3,429 matches
-
privilegiat în care, zi de zi, an de an, se deapănă această povestire. Cadrul în care povestea Evangheliei continuă să fie spusă și ascultată este Liturghia Bisericii. Teologia narativă cere ca istorisirea poveștii revelației lui Dumnezeu să cuprindă atât kerygma apostolică, cât și dogma Bisericii. Întemeierea dogmelor nu se poate dispensa de recursul - complementar, firește - la istoricitate. Este imposibil de acceptat un discurs despre Sfânta Treime fără aproprierea subiectivă a revelației lui Hristos, percepută ca punct de acumulare a istoriei mântuirii
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Despre centralitatea Scripturilor în experiența primilor creștini aflăm din istoria evanghelistului Luca: „Și erau devotați învățăturii apostolilor, comuniunii (koin:nia), în frângerea pâinii și în rugăciuni” (Fapte 2, 42). Că Evanghelia lui Hristos s-a scris în Biserică prin tradiția apostolică, iar că Hristosul Bisericii este Cel profețit de vechile Scripturi - iar nu Hristosul eonic imaginat de gnostici - aceasta reprezintă „stâlpul și temelia” credinței creștine 1. Orice creștinism, tradițional sau nu, trebuie să aibă în centrul Evangheliei sale un Hristos. Dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nu cumva credința subiectivă riscă să repete, în cel mai bun caz, tragedia solitară a lui Søren Kierkegaard (1813-1855) - acest epitom neegalat al lucidității, ardorii și disperării protestante? Credința Bisericii nu ne descoperă mai degrabă Hristosul Scripturilor? Fiind fideli tradiției apostolice, pe El ne este dat să-L cunoaștem ca Fiu și Cuvânt și Icoană a Tatălui (Ioan 1, 1; Coloseni 1, 15), ca Învățător și Profet (Coloseni 2, 3), ca mâncare și băutură nouă și Paște al nostru (I Corinteni
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Duhului care suflă unde vrea (Ioan 3, 8). „Trebuie să învățăm să trăim și să mărturisim creștinismul și dinspre Duhul Sfânt”, spune H.-R. Patapievici. Poate reprezenta însă un asemenea îndemn o veritabilă noutate, câtă vreme constituirea efectivă a Bisericii apostolice se leagă organic de evenimentul întemeietor al Cincizecimii? Pentru credincioșii din ecclesia nu există un timp istoric de grație și altul de damnație. În liturghie nu rămâne loc pentru nostalgii, nici pentru reverii utopice. Este suficientă urgența pragmatică a unei
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
față de întreaga făptură. Iar pentru aceasta, ne amintește povestea Micului Prinț, on a besoin des rites. Despre cele trecute și viitoare, tradiția ne dă dreptul să spunem, cu smerenie, însă lipsiți de ușurătate: „Nu știu”. Din fericire, viața în Biserica apostolică nu distribuie răspunsuri gata făcute pentru orice întrebare. Epistemologia sfinților beneficiază mereu de un corectiv apofatic, diferit de orice agnosticism. Vederea lor deschide o perspectivă infinit generoasă asupra creației, fiindcă pleacă de la credința că nici un Dumnezeu adevărat nu poate arunca
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
au învățat „toată înțelepciunea egiptenilor” (Fapte 7, 22). Ei - care denunțau ferm „fabulele” sau „născocirile” elinești pentru a proclama, după regulile univocității, un adevăr personal la granița dintre istorie și eternitate - nu puteau citi istoria umanității decât în lumina proclamației apostolice despre moartea și învierea lui Iisus Hristos. Conceptul stoic de providență nu era suficient în acest sens. Pentru orice creștin, întâlnirea cu Hristos se transformase într-o judecată de apoi a istoriei umanității și în apocalipsa unei biografii personale. Toată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
