1,391 matches
-
să-și găsească identitatea, dar, cel mai adesea, eșuînd și refugiindu-se în sentimentul ratării, nevroză sau alcool (ori în toate trei deodată). Debutul (fulminant) al prozatorului, din 1920, cu This Side of Paradise/Dincoace de Paradis, ne revelă deja disoluția individului într-o lume traversată de marasm politic și economic. Protagonistul (un alter ego al lui Fitzgerald, precum cei mai mulți dintre eroii nuvelelor și romanelor sale), Amory Blaine, absolvent al Universității Princeton și scriitor în devenire, nu-și găsește sensul în
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în ficționalul pur și să și-l asume ca pe o natură secundă. Nu întîmplător, pe site, cea de-a doua fișă biografică a lui Ellis este expusă în dreptul secțiunii hașurate a chipului. Ea constituie, în fond, o metaforă a disoluției identității auctori ale undeva în magma imaginarului genuin. Bret Easton Ellis nu e numai personajul ficțiunii lui, ci funcționează, concomi tent, în postură de ficțiune el însuși. Se adresează cititorului ca narator (deci, un construct ficțional) și nu ca autor
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
la Donna Tartt, pe filiera redactării "romanului complet". Deși cu structuri de thriller și, pe alocuri, chiar de policier, atît The Secret History, cît și The Little Friend sînt mult mai mult decît atît. Primul este o fină analiză a disoluției vieții academice americane (Donna Tartt scrie romanul, nu întîmplător, în perioada în care virulenta The Closing of the American Mind, din 1987, a lui Allan Bloom "Ravelstein"-ul lui Bellow tulbura apele universitare în Statele Unite; o mențiune: această celebră carte
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
asumării responsabilității propriilor acțiuni. Ideeea de bază însă rămîne aceea că, și cu atu-ul "perfecți unii", "crima" nu poate supraviețui în obscuritatea enigmei la nesfîrșit (în final, Henry se sinucide, iar grupul se destramă, intrînd într-o etapă a disoluției de identitate). Cîteva episoade din text, legate de aceste tensiuni etice sînt absolut antologice (între ele, înmormîntarea lui Bunny, la care criminalii participă îndurerați e, de departe, cel mai rafinat). "Istoria secretă" nu funcționează decît în afara conștiinței individuale. Odată interpusă
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
un interviu cu David Weich, că, dacă o parte dintre trăsăturile scrierilor sale sînt "tradiționale", multe altele rămîn "postmoderne", între cele din urmă incluzîndu-se "autoreferențialitatea" și "autoficțio nalizarea"), impulsul deconstructiv, ironia și sentimentul alienării (grefat pe imaginea unei lumi în disoluție) simpto me prin excelență specifice postmodernității definesc ideo logia textuală a promoției lui Eugenides și Franzen, în aceeași măsură în care defineau și viziunea artistică a colegilor lui Barth și Hassan. Povestea doar a căpătat, la noii scriitori, consistență, indiciu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Eugenides, Franzen născut la Chicago urmărește, cu scrupulozitate similară, problemele identitare ale Lumii Noi în era postindustrială. De fapt, nu mă feresc să afirm, prin grila unei judecăți generale, că atît Middlesex, cît și Corecții sînt romanele unor universuri în disoluție, focalizîndu-se pe schimbări/căutări de identitate în spații vag descompuse (unde eul trăiește mai curînd în diseminare decît în unitate), pe reprimare și exhibare (ca fațete contradictorii și, deopotrivă, extreme, ale istoriei mentaliste în continuă transformare). Prin urmare, chiar dacă edificiul
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
sine (și, mai acut, despre descompunerea/recompunerea lui), dar, în măsura în care "sinele" se referă la destinul individual al naratoarei/naratorului, problema de ansamblu a identitații cuprinde și destinul colectiv, al comunității ca atare. Eugenides explorează, cu exercițiul detaliului infinitezimal, modul de disoluție a Lumii Vechi, prin medierea Lumii Noi, a culturii ab origine, prin impactul culturii asumate, al naționalității exclusiviste elene, prin dobîndirea cetățeniei permisive americane. În ultimă instanță, pretextul unei astfel de analize complexe îl constituie, dacă vreți, drama perplexității fetiței
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
spectacolului biologic al senilității). Corecții devine, de aceea, inspecția minuțioasă a unei sucombări, unde identitățile, psihologiile și emoțiile sînt mutabile, lipsite de stabilitate, precum măștile în butaforia sugerată de commedia dell'arte. Freedom/Libertate al lui Franzen urmărește tot problema disoluției familiale și identitare (la trei generații de data aceasta!), proiectînd conotațiile metafizice, indirect, în cadrul mai larg al istoriei mentalitare ameri cane. Prim-planul scenei narative este ocupat acum de familia Berglund (percepută într-un interval cronologic cu debut mai recent
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
