976 matches
-
trebui să ne oprim, dar perspectiva de a muri Împreună cu Maestrul, altfel decât prin sinucidere, nu Îmi displăcea, așa că am prizat și eu două linii. Inima Îmi bătea să-mi sară din piept, degetele de la mâini și de la picioare Îmi amorțiseră În așa hal Încât Îmi ziceam că nu se putea să-mi amorțească mai mult de-atât. Simțeam o excitare atât de puternică Încât Îmi venea să mă reped asupra Maestrului și să-i acopăr trupul cu săruturi, când l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
prin sinucidere, nu Îmi displăcea, așa că am prizat și eu două linii. Inima Îmi bătea să-mi sară din piept, degetele de la mâini și de la picioare Îmi amorțiseră În așa hal Încât Îmi ziceam că nu se putea să-mi amorțească mai mult de-atât. Simțeam o excitare atât de puternică Încât Îmi venea să mă reped asupra Maestrului și să-i acopăr trupul cu săruturi, când l-am auzit strigându-mă: „Reiko, ia aprinde puțin luminile“. Am apăsat pe Întrerupătorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1950_a_3275]
-
picioare în timp ce cobrele se încolăciseră pe butuci. Nu îndrăzneam să fac nici un gest. Mă temeam că, mișcând trestiile, îi voi trezi pe îmblînzitori și voi atrage atenția asupra mea. Am stat de aceea neclintit multă vreme ascultând și eu vântul. Amorțisem când, de undeva din spatele colibei, s-a auzit un scheunat de câine. Atunci îmblînzitorii au tresărit și și-au reluat cântecul. Una dintre cobre se dovedi recalcitrantă și, după câteva încercări zadarnice de a o zgândări cu bățul, îmblînzitorul, furios
Viața pe un peron by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295606_a_296935]
-
până la cer, vom fi mai aproape, tot mai aproape. Aici, în icoană, ești ca în ospeție, acolo, sus, te voi aștepta ca pe un soț ostenit după o zi de coasă!" Nu degetele au fost semnele durerii, ele ustură, dor, amorțesc, se usucă, se desprind din palme precum niște muguri pocniți prea devreme; dorul, 21 de zile fără ea, m-au durut mai mult decât în 7 ani de singurătate. M-a așteptat. Frate, este păcat să asemeni chipul cu închipuirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
gândurile picurând din el, și o forță bizară pătrunzându-l, o amorțeală strecurându-i-se în membre. Din cauza epuizării sau a resemnării sau a sorții din nou inspirate, cine știe? Nu-și mai simțea trupul, dar simțurile nu-i erau amorțite. Se ascuțeau din ce în ce mai tare și era conșteint în mod acut de fiecare sunet neînsemnat, de fiecare miros și foșnet din noapte: mersul unui șoarece prin iarbă, aripile unui liliac fâlfâind în depărtare, mirosul incitant care chema insectele să zboare și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2297_a_3622]
-
siesta la soare. După-amiaza a fost lungă și tristă, muzicianul a luat o carte, a citit o jumătate de pagină și a aruncat-o deoparte. S-a așezat la pian ca să cânte puțin, dar mâinile nu l-au ascultat, erau amorțite, reci, ca moarte. Și, când s-a Întors către violoncelul iubit, Însuși instrumentul i s-a refuzat. A dormitat pe un scaun, voia să se afunde Într-un somn interminabil, să nu se mai trezească niciodată. Culcat pe podea, așteptând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2327_a_3652]
-
au comemorat primii trei ani ai relației ei cu Duncan. Stătuse ore întregi să aleagă cele mai bune fotografii, să le grupeze pe dimensiuni și să retușeze ochii roșii. Clic, clic, clic — apăsase de atâtea ori pe mouse până îi amorțiseră degetele și o durea mâna, hotărâtă să facă totul perfect. Unele pagini erau în stil colaj, iar altele conțineau un singur instantaneu. Cea pe care o alesese pentru fereastra decupată de pe copertă era preferata ei: o fotografie alb-negru pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2011_a_3336]
-
jos, ca să atârn așa, cu ochii bulbucați, ca o broască mare și verde, orăcăind. Am stat o vreme așa ca să-mi dau seama când va fi clipa când voi realiza că încep să nu mai exist și cred că am amorțit și m-a cuprins frigul și m-am uitat la sârma aia și am văzut că e prea joasă și că nu-i bună de fapt la nimic și m-am dezlegat și-am plecat. Aproape un an de zile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2152_a_3477]
-
N-o să te întorci la curățat wc-uri. Nu te mai ține nimic aici. Face un pas în față și-mi pune pantofii lucioși cu toc cui pe masa de lângă mine. Haide, partenero. Toată lumea te așteaptă. DOUĂZECI ȘI ȘASE Parcă am amorțit. Chiar s-a terminat cu adevărat. Mă aflu într-un compartiment clasa întâi din trenul către Londra, împreună cu ceilalți parteneri. E un tren expres. În două ore o să ajungem. Am un dres nou. Machiajul mi-a fost retușat. Am dat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
