972 matches
-
Antonie Plămădeală; Dreptul de a-ți plânge morții (d); Obârșia lui Eminescu (d); Brâncuși - cioplitorul de suflete (dd) - cu Ernest Maftei în rolul lui Brâncuși; Dumnezeu s-a născut la sat (dd) - cu Virgil Flonda în rolul lui Lucian Blaga; Infinitivul lung brâncușian (e) - cu Nichita Stănescu, Emil Botta, Petre Pandrea, V. G. Paleolog, Petru Comarnescu, Edgar Papu, Constantin Noica; Dumnezeul lui Ion Creangă (dd) - cu pr. Ioan Rusu în rolul clericului Ion Creangă și cu Ernest Matfei în rolul lui
Grid Modorcea () [Corola-website/Science/313882_a_315211]
-
mijlocie și neo-hitita. Verbele în limba hitita sunt flexionare în legătură cu două clase: conjugarea ,mi” și conjugarea ,hi”. Există două diateze( activă și mediopasivă), două modurui( indicativ și pasiv) și două timpuri( prezent și preterit). Există și câteva nume verbale, numite infinitiv 1 și 2, supin și substantiv verbal, la fel ca si participiul, de sens pasiv cu sensul de verb tranzitiv și activ cu sens pentru verbele intranzitive. Hitita este cunsocută ca având un sistem verbal mai simplu decât alte limbi
Limba hitită () [Corola-website/Science/314852_a_316181]
-
2: -hut(i) -singular 3: -taru -plural 1: - -plural 2: -dumat(i) -plural 3: -antaru -conjugarea hi: -singular 1: -haharu (-haru) -singular 2: -hut(i) -singular 3: -aru -plural 1: - -plural 2: -dumat(i) -plural 3: -antaru Substantiv verbal: -war Infinitiv: I: -wanzi ÎI: -anna Supin: -wan Participiu: -ant Originile conjugării mi merg către terminațiile active ale limbii proto-indo-europene *-mi, *-și, *-ti.Despre conjugarea hi, Jay H. Jasanof este de părere că derivă din sistemul proto-indo-european al verbelor cu ,i-” la
Limba hitită () [Corola-website/Science/314852_a_316181]
-
din faptul că unele sufixe sunt incluse în categorii diferite de diferiți lingviști sau sunt considerate ca făcând parte din două din ele. De exemplu sufixul verbului potențial este considerat de unii sufix derivațional, dar de alții marcă, sufixul de infinitiv este pentru unii pur și simplu sufix derivațional, pentru alții sufix derivațional gen marcă, sufixul de gerunziu este văzut de unii ca simplu sufix derivațional, de alții ca sufix derivațional gen desinență. După Keszler 2000 există de asemenea mărci și
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
de vorbire, ci că acestea primesc sufixe gramaticale de tip desinență care formează complemente. Tot în unele gramatici maghiare, modurile nepersonale ale verbului sunt considerate părți de vorbire nominale aparte formate prin derivare din verb: "ír" „scrie” → "írni „a scrie” (infinitiv), "író „care scrie” (participiu prezent), "írt „scris” (participiu trecut), "megírandó „de scris” (participiu viitor), "írva" „scriind” (gerunziu). Afixele pentru marcarea clasei lexico-gramaticale se aplică rădăcinilor care nu pot constitui cuvinte de sine stătătoare (vezi mai sus Tipuri de derivare). Există
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
pentru marcarea clasei lexico-gramaticale se aplică rădăcinilor care nu pot constitui cuvinte de sine stătătoare (vezi mai sus Tipuri de derivare). Există afixe care se pot aplica unor cuvinte din mai multe clase lexico-gramaticale. De exemplu în franceză, sufixul de infinitiv se poate adăuga la substantive, adjective, adverbe, interjecții sau onomatopee: "zigzag" → "zigzaguer „a merge în zigzag”, "rouge" „roșu” → "rougir „a (se) înroși”, "bis" → "bisser „a bisa”, "miaou" → "miauler" „a mieuna”. În maghiară, sufixul formator de adjective "-talan/-telen " se aplică
Derivare (lingvistică) () [Corola-website/Science/317874_a_319203]
-
