8,611 matches
-
a Împărăției lui Dumnezeu, pentru simplul motiv că ea nu poate fi nicicum maculată. Iuda se întinează pe sine însuși, neînțelegând dimensiunea deopotrivă mesianică și mistică a Cinei. El nu înțelege că moartea sau trădarea nu mai reprezintă piedici în fața mântuirii după ce ai gustat din Împărăția lui Cristos. Iuda încarnează umanul, preaumanul reducționist al vieții pământești. Ajungem în felul acesta la a doua interogație: motivul pentru care a hotărât să-L predea Sinedriului pe Isus. Nu vom ști niciodată sigur ce
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Isus pe pământ este viața Fiului pe pământ. Toate evenimentele cuprinse în desfășurarea ei sunt penetrate de o intenție divină, atotcuprinzătoare, inclusiv trădarea lui Iuda. Ajungem, cu aceasta, la a treia chestiune invocată: de ce a fost necesară trădarea în economia mântuirii? Consider că avem de-a face cu una dintre cele mai teribile și serioase „aporii teologice” creștine, fapt pentru care am lansat o anchetă printre cunoscătorii Noului Testament din mai multe țări și confesiuni. Majoritatea destinatarilor mei s-au recunoscut
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
departe, analiza sa trimițând în chip straniu la teoria borgesiană din „Trei versiuni ale lui Iuda”, despre care voi aminti la sfârșit. Iată fragmentul din scrisoarea lui John Breck 44: De ce trădarea lui Iuda este un element necesar în economia mântuirii? Din ce-am reușit eu să înțeleg, studiind mărturiile biblice prin lentila tradiției liturgice și dogmatice ortodoxe, aș putea încerca un răspuns în felul următor. Kenoza Fiului, elaborată în Fil. 2,7, se referă la întruparea Sa; faptul că „s-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
toți cei încorporați în viața Lui prin botez și credință să se împărtășească dintr-Însul în slava Sa (Rom. 6). De ce însă acest lucru presupune și trădarea? Economia aceasta continuă practica sacrificială iudaică: Isus este „jertfa cea adevărată” oferită pentru mântuirea lumii. Din această perspectivă, sacrificială, nevoia trădării din partea lui Iuda devine clară. Isus își asumă natura căzută omenească, restaurând-o, aducând-o la „desăvârșirea” originară. Dar economia divină nu s-a realizat complet numai prin întrupare; a trebuit să se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
se judecă singur, devine propriul judecător, gest de orgoliu impardonabil. Origen nu face nici o aluzie la soarta postumă a ucenicului pierdut, nu vorbește nici despre condamnarea lui, nici despre o posibilă salvare. El spune doar că Iuda a avut șansa mântuirii in extremis, după trădare, dar că a luat, pentru a doua oară, decizia greșită. Isus știa ce urma să se întâmple cu ucenicul său? Firește, răspunde Origen, dar încercările Lui de a-l îndepărta sau păzi de Satana au fost
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
pozitiv, eroizat. Câteva grupuri de gnostici, despre care vorbesc Irineu și Tertulian, îl consideră adevăratul mântuitor al omenirii. După Pseudo-Tertulian, „deoarece puterile șvrăjmașeț ale acestei lumi nu doreau ca șIsusț Cristos să pătimească, pentru ca nu cumva moartea Lui să aducă mântuirea neamului omenesc, șIudaț, preocupat de mântuirea neamului omenesc, l-a predat pe Cristos”. Alt grup, mult mai radical, văd în Iuda singurul apostol cu discernământ, care a recunoscut în Isus un pseudo-mântuitor, un impostor. Prin urmare, nu mai avem de-
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
despre care vorbesc Irineu și Tertulian, îl consideră adevăratul mântuitor al omenirii. După Pseudo-Tertulian, „deoarece puterile șvrăjmașeț ale acestei lumi nu doreau ca șIsusț Cristos să pătimească, pentru ca nu cumva moartea Lui să aducă mântuirea neamului omenesc, șIudaț, preocupat de mântuirea neamului omenesc, l-a predat pe Cristos”. Alt grup, mult mai radical, văd în Iuda singurul apostol cu discernământ, care a recunoscut în Isus un pseudo-mântuitor, un impostor. Prin urmare, nu mai avem de-a face cu o trădare, ci
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
omul/trupul care mă poartă”. Pe acest pasaj se bazează teoria „revoluționară” a vulgatei legată de Evanghelia lui Iuda. Kasser traduce tendențios printr-un imperativ. Isus i-ar porunci lui Iuda să-i jertfească trupul carnal, pentru a declanșa mecanismul mântuirii universale. Or, textul spune simplu: Iuda îi va depăși în oroare pe toți ceilalți apostoli-preoți, care practică jertfa euharistică (respinsă de Isus gnostic), tocmai pentru că el îl va jertfi pe Isus Însuși. Într-un context dogmatic antisacrificial, antieuharistic precum cel
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
prodotionis mysterium). ș...ț Ei arată, în acest sens, o scriere fabricată de ei, pe care o numesc Evanghelia lui Iuda. Cât despre Epifanie, el îl preia și rezumă pe Irineu. Ereticii vorbesc despre Iuda ca despre un „instrument al mântuirii”, care L-ar fi predat pe Isus kata ten epouranon gnosin (conform gnozei supracerești) și ar fi îndeplinit agathon ergon eis sotherian (un lucru bun spre mântuirea șneamului omenescț). Din cele două mărturii - de fapt, reduse la una singură, cea
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