și importantul nume pe care i l-am pus, cel de bancă a meditațiilor, dar iată că nevoia obligă, e timpul să ne întoarcem atenția spre cuptor, să băgăm mai multe lemne, cu grijă, totuși, Marçal, nu uita că oboseala amorțește reflexele de apărare, le încetinește, vezi să nu sară din nou dinăuntru, cum s-a întâmplat în ziua aceea nenorocoasă, vipera șuierătoare de foc care ți-a însemnat mâna stângă pentru totdeauna. Cam asta i-a spus Marta, mă duc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2116_a_3441]
-
eșantion. Respirând încă greu, activă sistemul de coborâre. Singurătatea aici era mult mai copleșitoare, decât căderea în prăpastia fără sfârșit a stelelor. Lunecând la discreția cablului, se cufundă într-o beznă de nepătruns. Fără nici o nebuloasă în depărtări. Negura îi amorțise orice senzație fizică, astfel încât se sperie când ghetele loviră o suprafață solidă. Mârâi și fu cât pe-aci să-și piardă echilibrul. Revenindu-și, opri sistemul de coborâre. Se gândea să detașeze cablul care-i îngreuna mișcările, când își aminti
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85061_a_85848]
-
dacă, totuși, n-o să mor duminică? se ambiționează să spere Lionel. Te ajutăm noi să mori luni. Stiopa râde. Cei doi racheți râd și ei, deși n-au înțeles nimic din ce s-a vorbit în franceză. Și le mai amorțesc și mâinile. Sami rămâne sobru și își șterge transpirația de pe frunte cu cagula. Lionel trage concluzia acestei plăcute discuții: — Nu semnez. N-am cum să cheltuiesc atâția bani până duminică. Dacă-mi ofereai doar cinci mii, făceam târgul, îi zâmbește
Funeralii fericite! by Adrian Lustig () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1316_a_2717]
-
că... sau se înșela, poate, nu știu. E posibil? Doamna doctor docent o privi lung. Parcă nu mai avea chef să răspundă, atât dură pauza. — Există un asemenea tip. În Australia. Irina tăcea. Baba veterinar tăcea. Câinii nu se auzeau, amorțiți de medicamente, iar clădirea avea ziduri groase. — Câinele Dingo, reluă savanta. Altă pauză lungă, până se decise apostol veterinar apostolescu să ofere scurta prelegere de știință popularizată. Parcă recita, scârbită, un text, vedeta Veta. Auzi, Veta!... „Un câine mut, dar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
pă câte unul la distrugere, nu-l mai lasă până într-a șaptea viță. Nepot și băiat de profesori și s-a profilat pe haznale. Încercă să râdă. Dinspre plămâni, sfârșeala aceea se scurgea, ca o apă răcorelnică, înspre picioare. Amorțea toropit, cu carnea dințuită, furnicată de mii de țepușe. Mormăia, mai mult pentru el. - L-a mai ajutat și Burtăncureanu, după ce mai prinsese și el cheag, când s-a uitat chestia cu pușcăria de-o făcuse. Îi dăduse ceva pe la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
să o mai facă toate astea, când va veni momentul ca viitorimea care se uită acum la voi, așa cum ne uităm noi acum la televizor, s-o ceară? Martirii și eroii cine o să-i preaslăvească?!“ Coborâ mîinile, frecându-și-le. Amorțise. Continuă înflăcărat: „Tovarășul Nisip cunoaște cel mai bine. Are un mare martir al democrației chiar la el în familie. L-a adus personal de la securitate și l-a îngropat creștinește în țărâna sfântă, strămoșească. Răpostul părinte Macovei, vărul Prea Sfântului
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2143_a_3468]
-
păsările trec! Peste vârf de rămurele Trec în stoluri rîndurele, Ducând gândurile mele Și norocul meu cu ele. Și se duc pe rând, pe rând, Zarea lumii-ntunecînd, Și se duc ca clipele, Scuturând aripele, Și mă lasă pustiit, Vestejit și amorțit Și cu doru-mi singurel, De mă-ngîn numai cu el! {EminescuOpI 215} LA MIJLOC DE CODRU... La mijloc de codru des Toate păsările ies, Din huceag de aluniș La voiosul luminiș, Luminiș de lângă baltă, Care-n trestia înaltă Legănîndu-se din unde
Opere 01 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295582_a_296911]
-
Abia acum puteam cu adevărat să-mi dau seama că noaptea reprezenta mai mult un acoperiș de nori negri ca pâsla. Tot ce era apropiat crepusculului era cufundat într-o baie de lumină, iar ce era încă în noapte, era amorțit de o pătură grea de tăcere. Stăteam acolo și priveam acel răsărit trăsnit de frumusețea sa. Gloria, măreția și magnifica sa teroare mă imobilizaseră și mă țintuiră pământului. Îl simțeam pe Vladimir în apropierea mea fiind incredibil de încântat. Pentru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1464_a_2762]
