2,296 matches
-
a limpezit raportul între aceste trei instanțe ale Revelației, recunoscându-le regimul cuantic de inseparabilitate. Acest model, care creditează paradoxul cercului hermeneutic, se opune rigidității mecanice conținute în interpretarea romano-catolică a Scripturii și a tradiției; în linia deciziilor luate la Conciliul tridentin, Scriptura și tradiția sunt privite ca două surse distincte pentru revelație. În fapt, există o unică sursă a Revelației: Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „lumină spre descoperirea (eis apokalipsin) neamurilor” (Lc. 2,32). Stăniloae precizează raportul constitutiv al tradiției față de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
descriere detaliată, a se consulta McLean (1990). footnote> (c1235-1315); cea de-a treia, De Concordantia Catholica (1431-1434), îi aparține lui Nicolaus Cusanus<footnote Potrivit lui McLean, lucrarea principală a lui Cusanus, De Concordantia Catholica, a fost scrisă pentru a apăra drepturile conciliilor de a alege papi. În capitolele 36 și 37 ale celei de-a treia cărți, Cusanus analizează procedurile de vot. Aceste capitole se referă, mai degrabă, la alegerea împăratului Imperiului Roman mai degrabă decât la alegerea papei. Cusanus discută mai
Paradoxuri libertariene în Teoria Alegerii Sociale Preferinţe individuale și preferinţe sociale by Mihai UNGUREANU () [Corola-publishinghouse/Science/211_a_268]
-
proveniența artei fără ajutorul ei. Dar de ce, din puzderia zeilor elini, trebuie să apelăm, când e vorba de proveniența artei, tocmai la zeița Atena? De ce, cu ajutorul ei doar, putem evita "arbitrarul gîndului"? Oare pentru simplul fapt că ea este zeița conciliului, polymetis, "sfătuitoarea în împrejurări diverse", cum o numește Homer? Dar Heidegger nu solicită asistența Atenei într-o manieră simbolică sau nediferențiată, gîndindu-se, așa cum facem adesea, că e bine, pentru reușita unei acțiuni, să ne așezăm sub un protectorat divin. Natura
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
Apollonios din Tyana (Philostrat); gnostici; Hermes Trismegistul; Augustin (Confessiones, De Trinitate, De Civitate Dei, De Magistro); Origen; Clement; Pseudo-Dionis; secolul mare (IV) al celor trei: sf. Ioan Chrisostomul, sf. Grigore de Nisa și sf. Vasile (liturghia ortodoxă); o istorie a conciliilor; sf. Ioan Scărarul; Filocaliile (răsfoire). Seria filozofică: Philon, Pseudo-Longin; Porfir; Boethius. Intrăm în evul mediu: Alcuin; Abélard (+Scrisorile cu Héloïse); Anselm (Proslogion); Toma; Occam; Duns Scott; Eckhart; Cusanus. În plus, două lecturi de sinteză: Marrou (Augustin et la fin de la
Despre limită. Jurnalul de la Păltiniș. Ușa interzisă by Gabriel Liiceanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295599_a_296928]
-
istoria tetrarhiei în timpul războiului civil de preluare puterii și eliminare a pretendenților la tronul imperial, Constantin s-a apropiat de creștinism într-un moment în care abia ieșit din criza anarhică avea să se cufunde în cea teologică. Convocarea primului conciliu ecumenic la Niceea (325) pentru unitatea Bisericii, în vederea restabilirii unității doctrinare și pastorale, urmărea stabilizarea acesteia și consolidarea statului, prin exilarea elementelor ostile păcii romane. În secolul IV creștinismul depășea progresiv stadiul de religie tolerată ajungând religie de stat; activitatea
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
a lungul timpului va fi supusă multor abuzuri din partea monarhilor, care vor tinde să revină la vechea formulă chiar și sub o mască creștină, prin închinarea (prosternarea) în fața monarhului sau legendele monarhilor tămăduitori din regatul franc al evului mediu etc. Conciliul de la Arelate (314) ne prezintă, în documentele sale, deciziile disciplinare care ne mărturisesc începutul compromisurilor dintre organismele civile și cele ecleziastice. În canonul 3 citim: Iar cei care refuză să ia armele în pace, să nu mai fie admiși în
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