neamurile străine de Evanghelia lui Hristos n-a avut în spate decât un calcul politic. Dorința de convertire a păgânilor la religia oficială a Imperiului nu s-a remarcat decât rareori prin smerenie și inocență. Viziunea eshatologică din primele secole apostolice a fost absorbită aproape exclusiv în spiritualitatea monastică, dar nu și de agenda expansionistă a Bisericii imperiale. Creștinismul urban a suferit un proces de secularizare treptată. Cu Eusebiu din Cezarea avem o interpretare triumfalistă a istoriei greu de înțeles pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
reprezintă șansa unică a despărțirii de o anumită conștiință anistorică, responsabilă pentru atâtea manifestări de tribalism comunitar. Citind trecutul sau prezentul fragmentat al istoriei umanității, teologii vor abandona, în sfârșit, proiectul unei metafizici abstracte ori speculative. Mai aproape de tradiția Bisericii apostolice, vom putea descoperi, prin rugăciunea pentru întregul Adam, etica compasiunii liturgice. Revelația destinului comun al umanității care suportă, la scară globală, tragedia dezbinării este încă un prilej de a regândi noțiunile teologice de „ipostas universal” sau „conștiință catolică”. Orice fragment
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cu privire la obiectivitatea revelației în sfera patologicului (Immanuel Kant vs Emanuel Swedenborg; nu întâmplător, ereticul Swedenborg este autorul unui comentariu în patru volume Apocalypsis Explicata, 1785-1789). Recursul la argumentul cunoașterii de tip a posteriori - indispensabil în tradiția Bisericii și în proclamația apostolică care își întemeiază crezul pe faptul istoric al Învierii - scoate din discuție orice serioasă dezbatere despre adevărul profeției venit prin descoperire de sus. Sprijinit de Kant, Fichte (Versuch einer Kritik aller Offenbarung, 1792) face un pas mai departe în degradarea
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
mult mai puțin o demonstrație a noutății proprii unei opere teologice articulate pe trunchiul Evangheliei și plasate în matricea spirituală a Bisericii creștine 4. A tăgădui ori a nesocoti faptul că Evagrie a fost înainte de toate un monah al Bisericii apostolice, un apologet al Crezului de la Niceea, un duhovnic al deșertului egiptean și un ucenic al marilor maeștrii ai pustiei (cei doi Macarie) reprezintă nu doar o respingere a adevărului istoric, ci, mai mult, o negare a condițiilor sale de posibilitate
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nicidecum în inima spiritualității evagriene înseși”1. Ca și Origen, Evagrie și-a scris opera într-un timp în care teologii Bisericii încă mai puteau tatona cu îndrăzneală anumite probleme (e.g., protologie, relația trup-suflet-spirit, eshatologie), necircumscrise dogmatic de propozițiile Crezului apostolic. În aceste arii libere pentru speculație, Evagrie a lansat anumite ipoteze teologice, interpretate apoi cu o pripeală rudimentară de epigonii origeniști din Palestina secolului al VI-lea. Condamnarea lui Evagrie n-a însemnat excluderea scrierilor sale ascetice și mistice din
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
nou. Limbajul prin care-și exprimă trăirea nu are un precedent recent. Geniul retoric și pastoral al Sfântului Ioan Gură de Aur, îndrăzneala din catehezele Sfântului Simeon Noul Teolog, simplitatea profundă a mărturiilor Sfântului Siluan Atonitul, zelul mărturisitor al Părinților apostolici și toată precizia descrierilor antropologice evagriene compun portretul livresc și spiritual al autorului. Mărturia părintelui Emilianos este exigentă și, de aceea, rară și prețioasă. Se ascunde în cuvintele autorului acea limpezime care umilește sterpăciunea erudiției teologice de duzină. Cuvântările arhimandritului
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
un om universal”). Este un adevăr pe care aproape nimeni nu-l mai înțelege fără să-l răstălmăcească ori să-l accepte fără să cârtească. Ca un „izvor pecetluit” (Cântarea Cântărilor 4, 12), el duce o viață singuratică prin tăcere, apostolică prin osteneli și universală prin liturghie. Viața monahală „e o viață definitivă” întrucât anticipează condiția eshatologică. Monahismul nu este calea făcută să convină cuiva, nici măcar celor care au vocația singurătății. Pentru cei din lume, monahismul este scandal și nebunie. Rămâne
