, luminată de scînteieri vîscoase; glasul său -, deșteptarea sa -, i-ar fi tras pe toți În bezna hăului pe deasupra cărora Îl purtau ei pe umeri, tot mai pieziș și mai sus, așa că toți ar fi pierit la grozăvia trezirii, În abisul care se căsca sub ei, În negura de nepătruns a peșterii, unde nu biruia lumina torțelor, Însă adîncurile adîncoase erau aievea În cugetul lor treaz de lunatici: auzea cum se surpa piatra sub tălpile goale ale acelora care-l purtau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Îi sînt iertate păcatele? Poate tot așa, cîinele pe care-l duceau pe brațe, ca pe mielul Domnului, ca și băiatul ce-l strîngea la piept pe cîinele Kitmir, ca pe mielul jertfit, ca pe un idol păgîn, purtîndu-l peste abisuri și hăuri, ținîndu-l la piept ca un păstor cuvios, cu ochii-n pămînt, neîncumetîndu-se nici el să se uite În ochii Întunecați ai lui Kitmir, obloniți de albeața somnului, ochi brumării, ca pruna, Închiși pe jumătate, aproape stinși. Nici el
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
nu putea avea deci o morală În sine. Poate doar următoarea sentință: Între Plenitudine și Aparența plenitudinii este greu să faci o demarcație netă din perspectivă morală. „ Nu i-a reușit nici chiar celui numit Maestru“, zicea Franckel. „Aplecîndu-se peste abis, nici el nu și-a putut Înfrîna mulțumirea deșartă de a Încerca să-l umple cu Sens.“ De aici ar putea rezulta o altă morală, care ne-ar putea sugera o Înțelepciune paremiologică, și anume că e periculos să te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]