a" este folosit în graiul moldovenesc pentru toate numerele și genurile, înlocuind formele variabile „al”, „a”, „ai”, „ale”, ceea ce în secolul XIX era încă standard și în limba română literară. Terminația „-eá” din imperfectul verbelor, și chiar din formele de infinitiv este înlocuită cu „-é” [ǣ], ca în formele „"vedé"”, „"triș'é"” și „"viné"” sau „"a vedé"” (fonetism împărtășit și de graiurile ardelenești). În comunicațiile orale, formele de viitor „"am să fac"”, „"o să fac"” și „"oi face"” sunt preferate în fața formei
Graiul moldovenesc () [Corola-website/Science/297291_a_298620]
-
colocviale, așa cum se vede în tabelul din dreapta, în care folosirea formei preferate în Republica Moldova (stânga) sau cea a formei preferate în România (dreapta) poate semnifica o atitudine culturală sau politică. De o mare răspândire se bucură o formă secundară de infinitiv: supinul, un termen colectiv pentru diverse acțiuni, care cuprinde atât forme fără prepoziție (de exemplu „"făcut"”), cât și cu prepoziție („"de făcut"”, „"la făcut"”, „"pentru făcut"”). Anumite aplicații ale acestei forme au devenit punct de plecare în dezvoltarea ulterioară a
Graiul moldovenesc () [Corola-website/Science/297291_a_298620]
-
la cuvântul din propoziție care se accentuează cel mai puternic, ca de exemplu pronumele interogative. Al cincilea timp polonez, viitorul imperfectiv, este o construcție analitică și se compune din forma de viitor simplu a verbului auxiliar "być" („a fi”) + fie infinitivul ("będziecie robić"), fie participiul trecut ("będziecie robili") imperfectiv. Ambele forme au același înțeles, „veți face”. Pentru a accentua și mai mult o întrebare, se folosește particula "że": "Cożeście zrobili?" („Ce ați făcut?”). Este o evoluție a formei "Cóż zrobiliście?" care
Limba poloneză () [Corola-website/Science/296627_a_297956]
-
v, w, z, x" și "q". La fel ca și la vocale pronunția fiecăreia poate diferi foarte mult de la un cuvânt la altul. Învățarea corectă a pronunției se poate face doar prin memorarea pronunției fiecărui cuvânt în parte. Forma de infinitiv a majorității verbelor daneze se termină într-o vocală, care este litera "e" în general și sunt precedate de particula "at". Există câteva verbe care la infinitiv au însă alte terminații: "at bo" („a locui”), "at synes" („a gândi, a
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
se poate face doar prin memorarea pronunției fiecărui cuvânt în parte. Forma de infinitiv a majorității verbelor daneze se termină într-o vocală, care este litera "e" în general și sunt precedate de particula "at". Există câteva verbe care la infinitiv au însă alte terminații: "at bo" („a locui”), "at synes" („a gândi, a crede”), "at dø" („a muri”), "at gå" („a merge”), etc. Verbele se conjugă conform cu timpul gramatical, dar nu variază în funcție de persoană. Spre exemplu forma de prezent se
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
locui”), "at synes" („a gândi, a crede”), "at dø" („a muri”), "at gå" („a merge”), etc. Verbele se conjugă conform cu timpul gramatical, dar nu variază în funcție de persoană. Spre exemplu forma de prezent se formează adăugând sufixul "-r" la forma de infinitiv a verbului (și eliminând "at"). Verbul "at komme" („a veni”) va fi așadar "kommer", indiferent de persoană sau dacă este vorba de singular ori plural: Această conjugare extrem de simplă a verbelor este însă încălcată de multe verbe neregulate cu conjugare
Limba daneză () [Corola-website/Science/296646_a_297975]
-
Verbele sunt conjugate în funcție de timpul gramatical. Un grup de verbe (cele care se termină în "-er" la timpul prezent) creează în mod special modul imperativ (în general rădăcina verbului), dar la majoritatea verbelor modul imperativ este identic cu forma de infinitiv. Participiul perfect și prezent sunt folosite adesea ca verbe adjectivale: Spre deosebire de engleză și alte limbi, suedeza nu folosește participiul perfect pentru a forma prezentul perfect sau trecut. În schimb, la verbul auxiliar "har" (a avea), "hade" (am, ați, etc) este