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
om sfânt al Bisericii este acum cunoscută lumii întregi. Cărțile părintelui Sofronie (1896-1993) au fost traduse deja în peste treizeci de limbi, însoțind scrierile profetice al cuviosului Siluan Atonitul în ținuturi necunoscute în mod tradițional ortodoxiei. Un stareț de statură apostolică, întemeietor al mănăstirii Sf. Ioan Botezătorul din Essex (Anglia), părintele Sofronie a fost totodată un prolific scriitor duhovnicesc, hagiograf, liturgist și pictor, înmănunchind un prinos de daruri dumnezeiești. Dramatica istorie a chemării starețului Sofronie la Hristos este cunoscută din propriile
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
Mantzaridis). Traducerea în românește a lucrării părintelui Zaharia ne oferă prilejul de a zăbovi asupra temelor centrale care alcătuiesc arhitectura viziunii teologice a arhimandritului Sofronie - recunoscut deja în numeroase medii bisericești ca un părinte sfânt, păstrător și înnoitor al predaniei apostolice. Studiul ieromonahului Zaharia Zaharou, intitulat Hristos, calea vieții noastre, este o reușită sinteză a întregii teologii dogmatice și ascetice pe care starețul Sofronie (cum îl denumește autorul, în sensul duhovnicesc al grecescului geron) ne-a lăsat-o moștenire. Deși redactată
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
durerea întregului pământ. Precum Domnul se ruga pentru întreaga lume, tot astfel și rugăciunea credinciosului trebuie să devină strigăt al întregului pământ către Dumnezeu și Tatăl.” 1 Faptul că liturghia se repetă înseamnă că pocăința sfinților (numele creștinilor în epoca apostolică) nu încetează; martiriul lor include rugăciunea pentru vrăjmași, un act mijlocitor prin care creștinii dobândesc atributul preoției universale. Spectacolul terifiant al suferinței îndurate de miliarde de oameni prin robie, foamete, boală sau din pricini de îmbuibare - toate acestea inspiră inima
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
să corecteze aceste insuficiențe de principiu prin lectura comparatistă, vers cu vers, a textului Scripturii, cu scopul îndreptării stilistice și a contextualizării teologice. Ediția arhiepiscopului de Cluj restabilește totodată autoritatea Septuagintei pe care întreaga tradiție a Bisericii Răsăritene - de la Părinții apostolici până la teologii neopatristici ai secolului XX - s-a rezemat. De acum înainte, orice traducere din Sfinții Părinți (mai ales cei de limbă greacă) va trebui să țină cont de versiunea ÎPS Bartolomeu. Treptat, vor fi probabil accesibile și texte de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
în Euharistie). Hippolit al Romei socotea Biserica drept matrice funciară a Scripturii. În relația cu Scripturile, rolul Fecioarei este preluat de Biserică (Despre Hristos și Antihrist, 61). Știm apoi că stabilirea canonului Scripturii s-a făcut în comunitățile de tradiție apostolică: fără această pecete însângerată, Biserica creștină n-ar mai propovădui pe Hristos Cel „după Scripturi” (recunoscut în Patima și Învierea Sa), ci ar trebui să inventeze - precum gnosticii - un Hristos subiectiv, imaginar, eonic, a cărui cunoaștere nu poate fi deschisă
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
pricepuți și le-ai descoperit pruncilor. Așa, Părinte, căci așa a fost înaintea Ta, bunăvoința Ta” (Luca 10, 21)1. Chiar atunci când nu este de influență gnostică, lectura subiectivistă a Scripturii dă naștere unor reprezentări arbitrare sau aberante ale proclamației apostolice. Cei care „nu mai suferă învățătură sănătoasă își îngrămădesc învățători ca să le răsfețe auzul” (II Timotei 4, 3). Prin urmare, tipărirea și traducerea Sfintei Scripturi în afara cadrului liturgic al Bisericii se rezumă la simpla transmitere a unui text lipsit de