-
Maimuțache țâșni într-o parte, placa se agăță în gard, zdrang-zdrang-zdrâng, și Maimuțache își înfipse dinții în încheietura lui Billy, mușcând al dracului de tare! Billy urlă și scăpă placa, iar Maimuțache mușca în continuare. Billy simțea cum mâna îi amorțea, îi curgea sânge din braț, pe bărbia lui Maimuțache, iar acesta mârâia ca un câine, cu ochii holbați, uitându-se la el. Și parcă părul i se ridicase, iar Billy își spuse, într-o clipă de panică pură: Băga-mi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2077_a_3402]
-
bietului Ben. Dincolo vei mânca numai tocană de legume, până când ți se va apleca, și-l vei plânge pe Ben cu lacrimi de crocodil. -Văd că apelezi la chestii lacrimogene care nu au legătură cu mine. Tocana de legume Îmi amorțește plăcut trupul, mă ține În viață fără să-mi ceară ceva. E singura care nu așteaptă nimic de la mine. Fără ea, mi se plimbă prin ochi zeci de musculițe negre și nu mai pot gândi. Cu ea rezist eroic la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
familie europeană, care-i Întorsese spatele, nu mai puțin de cincizeci de ani. -Roagă-te la Dumnezeu, doar e sărbătoare ,,europeanule,, , Îi mai strigă Antoniu și mâna lui Întinsă primește o nouă monedă aruncată În fugă de o tânără. Frigul Îl amorțește și foamea Îi scormone și Îi zgârâie intestinele. O bătrânică, ai cărei ochi mari, verzi Îl privesc cu multă căldură Îi Întinde câteva felii de cozonac și niște bucăți de friptură. Antoniu mulțumește ceremonios, cu o plecăciune adâncă. Soarele se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
clienți ai pușcăriilor, borfași, criminali sau violatori sunt și ei adaptații care nu capotează cu una cu două. Instinctul răului i-a făcut invulnerabili. Acum, din cauza vârstei le-a dispărut agilitatea infracțională și Își târăsc picioarele umflate de căldură sau amorțite de ger spre locurile de cerșit și spre ,,comorile,, din pubelele patriei. Cerșitul are o față umană și una animalică. Animalicul Învinge Întotdeauna și nu dă voie umanului să spere la mai mult decât primește. Odată ce animalicul Își ia zborul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
solidă a sărăciei halucinante. Pe Ben, care iese atât de rar din cuibul lui mizer, mai ales din cauza piciorului, l-a salvat de câteva ori de la moarte. Opt Astăzi, la gura metroului, forfota necontenită Îl amețește pe Antoniu și-i amorțește simțurile. Prima zi de aprilie este senină, iar soarele liber și descătușat alunecă pe cer ca un Înger salvator, Încălzind orașul. Sacoul cadrilat și pantalonii pe care și le-a cumpărat la kilogram pe câțiva bănuți, de la un Secon-Hand, sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
respiră. A aprins o lumânare, și a șoptit un ,,Tatăl Nostru,, , ca și când i-ar fi fost teamă că-l va trezi. A murit Kawabata, vagabondul bărbos, cu ochi de asiatic, cerșetorul umil, păcătosul senin. Găsește Într-un târziu, În ghetoul amorțit de somn, un țigan tânăr dispus să anunțe prin telefonul mobil policlinica cea mai apropiată. I se cer date, adresă, nume, vărstă, sex, pe care Antoniu le dictează macanic. După o lungă așteptare, dintr-un fel de ambulanță, coboară În fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
calitățile feminine ale modelului, restul, rămânând să descopere următorul sau următorii proprietari Se va elibera Însfârșit de povară și poate că, după șapte decenii, pictura asta blestemată va putea salva Însfârșit, o viață: aceea a soției.. Lui Antoniu i-au amorțit picioarele și spatele. Se ridică de pe pat, Își schimbă tricoul care e Îmbibat de transpirație, cu o cămașă mai subțire de pânză, cu mâneci scurte. Își stropește fața cu apă, deasupra ligheanului hârbuit. Se gândește la Kawabata, la mașina care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]
-
mormăit ceva și a Început, ca un chirurg să-și controleze ,,instrumentarul,, de lucru. A pictat frenetic, dar și extrem de concentrat, asupra subiectului. N-a avut nici un reproș asupra poziției În care Încremenisem. Îmi era frică să și respir, Îmi amorțise tot trupul, dar, asemenea unui stăpân care nu slăbește lesa câinelui pe care-l plimbă, nu mi-a acordat nici un moment de relaxare, dimpotrivă, de două-trei ori, când i s-a părut că mă mișc, s-a răstit la mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1864_a_3189]