7,752 matches
-
viața ți-a fost mereu o trezire? Prea multe treziri. Cum să te împaci cu visul când singur te dai afară din el? La dracu cu toate sfaturile! Gara minte cu toate felinarele deodată. Sigur, există un capăt în fiecare depărtare, acolo o să-mi sap scorbură în memorie. Doamne, în cât confort o să-mi mustească conștiința? Necheza locomotiva ca o iapă în călduri, își lingea chipul în oglindă. O valiză de carton, câteva schimburi, caiete, cărți, o fotografie dosită sub plușul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
visează libertatea ca o evadare a sinelui. Pașii țes gratii, adâncesc capcane, împletesc lațuri, pisează sticlă. Copăcel, puiule, copăcel! În arenă s-a făcut strigare și pentru tine. Libertatea ridică ziduri, închide cercul, încuie lacăte, libertatea este o proiecție a depărtărilor. Desfaci o paranteză pătrată, te închizi într-o paranteză rotundă, te extragi dintr-un radical, te blochezi într-un subsol de fracție. Libertatea este o justificare a claustrofobiei. Fereastra tăiat-n zid de dragul luminii nu îndreptățește fuga spre soare. Libertatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
căzut luna, luna s-a desfăcut în patru și a căzut nisipul. Moartea, ca o clepsidră înfundată. Firișoare subțiri de nelocuire în burțile scoicilor. Cibinul, chemare în oglindă. "Vino! Aici încape toată înstrăinarea pustiului. Nu fi trist, singurătatea spală sângele, depărtările înșiră gândurile ca pe niște cămăși curate pe funia memoriei, absența umple formele. Nu ești singur, Petre, descalță-te și intră!" S-a desfăcut luna și a căzut moartea ca o rugăciune a inimii, sângele număra monosilabic trecerea. 35. Nefericiții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Petru lega cerul la ochi cu o batistă, apoi pășea în taină: Pasul acesta este al meu, pasul acela este al ei și iar al meu. Pasul meu nu poate exista fără pasul ei. Cine pe cine trece de mână? Depărtările dau consistență libertății. În doi, libertatea este preaplinul de Dumnezeu, libertatea de unul singur, instantaneu în icoană cât să treacă ploaia. Deschidea ușa, primul pas în șotron, și al doilea pas, și al treilea... Șotronul, întins pe spate, cu fața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
oglindă. Locul de lângă fereastră o decupare a memoriei. Pași descompuși curgeau pe valea Cibinului. Mersul seamănă cu o alunecare de ape. În maternitate se ascuțeau foarfece, ombilicul creștea în catargul corăbiilor, durerea de a fi singur se confunda cu nostalgia depărtărilor, pacea de a întinde mâna provoca îmbrățișări în stâncă. "Petre, încetează să te cauți acolo unde nu poți fi de unul singur! Amăgești oglinda cu promisiuni exfoliate de pe retina lui Dumnezeu și asta e prea puțin fie și pentru un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
de durerea nisipului mă plâng. Sângele monahului sapă drum și prin stâncă, lacrimile înverzesc buchiile, suspinele împletesc scară până sub barba lui Dumnezeu. Durerea, o definire a putreziciunii și atât. Dorul, prelungire a pustiei, sufletul se dilată pe măsura așteptărilor, depărtările se adâncesc, absența sfredelește inima. Mi-e dor de tine, aproapele meu îndepărtat. Durerea monahului este alint, dorul umple pântecele pământului cu pământ: Retează-mi, Doamne, un deget din cele ce te întregesc în treime și ajută-mă să înțeleg
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
Spațiul. Ruinele îl strângeau ca o menghină. Stare de spațiu îngust peste pagini de nerostire. În ușa bisericii, o cochilie de melc. Cuiele pecetluiau nimicul. Cărămizile, intenții suprapuse pe două rânduri; Dumnezeu tencuia iluzii sub cruce. Relativitatea porților deschise sfida depărtările. Fără să țină seama de marginile ermetice ale nelocuirii, cimitirul își descompunea umbra strict într-o ordine vegetală. Singurătatea, ciob de lună în maxilarul lupului tânăr, sângele galben păta cu înstrăinare gulerul cămășii. (Masochistă, percepția morții sub ruinele bisericii. Sfinții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1569_a_2867]
-
bunici copiilor lor când merg să-și aducă nepoții de la școală, supraveghindu-i până la întoarcerea părinților de la serviciu. Aceste legături de familie mai sunt condiționate și de un efect de distanță între domiciliul părinților și cel al copiilor. Cu cât depărtarea geografică este mai neînsemnată, cu atât ajutoarele în natură sunt mai frecvente (și invers). În caz de distanțare, transferurile financiare depășesc cu mult cheltuielile ce nu țin de domeniul financiar. Rețeaua de întrajutorare financiară iese rareori din cadrul familial, ea se
