820 matches
-
forța acestei piese, în care se esențializează, ca să spunem așa, câteva dintre tensiunile sau ambivalențele întregului teatru no? Tensiunea între materialitatea corpului dansator, costumat și mascat, și un text care îl conduce spre imaterialitatea unei voci și a unei melodii. Ambivalența invizibilității și a vizibilității acestui spectru care: La rîndul său se apropie ș...ț și în pâlpâirile făcliilor, nevăzut de nimeni, prinde a cânta din lăuta jertfită zeului. Ciudată arătare această fantomă văzută/nevăzută, care vine să adaste din nou
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ea predispune la întâlnirea cu fantomele, în spatele cărora se ascund uneori aceștia; totodată însă, melancolia poate inspira intuiții profetice, transformându-se astfel într-un simbol al magicianului ce are acces la adevăruri ascunse. În tristețea nocturnă a melancoliei regăsim, așadar, ambivalența unui suflet hărăzit, prin însăși natura lui, să întâlnească fantomele, cu dubla lor semnificație: capcană diabolică și revelație a unui secret rezervat doar unor aleși 1. Noaptea în care pătrundem la începutul lui Hamlet, noaptea de după cele douăsprezece bătăi ale
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-n care se-ascund cerbii 1. Evocarea unei vânători matinale nu face însă decât să dea și mai multă forță imaginii unei nopți care, chiar dacă se sfârșește în lumina soarelui, rămâne o noapte a spectrelor, a misterelor înfricoșătoare. Pădurea și ambivalența spațiilor alteritățiitc "Pădurea și ambivalența spațiilor alterității" Raportat la vânătoare 1, spațiul pădurii ca spațiu al alterității se caracterizează în Visul... prin aceleași ambivalențe ca și noaptea. Astfel, în actul al patrulea al piesei, strigătele, zgomotele ce însoțesc o vânătoare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
1. Evocarea unei vânători matinale nu face însă decât să dea și mai multă forță imaginii unei nopți care, chiar dacă se sfârșește în lumina soarelui, rămâne o noapte a spectrelor, a misterelor înfricoșătoare. Pădurea și ambivalența spațiilor alteritățiitc "Pădurea și ambivalența spațiilor alterității" Raportat la vânătoare 1, spațiul pădurii ca spațiu al alterității se caracterizează în Visul... prin aceleași ambivalențe ca și noaptea. Astfel, în actul al patrulea al piesei, strigătele, zgomotele ce însoțesc o vânătoare în zori de zi au
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
chiar dacă se sfârșește în lumina soarelui, rămâne o noapte a spectrelor, a misterelor înfricoșătoare. Pădurea și ambivalența spațiilor alteritățiitc "Pădurea și ambivalența spațiilor alterității" Raportat la vânătoare 1, spațiul pădurii ca spațiu al alterității se caracterizează în Visul... prin aceleași ambivalențe ca și noaptea. Astfel, în actul al patrulea al piesei, strigătele, zgomotele ce însoțesc o vânătoare în zori de zi au, pentru Theseu, armonia muzicii: Hai, doamna mea, din vârfu-acelui munte Să ascultăm ce dulce se-ntretaie Lătrat de câini
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ori o sfâșii tu pe ea; este, de altfel, pădurea unde Orlando va cuteza să se lupte cu un leu adevărat și unde va fi rănit, va sângera și nu-și va veni în fire decât târziu. În finalul piesei, ambivalența pădurii e definitiv restabilită, mărturie stând discuția ducelui cu venerabilul călugăr întâlnit „la marginea sălbaticului codru”: pădurea este și spațiul sihăstriei, al renunțării la cele lumești și la orice răzbunare, spațiul refuzului lumii. Deznodământul amintește întru câtva de ultimul act
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
așa cum l-ar fi pus pe stârvul unui leu ucis la vânătoare. Și totuși trupul neînsuflețit al lui Coriolan nu va fi pângărit. În memoria lui va fi înălțat un monument, întru veșnică cinstire. Aici, sălbăticia își dezvăluie pe deplin ambivalența: ea poate fi atroce sau plină de noblețe. Fără îndoială că unul dintre cele mai dramatice momente ale piesei (în actul al doilea) este cel al întoarcerii acasă a lui Coriolan, cuceritorul cetății Corioli: întrerupând șuvoiul de vorbe entuziaste și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
măcel de o extremă cruzime: corpuri spintecate, capete retezate și înfipte pe creneluri... Un Macbeth aducător de moarte și care poate privi neînfricat moartea în față, dar și un Macbeth care, în cele din urmă, cade pradă unei demențe ucigașe: ambivalența e menținută până la capăt. O regăsim, de pildă, la începutul actului al patrulea, în îndemnurile celor trei apariții: a doua îi spune „Be bloody” („Fii crud și sângeros), iar a treia, „Fii un adevărat leu”. Macbeth e predestinat să poarte