chestiunea militară: creștinii trebuiau să slujească în armată în timp de pace, evident în servicii de poliție și altele asemănătoare. Implicit era vorba despre o confirmare a faptului că nu-i era îngăduit creștinului să ucidă în vreme de război. Conciliul fusese convocat pentru a pune capăt ereziei donatiste; Părinții conciliari trebuiau să evidențieze serviciul datorat statului și autorității civile, servicii refuzate de altfel de curentul schismatic în discuție. Pentru câtva timp s-a păstrat distincția dintre militare consimțită creștinului și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
aceasta se datora unor provocării religioase: Dacă cineva a doborât idolii și a murit acolo, de vreme ce nu e scris în Evanghelie și nici Apostolii nu au precizat, să nu fie primit în rândul martirilor (canonul 60). Prin acest articol al conciliului, părinții Bisericii au intenționat să condamne inițiativele temerare ale creștinilor de tendințe eretice, dar și ale creștinilor ortodocși, în înțelesul teologic al termenului, care duceau la înăsprirea relațiilor statului cu Biserica, implicată pe nedrept în atitudinea unor iresponsabili și târâtă
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
își înarmase nelegiuirea pentru a distruge numele de creștinism. În timpul războaielor contra bagauzilor din Vallese elvețian comunitatea creștină era evanghelizată. După aproape un secol, la Octodurum era deja un sediu episcopal destul de important, iar episcopul său Teodor a participat la conciliul de la Aquilea (septembrie 381), prezidat de episcopul Ambroziu din Milano (n. 339; 374-397), care i-a condamnat pe ereticii arieni Palladius și Secondianus. Bagauzii erau un amestec de lume săracă și nenorocită: sclavi, păstori, țărani, militari dezertori, flămânzi fără ocupație
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
-și exprime apostazia publică și în cazarmă, aducând jertfe idolilor în semn de fidelitate. Acești apostați au ajuns ulterior obiectul de dispreț al întregii Biserici, chiar și atunci când, după moartea lui Licinius (324), s-au reîntors la credința de odinioară. Conciliul de la Niceea (325), prin canonul 12, îi condamna la o lungă penitență interzicându-le să acceadă vreodată la ordinele sacre: Iar dacă unii, chemați de harul lui Dumnezeu, mai întâi și-au recunoscut credința, renunțând la serviciul militar (deposito militiae
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Sfânt trăiește și domnește în vecii vecilor. Amin. 2. Imperiul roman de Occident 2.1. Constantin I (306-337) În urma libertății acordate Bisericii pentru depășirea crizelor interne (erezii) și a sprijinului politico-financiar a lui Constantin pentru sporirea stabilității organizatorice a Bisericii (conciliile), servirea statului nu mai era contra conștiinței. Serviciul militar era considerat licit și chiar obligatoriu în conștiință, în timp ce obiecția de conștiință, susținută și practicată de unii antimilitariști sub domnia împăraților păgâni, nu mai era actuală. Pe durata secolului IV creștinismul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
obiecția de conștiință, susținută și practicată de unii antimilitariști sub domnia împăraților păgâni, nu mai era actuală. Pe durata secolului IV creștinismul devine treptat religie de stat (381); în schimbul beneficiilor primite a trebuit să-și adapteze disciplina la noua situație. Conciliul imperial a acționat și mai liber (Niceea I, 325), dacă nu chiar spontan (Constantinopol I, 381). În alte ocazii, principele eliberator va interveni în treburile Bisericii (ex. Arelate, 314, Niceea I, 325 etc.), ca un stăpân căruia trebuie să i
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
imaginea unui împărat ales și trimis de Dumnezeu, pentru a sprijini Biserica. Primii care au intervenit pentru oprirea mișcărilor pacifiste, la cererea împăratului, au fost episcopii, îndemnând credincioșii să revină la îndeplinirea îndatoririlor militare, fapt sancționat prin canonul 3 al conciliului din Arelate (Arles, Gallia, 314), care-i lovea cu excomunicarea pe toți cei care renunțau la serviciul militar ori refuzau înrolarea în rândurile oștirii romane. Intervenției religioase i-a urmat după patru ani și cea politică. Pentru a opri, prin