Limba suedeză () [Corola-website/Science/296642_a_297971]
-
lor de "ea" și "ei". Lei este forma de politețe a lui tu (care este folosit doar pentru o singură persoană, familiar, pentru copii, sau pentru a se ruga la Dumnezeu), iar similar, Loro este forma de politețe pentru voi. Infinitivul verbelor italiene are una dintre următoarele terminații, ori "-are", "-ere" sau "-ire". Majoritatea verbelor italiene sunt regulate. Întrebările sunt formate prin creșterea intonației la sfârșitul propoziției, ca și în majoritatea limbiilor europene, posibil prin inversarea subiectului și verbului de asmenea
Limba italiană () [Corola-website/Science/296678_a_298007]
-
conjugare a verbelor în limba spaniolă (seturi de forme pentru fiecare combinație de timp și mod - timpul se referă la când are loc acțiunea, iar modul la siguranța sau nesiguranța subiectului), plus o paradigmă incompletă (imperativul), precum și trei forme non-temporale (infinitiv, gerunziu și participiu trecut). Cele 14 timpuri regulate sunt de asemenea divizate în șapte timpuri simple și șapte timpuri compuse (cunoscute ca timpul perfect). Cele șapte timpuri compuse sunt formate cu verbul auxiliar "haber" urmat de participiul trecut. Verbele pot
Limba spaniolă () [Corola-website/Science/296859_a_298188]
-
progresiv, dar în tratatele de gramatică acesta nu este de obicei tratat ca un timp special, ci mai degrabă ca o construcție verbală perifazică. Majoritatea celor mai folosite verbe sunt neregulate. Celelalte se împart în trei conjugări regulate, în funcție de terminația infinitivului: "-ar", "-er" sau "-ir". Verbele "-ar" sunt cele mai numeroase și mai regulate; de obicei verbele noi adoptă forma "-ar". Verbele "-er" și "-ir" sunt mai puține și includ mai multe verbe neregulate. În cazul limbii spaniole există trei modele
Limba spaniolă () [Corola-website/Science/296859_a_298188]
-
persoana a II-a asemănătoare cu cele din română (imperativul propriu-zis), mai sunt forme și pentru persoana I, cu conjuncția "as", din greacă, iar la persoana a III-a, pe lângă conjuncția s(ă) se mai folosește și las + conjunctiv prezent. Infinitivul scurt nefiind folosit, imperativul negativ la persoana a II-a singular are aceeași formă ca imperativul pozitiv: "nu căntă!" „nu cânta!” La infinitiv se păstrează numai forma lungă: La gerunziu, sufixelor asemănătoare cu cele din română li se adaugă -a
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
iar la persoana a III-a, pe lângă conjuncția s(ă) se mai folosește și las + conjunctiv prezent. Infinitivul scurt nefiind folosit, imperativul negativ la persoana a II-a singular are aceeași formă ca imperativul pozitiv: "nu căntă!" „nu cânta!” La infinitiv se păstrează numai forma lungă: La gerunziu, sufixelor asemănătoare cu cele din română li se adaugă -a sau -alui: La participiu există o singură formă pentru masculin și feminin singular. Verbele de conjugarea a III-a numite „cu accentul pe
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
trei anj [...] tsi ira dus" „erau trei ani [...] de când era dus”), și pe cea de conjuncție ce introduce o propoziție circumstanțială de scop: " El o catsă oaia di gurmadzu tsi s-nu zghiară" „Prinde oaia de grumaz, ca să nu behăie”. Infinitivul se folosește mai ales cu valoare substantivală. Cu valoare verbală se folosește mai puțin, în următoarele cazuri: Participiul se folosește și cu unele funcții diferite de cele din română: Una din particularitățile de topică se observă în sintagma cu substantiv