Demografie şi societate by Phillippe Barthélemy, Roland Granier, Martine Robert [Corola-publishinghouse/Administrative/1396_a_2638]
-
pe drumurile dintre ele. Cinci dintre aceste așezări sînt sate din ținutul Sătmarului, a șasea e reședința județului cu pricina, apoi un colț din Baia Mare iarna, curți, străzi și coline din Cluj, dar și pădurile de la marginile sale, iar În depărtare, vreo două crîmpeie de București, Între care Floreasca, dimpreună cu lacurile ei. De Carmen Sylva nu aduc vorba, fiindcă acea ultimă rază din amintirea mea s-a potrivit să țîșnească din cioburile de oglindă ale mării, nu din clipirile orașului
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
cît singurul băiat care m-a luat strîns alături de el după stingerea celui de al doilea ochi al meu, cel drept. Atunci, În copilărie, s-o fi uitat Îndelung la mine cum soseam năucit În vacanță de undeva din nourii depărtărilor, o fi Înțeles repede totul, drept care m-a luat cu el În toate jocurile și peregrinările, pretutindeni. Ei bine, acum, desfăcîndu-se din Îmbrățișare, a rostit primul gînd care i-a trecut prin cap după aproape patruzeci de ani de despărțire
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
ceasurile și jumătățile, drept care s-au oprit pentru plecare asupra unei zile de lucru cînd femeia să fie singură acasă. TÎnăra nevastă pur și simplu a evadat. Știa că ai ei se vor opune plecării, căci tare se temeau de depărtări. A lăsat sub un ștergar cîteva bancnote verzi și un bilet scris de unul dintre meșteri: „Mă duc la Gheorghe peste apa cea mare. Sfînta Fecioară să se Îndure de noi toți.“ Au luat trenuțul Suzi, apoi trenul cel mare
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
citit vreo altă frază care să concentreze mai exact, În puține vorbe, senzația infinitului. Indicarea capătului drumului, America, nu aduce aici nici o limitare, căci nu asupra acestui terminus se focalizează admirația, ci asupra instanței separatoare, a cauzei izvorîrii continue a depărtării: „Atîta apă este, că-i numa’ apă!“ De pe Coasta Dalmată pînă În portul New York, memoria mea e purtată de o succesiune de imagini, nu de șiruri de evenimente: un vapor mare și galben Încărcat cu mulțime de oameni la Fiume
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
curtea lui Geiger, că a vrut s-o ia cu sine. Se uita la băiețelul de sub oleandru ca la propriul ei copil. Credea că o va obține, dar, pînă la urmă, mama i-a făcut un semn mai ciudat Înspre depărtări, În sensul că da, Însă numai după ce ea se va fi dus. I-a dăruit În schimb un exemplar neînrămat. E aceeași fotografie, pusă acum la București Într-un album de unde Nicole o scoate din cînd În cînd ca s-
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
sanie, să Încerce a scăpa cu fuga. Lumina de sus Îi ajuta. Dar cu toată geana lui Dumnezeu asupra lor, cu toate fiarele doborîte, acolo le-ar fi rămas oasele, dacă n-ar fi răsunat din față, nu la mare depărtare, niște detunături de pușcă. Ples neau de trei ori, apoi se lăsa tăcere și iar se auzeau de alte trei ori. Era un semnal, un răspuns la Împușcăturile lor. Trase și Za har trei gloanțe la același răstimp. Răspunsul nu
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
pămîntul e al nostru!“ - proclamau ei, trăgînd cu pistoalele În aer. Numai că așa fusese la Sibir pămîntul de cînd lumea, al cui voia și al cui nu-l răbda, neted, gras, nesfîrșit, sorbindu-te În Întinderea lui, mai mult depărtare decît geană de zare. Iar Pomean, ajungînd acasă În SÎmbăta de Rusalii a anului 1921, a adus În sat o tulburare mare: le-a predicat oamenilor că pămîntul era ca o roată, după cum Înțelesese el ne smintit, de vreme ce mergînd dintr-
O vara ce nu mai apune by Radu Segiu Ruba () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1375_a_2743]
-
în stânga Lui și a glăsuit: "Nu-L vei ispiti pe Domnul Dumnezeul tău". M-am strâns mai tare în cutele veșmântului, fiindcă, iată, treceam cu El peste pustiu și când am ajuns pe muntele pe care-l știam în zarea depărtării, chiar acolo, m-am uitat să văd cu cine e. Nu era nimeni, doar se făcuse umbra mai deasă în stânga Lui și El striga cu glas mare: "Pleacă, satană! Căci este scris: Pe Domnul Dumnezeul tău Îl vei adora și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