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
poruncind să fie torturat. După ce a stat închis un an și câteva luni, a primit conducerea imperiului ca răsplată a mărturiei sale; momentul decisiv al trecerii de la păgânism la credința creștină, care a avut loc abia după un secol, după conciliile de la Constantinopol I (381) și Calcedon (451). 3. Religia soldaților din armata romană a secolului IV Problema religioasă nu interferează în fidelitatea soldaților față de suveran, înconjurat tot mai mult cu aura divinului. Această indiferență a armatei secolului IV față de schimbările
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
în materie de morală și conștiință, fapt explicabil prin revenirea teoretică la ostilitatea războiului în general. Motivația are un caracter generic și nu atinge esența problemei inițiale a acceptării serviciului militar alături de apartenența creștină, chestiune destul de actuală; canonul 3 al conciliului de la Arelate (Arles, 314) este perplex și oportunist. Pentru secolul IV nu se cunosc dizertații despre religie: diferențele dintre creștinismul și păgânismul soldaților s-au perpetuat și în secolul IV la fel de bine ca și în secolele II-III cu intensități și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
din Partid Social Democrat în Partid Laburist și a organizat trei "comunități de lucru" în sînul lui: una catolică, una protestantă și una umanistă (laică) corespunzînd celor trei "stîlpi" tradiționali, dar fără să obțină majoritatea. Evoluția spectaculoasă care marchează, după conciliu, catolicismul Țărilor de Jos, permite Partidului Laburist să-și facă mari speranțe, susținute de altfel de rezultatele alegerilor din 1971 și 1989. În Belgia, din cauza problemelor religioase, Partidul Muncitoresc nu a reușit să obțină majoritatea absolută deși, această țară, împreună cu
Partidele politice din Europa by Daniel L. Seiler () [Corola-publishinghouse/Science/1118_a_2626]
-
oligarhică. Democrația cu-noaște un reflux, așa cum s-a întâmplat și în secolul XIX, când sufragiul universal este pus în minoritate în favoarea unui regim cenzitar. Să nu uităm că există și alte locuri unde democrația se învață. În cadrul Bisericii, sinoadele și conciliile luau decizii prin mandat. Iar în anumite ordine, autoritatea era aleasă. Comunitățile se autoorganizează acolo unde există țărani liberi, ca în Elveția. În Anglia, comitatele și unitățile administrative numite boroughs aveau o tradiție a participării de pe vremea regilor anglo-saxoni. Poate
Sociologia valorilor by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
decise prin ordalie sau "judecata Domnului", unde o mărturisire poate fi obținută prin tortură și în care in-stanța de judecată este diferită în funcție de condiția socială a inculpatului este inacceptabil. Este adevărat că s-au înregistrat progrese lente după al patrulea conciliu de la Latran (1215), care a interzis ordalia, dar acestea erau insuficiente. Iluminismul cere o justiție egală pentru toți, fără privilegii, în care judecata este bazată pe dovezi reale, demonstrate printr-o dezbatere între două părți. Ideile nu prind contur într-
Sociologia valorilor by Rudolf Rezsohazy [Corola-publishinghouse/Science/1070_a_2578]
-
frumusețea lor iradiază prin toată înfățișarea virtuților, umplându-i de lumină. Cunoașterea temeinică a operei patristice este indispensabilă pentru preoți și pentru credincioșii activi ai Bisericii, deoarece ea cuprinde Tradiția bisericească, de origine divină ca și Sfânta Scriptură. Teologii și Conciliile ecumenice recurg la scrierile patristice pentru a dovedi adevărurile de credință, ca la unul dintre cele mai apodictice argumente, căci aceste scrieri stau la temelia Teologiei creștine, elaborată pe baza aprofundării Sfintei Scripturi și constituie succesiunea sau moștenirea apostolică, adică