ce vor fi lecturate, accidental, de Walter!). Walter se implică, în mod similar, cu ardoare, în ecologie, pentru a suplini, simbolic, neîmplinirile unei vieți marginale. Personajele lui Franzen își ascund frecvent, cu un stoicism suspect, traumele personale. Punctul culminant al "disoluției" din Libertate îl constituie revelarea pentru Walter a vieții secrete duse de către Patty. Momentul are valoarea vechilor "epifanii" din proza lui Joyce. Aflînd despre trădarea soției, avocatul ecologist intră în criză profundă, conștientizîndu-și ratarea proprie. Începe, compensator, o relație cu
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în criză profundă, conștientizîndu-și ratarea proprie. Începe, compensator, o relație cu asistenta lui mult mai tînără, Lalitha, iar familia Berglund, inevitabil și previzibil, se destramă (pentru a se uni totuși, mai curînd formal, în final). Pentru Jonathan Franzen, "lumea în disoluție" (indiferent de contextul istoric în care ea se articulează!) nu reprezintă numai o metaforă epică un "mobil" de construcție ficțională, cum ar veni -, ci o realitate intrinsecă a istoriei, în integralitatea sa. Acest autor dezvăluie, indubitabil, trăsături de mare scriitor
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
mică" și, astfel, aprecia inventivitatea epică a prozatorului, dar, concomitent, poate citi acolo și "istoria mare", iar, de pe acel palier, are șansa, ultimativ, să sesizeze strălucirea literaturii adevărate. Eugenides și Franzen scriu după unii critici romane anti-consumerism, despre moarte și disoluție (îndeosebi în cazul Corecții-lor s-a spus că e creația prin excelență a unei societăți americane descompuse, ulterioară atentatelor tero riste din 9/11, fiind chiar, în consecință, mediatizată insistent; anecdotic judecînd lucrurile, se poate menționa decizia faimoasei moderatoare de
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
prin dispariția lor (criptică) din viață, naratorii nu ne pot transmite. Ei numai unesc piese dintr-un puzzle, ce le depășește abilitățile hermeneutice, și vorbesc ermetic, asemenea surorilor Lisbon (definite de gestica lor încifrată și tenebroasă), despre o lume în disoluție, a cărei componentă spiritual-morală s-a descompus (afirmă, într-un anumit context, un personaj, domnul Conley, discutînd tragedia care a absorbit interesul tuturor: "Capitalismul are drept rezultat bunăstarea materială, dar falimentul spiritului", p.260; din rațiuni obscure, îl bănuiești pe
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Pitagora, creatorul unei adevărate "masonerii cimentate de reguli și tabuuri" (p.21) -, cunoscute sub numele de etaireia, moare prin autoînfometare (ca protest îndreptat împotriva acelorași contemporani/discipoli revoltați). Autoritatea maestrului deși frizează sublimul într-o fază inițială coboară treptat către disoluție. Identitatea discipolului (în expansiune) rămîne cauza majoră a acestei discontinuități. Povestea cea mai impresionantă din volum brodată pe amintita ruptură dintre maestru și discipol e cea a relației lui Edmund Husserl (profesorul) cu Martin Heidegger (învățăcelul). Cu treizeci de ani
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
în continuare sentimente, însă, emoțional și rațional, identitatea sa (precum cea a lui Gage), se alterase, mai mult, intrase se poate spune -, prin extirparea lobului frontal (sediul neurologic al identității, din acest unghi de vedere, emoțional-rațional), într-o fază de disoluție. Caracterul și întreaga lui ființă își schimbaseră formele de expresie și mijloacele de inteligibilitate. Antonio Damasio are, de aceea, convingerea că nu numai emoția și rațiunea, corporalitatea și identitatea, trupul și sufletul reflectă unități perfecte, ci, revenind la mitul cartezian
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
al narațiunii), cît și Mișa (pinguinul real din text) reușesc să supraviețuiască într-un univers măcinat de moarte. Prin exemplul lor de refuz al ocultării, triumfă ideea invincibilității rațiunii, se transmite mesajul optimist că pînă și într-o lume a disoluției morale, a dezintegrării psihice și a iraționalității aparent nemărginite individul poate, ultimativ, supraviețui, fără a-și mutila, în structura sa de adîncime, personalitatea. Moartea pingui nului se încadrează, în opinia unanimă a comentatoriilor (cu precădere occidentali), în profilul estetic al
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
mai complexă, răsfrîntă la nivelul întregii cărți. Aparent inadaptatul pinguin (pinguinul imperial, cel de pol sudic) e singura ființă de pe pămînt care supraviețuiește în condiții climaterice halucinante. Similar, dacă există vreo formă de rezistență la monstruozitatea și delirul lumilor în disoluție (precum spațiul ex-sovietic bunăoară), atunci aceasta vine dinspre imaginarul supradimensionat al scriitorului. Viktor-Pinguinul-Scriitorul supra viețuiește ca Horatio al lui Shakespeare sau ca Ishmael al lui Melville pentru a povesti (oare e numai un "accident" biografic faptul că Andrei Kurkov trăiește
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
Antiterra", cînd "Demonia") are o altă configurație geografică și o altă istorie, contextul narațiunii devenind astfel ficțional și mitologic. Problema esențială rămîne imposibilitatea individului de a trăi sub constrîngerea convenției și a stereotipului. Unei asemenea vieți prefera bilă îi este disoluția personalității (ca în Lolita) ori ieșirea din "istoria lumii" și autoproiecția într-un cadru mitologic reinventat (ca în Ada), idee recurentă și în scrierile lui Poe. Pînă și ultimul roman al lui Nabokov, The Original of Laura/Originalul Laurei, publicat