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
al Scripturii - o situație încă inedită pentru foarte mulți ortodocși. Atunci când au fost însărcinați cu traducerea Bibliei în slavonă, sfinții Chiril și Metodie au decis să traducă în primă instanță doar acele pericope din Evanghelie (Aprakos) și fragmente din scrierile apostolice care urmau să fie citite în Biserică 1. Consultarea unor manuscrise chiar târzii nu conduce decât către concluzii similare: Codex Macedonianus (add. 6594, mss. la Universitatea din Cambridge, sec. IX-X) are înaintea primului vers din Evanghelia după Matei o indicație
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
latine - Augustin, Toma d’Aquino sau Bonaventura. Nicăieri în scrierile lor nu putem găsi o minimalizare a „contextului existențial” al cunoașterii teologice. Mai mult decât atât, sunt gata să recunoască epigonii săi moderni, sfinții Bisericii apusene au subscris la îndemnul apostolic: „Vedeți dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credință” (Iacov 2, 24). Sursele idolatriei conceptualetc "Sursele idolatriei conceptuale" Prin urmare, „apofatismul personalist” pe care Yannaras îl atribuie Părinților greci presupune, și nu exclude, „apofatismul esențialist” profesat
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
ale Sf. Vasile cel Mare (330-379) ad adolescentes, cât și tiradele Sf. Grigorie de Nazianz (329-389) către eleniști - în mod special, contra Julianum imperatorem - surprind geniul ortodoxiei patristice. În ambele ipostaze descoperi aceeași robustă încredere de sine a unor bărbați apostolici, capabili nu doar să divagheze pe marginea marilor teme (virtutea, iubirea, cunoașterea, moartea și viața), ci și să actualizeze principiile metafizice tari ale creștinismului în situații neprevăzute. Discursul apologetic are nevoie mereu de slujirea unei rațiuni practice. Nici un balet verbal
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
dacă nu un „pește capturat“? Ce altceva reprezintă orașele și satele moștenite de ducele de Dunder, dacă nu un „pește capturat“? Ce altceva este sărmana Irlandă pentru temutul harponist care poartă numele de John Bull? Ce altceva este Texasul pentru apostolicul harponist, fratele Jonathan? Oare posesiunea nu constituie pentru toți aceștia legea însăși? Dar dacă doctrina „peștelui capturat“ e aplicată pretutindeni, doctrina înrudită a „peștelui pierdut“ e cu atît mai aplicabilă, pe plan internațional și universal. Ce altceva era America în
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
apare următorul text: „Dominus assumpsit me Christophorus S:R: E Presbyter Cardinalis a Migazzi de Wall et Sonnenthum, S.R.I. Princeps Archi-Episcopus Viennensis Episcopat Vaciensis perpetu. Administrator, Cathedralii, Ecclesiarum Tridentina, Brixinensis et Olomucensis Canonic, nec non utriusq. Sacratissima Cesarea et Regio Apostolica Majestatis actualis intim Stat Consiliarius”; pe același ex libris figurează o cruce în mijloc, o cruce dublă sus, o pălărie de cardinal cu semnele imperiale ale catolicismului, în fapt, o balanță deasupra unei embleme catolice. Idem, cota E2 VI 18
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
a fost așezată sub autoritatea numelui său denotă respectul de care personajul se bucura În rândul gnosticilor. Chiar dacă nu ea a redactat apocrifa respectivă, figura sa l-a inspirat de la primul până la ultimul cuvânt, propunând un scenariu soteriologic alternativ scenariului apostolic legitimat de Biserica principală. Cât despre Evanghelia lui Filip, ea notează: „Trei persoane mergeau tot timpul cu Domnul: Maria, mama Lui, sora ei și Magdalena, numită și «tovarășa» Lui”. În alt pasaj: „Tovarășa (koinonos) Fiului este Maria Magdalena. Domnul o
Glafire. Nouă studii biblice și patristice by Cristian Bădiliță () [Corola-publishinghouse/Science/2307_a_3632]