Actualitatea şi folosul învăţăturilor Sfinţilor Părinţi. In: Biserica Ortodoxă Română by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/120_a_155]
-
al XII-lea, Pius al XI-lea și Pius al XII-lea au lărgit orizonturile doctrinei sociale: Biserica era în stare să ofere comunității un "model" de organizare socială și politică, întemeiată rațional și universal valabilă, asemenea unei "sociologii catolice". Conciliul Vatican II și papa Paul al VI-lea (mai ales prin Octogesima Adveniens, 1971) au înțeles doctrina socială nu ca un corpus rigid de doctrine, ci ca pe un set de valori și de orientări, pe care creștinii sunt chemați
Religiozitatea și instituțiile sociale în România by Ion Petrică () [Corola-publishinghouse/Science/1120_a_2628]
-
păcatul lui Adam. În Convorbirea duhovnicească XIII,7 Cassian susține că a nega chemarea universală a lui Dumnezeu și oferta universală a harului ar însemna negarea ,,păcatului originar sau actual”, cu toate că acesta nu reprezintă neapărat vina originară sau actuală. La Conciliul II de la Orange (529) este condamnată învățătura despre har și libertate a lui Cassian din Convorbirea duhovnicească a XIII-a. Acuzația de semi-pelagianism adusă învățăturii lui nu are fundament decât privită din perspectivă augustiniană. În realitate, învățătura sa reflectă concepția
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
Dionisie mărturisea că, în traducerea „canoanelor grecești”, pe care a făcut-o la îndemnul papei Hormisdas, a omis, cu bună știință, canoanele zise apostolice și ale Sinodului de la Sardica și cele ale eparhiei africane („canones qui dicuntur Apostolorum et Serdicensis Concilii, atque Africanae provinciae”) pentru că acestea nu fuseseră admise de toți. Astfel, Dionisie a tradus mai întâi, „din grecește, canoanele numite apostolice”, și apoi „a strâns laolaltă canoanele Sinodului de la Niceea și mai departe ale tuturor Sinoadelor - și care au fost
Misionari şi teologi de vocaţie ecumenică de la Dunăre şi mare din primele şase secole creştine by Nechita Runcan () [Corola-publishinghouse/Science/1595_a_3161]
-
societățile europene au evoluat foarte mult: scopurile politice s-au modificat, structurile sociale au fost bulversate de evoluția economică; societățile Europei Occidentale au fost industrializate, urbanizate, secularizate, antrenîndu-se astfel prăbușirea practicii religioase. Biserica Catolică, aflată ea însăși sub efectul sindromului Conciliului Vatican II, s-a schimbat foarte mult, recunoscînd pluralismul în angajamentele politice ale catolicilor. Totuși, democrația creștină a supraviețuit primei generații care a ajuns la putere, aceea condusă de Konrad Adenauer, Alcide De Gasperi, Robert Schuman, dezmințind oracolele care preziceau
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
oameni, majoritatea preoți, au arătat care este calea în mai multe privințe, începînd cu angajamentul politic, acțiunea publică în Cetate, în numele credinței. Ei sînt, fără îndoială, precursorii democrației creștine. Ei anunță evoluțiile din sînul Bisericii catolice, după cum o demonstrează deciziile Conciliului Vatican II privind libertatea religiei. Dar democrația creștină își are rădăcinile în egală măsură și în cealaltă tradiție, a catolicismului intransigent. Intransigența Catolicismul intransigent este o replică dată liberalismului. Avîndu-și rădăcinile în tradiționalism, el își extrage vitalitatea din trezirea spiritului
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
foarte activ pe plan social, îl îngrijora. A angaja o bătălie cu Biserica catolică avea avantajul de a-i face pe catolici să apară ca niște răi cetățeni germani, puțin devotați unității, credincioși unui monarh străin (dogma infailibilității, proclamată de conciliul Vatican în iunie 1870, era o armă importantă) și de a crea un culoar cu ajutorul protestanților, împiedicînd orice apropiere interconfesională. Celebra expresie a deputatului liberal anticlerical R.Virchov, "Kulturkampf" (sau lupta pentru civilizație), dădea acestei politici anticatolice caracterul unei lupte
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]