răspunzi "Amin". Ca să știe că ai înțeles." Tăcuserăm cu toții. Când, într-un târziu, ne ridicarăm să plecăm, soarele era sus, în crucea cerului. Se ridicase și el nu știusem că era atât de înalt și a făcut asupra noastră, din depărtare, semnul crucii. A fost ultima dată când l-am văzut. A plecat așa cum venise spre nicăieri, venind de nicăieri. Nimeni nu-l cunoștea, nimeni nu l-a văzut plecând. De atunci, L-am văzut pe Iisus uitându-se mereu în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
de deasupra. Nu. Venea chiar de lângă mine, înfiorându-mă, așa cum face vântul călduț primăvara, când vin binecuvântate ploi... Dar era altfel... Era, așa, ca o respirație și mirosea ca florile noastre sau ca pământul după ploaie, sau așa cum miroase apa depărtărilor și norii... Cei care respiră sunt oamenii. Dar oameni vedeam mai mereu și știam cum vorbesc, cum respiră, cum merg, știam foșnetul hainelor și cum arată urma pașilor (mai ales de asta mă feream cât puteam, ba chiar mă strângeam
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
adevărat, dar cum să ni-i arate el pe îngerași când vroiam noi ?! Mi s-au umplut ochii de lacrimi din cauza luminii cerului, desigur. Și tot de asta, când m-am uitat la fratele meu, l-am văzut ca din depărtare, într-o lumină dulce și blândă, învăluit în soarele dimineții... Era frumos fratele meu, dintotdeauna fusese cel mai frumos dintre noi, dar acum era dincolo de frumusețe, așa cum lumina e dincolo de orice înserare. * De asta n-am putut să cred când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
-i așeze, dar, de fiecare dată, cei doi îngerași cădeau. S-a gândit că s-o fi spart postamentul în formă de nor pe care stăteau, fiecare separat dar nu, era întreg, așa cum îl știa. Afară, larma se potolise. Din depărtare, începu să bată clopotul mai încet... mai tare... mai încet... Ah ! Cât se ocupase de îngerași, pierduse deja vreun sfert din film. Degeaba se mai uita ! Pierduse începutul ! Mai bine s-ar fi dus cu ceilalți la colindat... În toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
sân, o fâșie de țesătură. Era albastră și ponosită.... Ne-am uitat unii la alții (săracu', e dus rău !...)... dar pe măsură ce ne uitam la țesătura aceea ni se făcea cald și bine, strigătele din curte se auzeau ca de la mare depărtare, iar vântul cald care-ncepuse să adie era ca un cântec și apoi venea încă un glas și încă unul și încă unul... așa cum se aprind stelele, noaptea, una câte una... până se umple tot cerul de lumină... Și era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
ea se uita la mine, strigându-mă pe nume... pe urmă n-am mai văzut-o, deși mă căzneam să deschid ochii cât mai mari, s-o văd, dar tare se mai făcuse întuneric... îi auzeam doar glasul, ca din depărtare, tot mai slab și mai slab... Pe urmă, totul a fost ușor. Mă întrebam de ce plânge și ce caut eu acolo, întins pe pat, când uite-mă, sunt chiar aici încercam s-o mângâi pe Marta, o vedeam și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1546_a_2844]
-
clipele următoare, când glasul profesorul, molcom și catifelat, recita: „La steaua care-a răsărit I-o cale-atât de lungă, Că mii de ani i-au trebuit Luminii să ne-ajungă. Poate de mult s-a stins În drum În depărtări albastre, Iar raza ei abia acum Luci vederii noastre.” ― Domnule profesor, aceste versuri mă trimit la demonstrația făcută de dumneavoastră - acum vreo trei ani - privind răspunsul la Întrebarea: „Care este cea mai mare viteză din univers?” Întrebare la care ați
Hanul cercetaşului by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1198_a_2268]
-
ca un hoț prins asupra faptului. Doi bărbați în alb instalează o pacientă în patul disponibil după care ies fără nici o vorbă. Victor, dragul meu ! Dora ! A vorbit Dora cu o vocea mică, ușor răgușită, ce pare a veni din depărtări. Victor se apleacă, îi mângâie și sărută mâinile, simte delicatețea degetelor și a pielii, dar nu recunoaște parfumul Dorei căruia i-a luat locul mirosul obsedant de spital. Se ridică și își mobilizează tot curajul. O privește. Capul strâns în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]
-
întors de nu știu unde și mai abătut, și mai deprimat și de atunci înstrăinarea a fost și mai totală. Nu mult după aceea am plecat în oraș ca să urmez liceul și după aceea în alt oraș mai îndepărtat, la Universitate, și depărtarea nu a aranjat lucrurile. Eram foarte tânără când m-am îndrăgostit de Victor. Începând de atunci am trăit într-o lume a noastră, a lui și a mea, de parcă nimic n-ar fi existat înainte. Într-o zi, și pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1476_a_2774]