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și al nobleții” dedicat eroilor neînfricați, demni de o binemeritată glorie postumă. Numai că în inima acestei „frumoase morți”1 a viteazului destinat să rămână în amintirea tuturor, o amintire pașnică, senină, netulburată de prezența fantomelor se strecoară, iată, neliniștitoarea ambivalență a sângelui vărsat cu prilejul funeraliilor. Sânge adus ca ofrandă sufletelor strămoșilor acestor eroi dispăruți și menit să le potolească suferința și să-i îmbuneze, astfel încât cei vii să nu fie terorizați de neașteptatele și înfricoșătoarele lor apariții. Acest sânge
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
astfel încât cei vii să nu fie terorizați de neașteptatele și înfricoșătoarele lor apariții. Acest sânge sacrificial este însă acela al fiului Tamorei, jertfit, spune Titus, „pentru ca moartea lui să dea satisfacție umbrelor tânguitoare ale celor ce nu mai sunt”. Dar ambivalența sacrificiului nu poate fi evitată: „Nu-ți mânji mormântul cu sânge”, îl avertizează Tamora. Căci sângele vărsat tocmai pentru ca fantomele eroilor morți să nu se întoarcă și să ceară răzbunare va stârni mânia altor morți, a altor răzbunători, cu atât
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sfârșitul primului act, sângele va cere sânge: Titus îl va jertfi pe propriul fiu, pe Mutius. Astfel, prin trecerea de la cinstirea „frumoasei morți” a eroului căzut în război și înmormântat după datină la monstruozitatea sfârtecării trupului dușmanului, se închide, prin ambivalența sângelui vărsat, ciclul ineluctabil al răzbunărilor. Într-o istorie lipsită de practica unui rit purificator, capabil să frâneze mecanismul tragic al „ochiului pentru ochi, al dintelui pentru dinte”. O istorie crudă, nemiloasă. În acest carusel înspăimântător al unei istorii necruțătoare
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
aparițiilor din actul al patrulea, în care prezența spectrului lui Banquo confirmă veridicitatea „arătărilor”, tensiunea dintre adevăr și minciună, aceeași din prima întâlnire cu vrăjitoarele, continuă să persiste. În revelațiile aparițiilor, ceva va rămâne până la capăt sub semnul întrebării, al ambivalenței: înșelătorie sau sinceritate? Adevăr sau minciună? „That lies like truth”, acesta este permanentul cuplul antinomic, regăsit și în domeniul viselor premonitorii, și în acela al predicțiilor propriu-zise. În fața fantomei, Macbeth așteaptă neclintit posibilele sale metamorfoze. Căci fantoma și-ar putea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
modelului în timpul vieții; uluirea în fața statuii dezvelite („you wonder”), care nu numai că-i amuțește pe privitori, dar îi și face să rămână înmărmuriți, încremeniți, metamorfozați parcă în stane de piatră. Shakespeare pare să ne conducă aici în însuși miezul ambivalenței imagine neînsuflețită/imagine vie. Efectul asemănării este atât de șocant, încât el se calchiază, ca să zicem așa, pe efectul apariției unei fantome. Perdita, împietrită, înțepenește în fața acestei apariții tot atât de tulburătoare ca un spectru. În ciuda tăcerii sale, Leontes are impresia că
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Dromio. Astfel, învățămintele trase din „încurcăturile” produse în cursul unei zile, din greșelile, iluziile, cursele întinse la tot pasul, ne trimit spre acel teritoriu unde problema dublului se întâlnește cu cea a fantomei. Confuzia comică și comedia păcălelilor au o ambivalență ce corespunde întru totul celei a fantomei tragice și a incertitudinilor tulburătoare cărora ea le dă naștere. Cu Shakespeare ne aflăm poate cel mai aproape de acel centru al teatrului spre care credem că ne-ar putea conduce fantoma. Un centru
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
putea conduce fantoma. Un centru ascuns care transgresează frontiera genurilor. Indeterminabilul vis/realitate și parodierea luitc " Indeterminabilul vis/realitate și parodierea lui" Departe de a distruge forța aparițiilor, parodia comică hrănește reflecția shakespeariană asupra puterilor iluziei, pe care se întemeiază ambivalența apariției și a aparenței. Puteri care, în egală măsură, confirmă adevărul și autentifică minciuna. Dar, pentru a ajunge aici, mai trebuie și ca, prin mijlocirea vreunui miracol ori a unei farse oarecare, percepția vizuală să fie tulburată de intervenția unor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
imaginație, dar și ca o vedenie existând în afara ființei sale. Or, noi știm că visul Imogenei nu era vis, ci realitate! În visele (de această dată adevărate) ale lui Posthumus, aparițiile efective ale fantomelor părinților sau fraților morți au aceeași ambivalență. Când se trezește, Posthumus evocă viziunile care încep să se estompeze: E încă-un vis ori este-o nebunie, Sau amândouă? Nu-i nimic sau poate Sunt vorbe ca-ntr-un vis sau fără tâlc1. Și totuși, are în mână
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
figuri ale interstițiului se află o spaimă amestecată cu uluirea produsă de săvârșirea unei minuni neașteptate, întocmai ca în Poveste de iarnă. În fața indeterminabilului moarte-viață, ca și în fața indeterminabilului fantomei, a mortului care vorbește, a neînsuflețitului care se animă - aceeași ambivalență a terorii și/sau a miracolului. Poate că, odată cu Sora Béatrice și statuia sa cu puteri supranaturale, Maeterlinck a ținut să exploreze până la capăt miracolul teatrului, miracolul statuii trezite la viață care se substituie unei ființe cu adevărat vii. Sora