Limba aromână () [Corola-website/Science/296849_a_298178]
-
două [[diateză (gramatică)|diateze]] (activă și pasivă) și cinci moduri la neîndeplinit: indicativ, imperativ, conjunctiv, jusiv sau apocopat și energic. Are de asemenea doua tipuri de participiu (activ și pasiv) și un nume de acțiune (a nu se confunda cu infinitivul). Îndeplinitul și neîndeplinitul se referă, în general, la [[aspect]]ul verbal, dar unii autori consideră că sunt timpuri verbale sau o combinație între timpuri și aspecte verbale. Pentru evitarea polemicilor, din ce în ce mai mulți autori le denumesc "forma cu prefixe" (Fp) și
Limba arabă () [Corola-website/Science/296905_a_298234]
-
aplicându-se: Gramaticile limbii maghiare iau în seamă următoarele categorii gramaticale ale verbului: diateza, modul, timpul, numărul (singular și plural) și persoana. Față de limba română, lipsește categoria genului, la fel ca la celelalte părți de vorbire. În gramaticile limbii maghiare, infinitivul, participiul și gerunziul nu sunt considerate moduri verbale, ci forme nominale ale verbului. O caracteristică importantă a sistemului verbal maghiar este existența a două serii de conjugare în cazul verbelor tranzitive: conjugarea definită și conjugarea nedefinită. Substantivul. Genul gramatical nefiind
Limba maghiară () [Corola-website/Science/297059_a_298388]
-
bulgara, singura limbă cu statut oficial, limbă maternă pentru 85,2% din populație. Cea mai veche limbă slavă scrisă, bulgara este diferită de alte limbi din acest grup prin anumite particularități gramaticale, cum ar fi lipsa cazurilor substantivului și a infinitivului verbelor, precum și prin articolul hotarât sufixat. Bulgaria se consideră oficial a fi stat laic. Constituția garantează libertatea religioasă, dar desemnează creștinismul ortodox ca religie „tradițională”. Majoritatea populației (76%) se identifică drept ortodocși. Biserica Ortodoxă Bulgară este autocefală din 927, și
Bulgaria () [Corola-website/Science/297174_a_298503]
-
Unele pronume sunt invariabile și genul lor este indicat numai de acordul cu alte cuvinte (de exemplu pronumele personale de persoana a II-a), altele sunt neutre, anume cele care se referă la o propoziție sau la un verb la infinitiv (de exemplu pronumele demonstrativ "cela" „aceasta”). Franceza modernă, ca și celelalte limbi romanice, în afară de română, nu cunoaște declinarea, ci doar câteva vestigii ale ei în domeniul pronumelui personal. Verbul francez exprimă aceleași categorii gramaticale ca și cel din română, adică
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
fel. De aceea, morfemul persoanei a devenit în mare măsură subiectul exprimat prin alt cuvânt. Ca urmare, verbul apare numai pe lângă un asemenea cuvânt. La persoana a treia acesta este un substantiv, un pronume sau, mai rar, un verb la infinitiv, iar la persoanele I și a II-a, un pronume personal. Singura excepție este cea a modului imperativ, la care pronumele se folosește numai pentru scoaterea în evidență a persoanei. Părțile de vorbire neflexibile din limba franceză sunt aceleași ca
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]
-
folosirea modului la care se exprimă predicatul subordonatei, dar și a timpului acestuia, deoarece în franceză concordanța timpurilor este mai puțin suplă decât în română. Altă deosebire între cele două limbi este că procesul subordonat se exprimă cu verbul la infinitiv mult mai frecvent decât în română, uneori putând fi exprimat numai prin propoziție subordonată, alteori numai prin infinitiv, în câteva cazuri cele două construcții fiind la alegere. Lexicul limbii franceze se caracterizează în principal prin preponderența cuvintelor de origine latină
Limba franceză () [Corola-website/Science/296698_a_298027]