[Corola-publishinghouse/Science/1479_a_2777]
-
lirism reflexiv, în interiorul căruia eul meditativ maturizat pendulează între plecare si întoarcere, "flux" si "reflux", găsire si regăsire, un proces circular de rotire a lumilor artistice care se înalță si se năruie la infinit pentru a putea renaște din cuvânt. Disoluția barierelor dintre lumi (regnuri, stări de agregare, timp si spațiu) asociată ipostazelor metaforice a "fluxului si refluxului sensurilor", "valurile fluxului si refluxului" condiționează capital constituirea edificiului poetic. Eul meditativ maturizat îsi prezintă devenirea traiectului artistic, resimțind fluxul ideatic pe suprafața
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
este un fel de particulă virtuală gigantică. În același timp, întreaga energie a universului, materie, antimaterie -, trebuie să se anuleze, prin totalizare. Această idee este foarte apropiată de concepția orientală asupra universului, care spune că manifestarea este urmată de absorbția/ disoluția universului".160 Doina Uricariu afirmă următoarele, raportat la poezia Anei Blandiana: "Este limpede că a vorbi despre timp, la fel cum vorbești despre noapte sau despre trecerea somn, înseamnă a vorbi despre moarte, și a vorbi despre moarte, în poezie
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
toate celelalte 8. Este vorba despre necesitatea imperioasă de a gîndi ceea ce se află între discipline, ceea ce le traversează și le depășește: omul. Teoria posibilelor-imposibilelor este o antropologie. Transdisciplinaritatea este o exigență morală, o necesitate politică, conturîndu-se ca reacție la disoluția ideii de om, promovată mai ales de științele umane. Să reluăm expresia poetului. Demersul transdisciplinar este o cărare și mai puțin bătută. Cărare care străbate, cărare care taie de-a curmezișul, o cale plină de riscuri: "Transdisciplinaritatea ne obligă să
[Corola-publishinghouse/Science/1554_a_2852]
-
dezbatere în jurul acestui concept cum se întîmplă de cînd au dispărut coloniile ; anii din urmă au trăit o adevărată explozie discursivă și o repunere în discuție tot mai radicală a noțiunii de "identitate". Mai multe elemente au contribuit la această disoluție rapidă. Mai întîi, ar trebui probabil avute în vedere loviturile puternice produse cam în același timp de descoperirile științifice, îndeosebi în materie de fizică cuantică, psihanaliză și deconstructivism postmo dern, ale căror teorii au zdruncinat considerabil metafizica occi dentală, lingvistica
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
suportă și cîștigă. Michel și Bruno nu reușesc să evite acel soi de blestem care constă în a-l întîlni prea tîrziu pe celălalt, dublul, pasiunea întregii ființe, trăită sau doar posibilă. Ei nu-și vor reveni niciodată din acestă disoluție a cărei imagine o poartă ca pe o ghiulea, victime ale unei demitizări sexuale învelită în triumful unei ontologii materialiste, atît de des prezentată ca un vis comunitar, cîtă vreme nu e vorba decît de un nou palier în ascensiunea
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
a unui veșmînt străin, pe care subconștientul îl recu noaște ca fiind al său. În ce-l privește pe Maxime Roussy, proiecția eu-lui este narativă ; recurgerea la o identitate fictivă nu e deloc nouă, ceea ce este inedit, în schimb, e disoluția acestei identități fictive, abia stabilizată, într-o identitate virtuală, ce încurcă complet pistele. Ca în celebra parabolă a lui Zhuăng Zhōu: înțeleptul visează că e un fluture, iar cînd se scoală, se întreabă dacă nu cumva un fluture a visat
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
am fost influențat de ideile mele. Mi se pare că abia acum le înțeleg cu adevărat [...] Am devenit propriul meu discipol." (AA) Deoarece, mai mult decît lectura altor texte, lectura de sine reprezintă adevărata răscolire, controlul scăpînd progresiv pînă la disoluția în scriitura sinelui. Punct esențial, căci deși a adoptat o civilizație care a avut dintotdeauna cultul limbii frumoase, Cioran nu i-a atribuit niciodată acesteia vreo întîietate de ordin ideologic, nici scriiturii ca atare vreo autoritate aproape religioasă asupra lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1552_a_2850]
-
deși Ihab Hassan, de exemplu, valorifică ceea ce el numește "literatura tăcerii", așa cum Blanchot teoretizează dispariția literaturii), ci trebuie recunoscut ca atare, dar ironic, parodic, cum grano salis. În spațiul filosofic, Gianni Vattimo caracterizează de altfel postmodernismul drept epocă postistorică, atestând disoluția, ruptura unității istoria este mai mult o "istorisire", o povestire printre altele: "nu există o istorie unică, există imagini ale trecutului propuse din puncte de vedere diferite"29. Această "criză a ideii de istorie" o antrenează indubitabil pe aceea a
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru () [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]