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
impresionat de ceea ce spune bătrâna despre jocul atracției: această forță irezistibilă, invizibilă a atracției a simțit-o el însuși în singurătatea piscurilor muntoase și a înaltelor podișuri. Într-adevăr, în universul lui Ibsen, muntele și pădurile figurează, ca și marea, ambivalența alterității sălbatice, care îngrozește și atrage totodată. Cel ce, asemenea lui Allmers la începutul Micului Eyolf, se întoarce de pe munte, cel ce coboară de pe culmi este și el un fel de strigoi: „Când a intrat pe ușă, părea cu totul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și au simțit fascinația ei, cei care mai cred încă în existența și în forța de dominație a strigoilor. Ultima piesă a lui Ibsen, Când ne vom trezi din morți, exaltă puterile artistului sculptor până-ntr-atât încât face din ambivalența lor unul dintre pivoții centrali ai operei. Sculptorul Rubek este un personaj dintre cele mai bizare. Din clipa în care și-a terminat capodopera numită Ziua Învierii, a devenit „un adevărat sălbatic”. Vom afla mai târziu că această capodoperă, marea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
condamnă „să rămână închis, până la sfârșitul zilelor sale, într-o hrubă jilavă, trudind până la istovire cu argila și cu blocurile de piatră”, în încercarea de a însufleți o materie inertă. În Când ne vom trezi din morți, totul gravitează în jurul ambivalenței statuii, al dublului ei statut de operă moartă și, totodată, vie. Mai mult artist decât om, spune Irene (modelul, iubita și inspiratoarea sculptorului), lui Rubek îi plăcea „să frământe lutul umed și viu”, să vadă cum din materia brută se
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și unica ființă de care se teme bătrânul Hummel. Aflând de existența ei, fostul director e cuprins de panică; mai apoi, când năluca tinerei fete îi trece prin fața ochilor, se înspăimântă de-a binelea. În personajul Lăptăresei, Strindberg reunește toate ambivalențele acestui invizibil care semnifică moartea, moartea înfricoșătoare, dar și „frumoasa moarte” săvârșită în plină lumină. Lăptăreasa din Sonata spectrelor împletește tinerețea cu moartea. În făptura ei se aliază albul hrănitor al laptelui și albul funerar. Ea este, rând pe rând
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în raport atât cu indecizia: „apariție fantomatică efectivă sau truc menit să înșele privirea?”, cât și cu tensiunea dintre evanescența imaginii din vis și materialitatea solidă, densă a statuii. „Camera aparițiilor” din actul al treilea devine un spațiu al tuturor ambivalențelor, în primul rând al ambivalenței mască imobilă/aparență umană, având în centru figura manechinului ca o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența acestor marionete care „parcă ar fi vii”. Așadar, manechinul este aici cel ce alimentează tensiunea dintre
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
apariție fantomatică efectivă sau truc menit să înșele privirea?”, cât și cu tensiunea dintre evanescența imaginii din vis și materialitatea solidă, densă a statuii. „Camera aparițiilor” din actul al treilea devine un spațiu al tuturor ambivalențelor, în primul rând al ambivalenței mască imobilă/aparență umană, având în centru figura manechinului ca o chintesență a sentimentului de „stranietate” iscat de prezența acestor marionete care „parcă ar fi vii”. Așadar, manechinul este aici cel ce alimentează tensiunea dintre „impresia că e așa” și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Kantor reia deseori, sub diferite forme, acțiunea învelirii sau a ambalării, propunând implicarea actorului într-un joc de parteneriat cu obiectul și crearea unei stări de confuzie care să îngreuneze diferențierea actorului de obiect. El explorează astfel toate tensiunile, toate ambivalențele ce pot duce de la corpul-obiect la obiectul-corp. Începând cu tânăra fată nemișcată, întinsă pe o masă, cu brațele atârnându-i ca la un manechin, cu ochii larg deschiși, cu surâsul înțepenit pe buze2 și continuând cu femeia parcă țintuită pe
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
și, prin aceasta, un model pentru actor, în schimb, spre deosebire de Craig, el îl interesează pe Kantor nu pentru că ar avea ceva din prestigiul anticilor idoli sacri, ci pentru banalitatea lui de obiect modern degradat, inferior. Transcendență și banalitate, iată o ambivalență esențială pentru Kantor, punct de vedere împărtășit și de Schulz, cel care, în volumul citat mai înainte, face elogiul materiei aflate „pe treapta cea mai de jos”, materie întruchipată, după părerea lui, de către manechin, această paiață de doi bani, această
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]