și rezumă pe Irineu. Ereticii vorbesc despre Iuda ca despre un „instrument al mântuirii”, care L-ar fi predat pe Isus kata ten epouranon gnosin (conform gnozei supracerești) și ar fi îndeplinit agathon ergon eis sotherian (un lucru bun spre mântuirea șneamului omenescț). Din cele două mărturii - de fapt, reduse la una singură, cea a lui Irineu -, rezultă o imagine, într-adevăr, pozitivă despre Iuda, „cunoscător al adevărului” și „instrument al mântuirii”. Totuși, mărturia lui Irineu nu prezintă garanție sută la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
îndeplinit agathon ergon eis sotherian (un lucru bun spre mântuirea șneamului omenescț). Din cele două mărturii - de fapt, reduse la una singură, cea a lui Irineu -, rezultă o imagine, într-adevăr, pozitivă despre Iuda, „cunoscător al adevărului” și „instrument al mântuirii”. Totuși, mărturia lui Irineu nu prezintă garanție sută la sută din două motive. Ca orice polemist, el are tendința să îngroașe lucrurile ori să le deformeze. Nimic nu certifică autenticitatea informațiilor sale. În al doilea rând, el nu prezintă conținutul
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
să o copleșească; omul cel mai josnic și Dumnezeu să sufere aceleași chinuri la un loc... Eu am fost cel sortit de proorocii acestei întâlniri binecuvântate și rânduit ca trupurile amândurora să spânzure de mine. Uitați-vă, eu duc acum mântuirea lui Iuda. 3. Păcatul împotriva Duhului Sfânt: incursiune biblică și patristicătc "3. Păcatul împotriva Duhului Sfânt \: incursiune biblică Și patristică" Nu există probabil în Noul Testament o afirmație a lui Isus mai șocantă, mai provocatoare decât aceea referitoare la păcatul împotriva
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
împotriva Sfântului Duh nu va fi iertată în veci. Întrebările explodează una după alta: Duhul Sfânt este mai presus decât Fiul, din moment ce blasfemia împotriva lui nu poate fi iertată? Cum se împacă existența unui păcat iremisibil, „de neiertat”, cu promisiunea mântuirii generale? De ce este atât de grav păcatul comis în legătură cu Duhul Sfânt? În cazul de față, nu există pocăință? Ce se înțelege sau ce trebuie să înțelegem prin „păcat sau blasfemie împotriva Sfântului Duh”? Am pornit investigația din dorința de a
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
condamnarea, de a șterge păcatul, de a reînvia sufletește. Păcatul veșnic atrage automat după sine condamnarea veșnică. Păcat veșnic, adică imposibilitate de a mai reveni asupra deciziei tale, de a te mai reconecta la sursa vieții. Se rupe circuitul economiei mântuirii: păcat-convertire-iertare-înviere. Păcatul face pereche doar cu damnarea, ambele fiind înscrise în veșnicia morții. Luca „Feriți-vă de aluatul fariseilor care este fățărnicia (hypokrisis)”, spune Isus. Luca nu acordă prea multă atenție logion-ului nostru. Acesta pare cumva lipit. Pasajul referitor la
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
sub ochii săi. „Duhul Sfânt” din fragmentele comentate nu trebuie interpretat ca a treia persoană din Treime, deși lucrurile nu pot fi tranșate „matematic”. El este lucrarea mântuitoare a lui Dumnezeu. A blasfemia împotriva Duhului mântuitor înseamnă a refuza propria mântuire, așadar a te exclude singur de la viața veșnică. În acest sens, păcatul împotriva Sfântului Duh e de neiertat, întrucât el blochează dintru început comunicarea cu Dumnezeu, tăind orice speranță și anulând orice dialog dintre creator și creatură. Fariseii simbolizează aici
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
de a ierta, bunătatea harului. Aluzie clară la donatiști! Contraargument de bun-simț: ce se întâmplă cu creștinii care au primit botezul de mici, fără să fie conștienți de „povara harului” pe care o duc în suflet? Aceștia sunt excluși de la mântuire, din moment ce mintea lor nu era destul de coaptă atunci când au fost botezați? Alții susțin că păcatul iremisibil este orice păcat comis în mod conștient, deliberat. Contraargument: cine nu știe că e păcat să te culci cu soția altuia, să înșeli în
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
nu trebuie judecat pripit, „înainte de vreme”, căci până și cel mai teribil blasfemator poate avea o sclipire de pocăință la un moment dat. Moartea, singură, pune pecetea asupra unui destin. Atât timp cât omul trăiește, el se poate căi, așadar poate dobândi mântuirea. Păcatul iremisibil nu-i privește și nu-i afectează decât pe cei care, până în clipa morții, se încăpățânează să se opună Duhului. Deznădejdea, cum se vede și în acest caz, nu face parte din arsenalul teologic al marelui african. Reflecții
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
în acest caz, nu face parte din arsenalul teologic al marelui african. Reflecții finale Păcatul împotriva Duhului ridică spinoasa problemă a iremisibilității. Unele păcate nu pot fi iertate, și aceasta în ciuda afirmației lui Isus cum că toată lumea este chemată la mântuire. Interpretările patristice pun accentul pe două aspecte: unul ereziologic, altul penitențial. Atanasie citește logion-ul lui Isus prin prisma polemicii antiariene. Aceștia se dovedesc urmași ai fariseilor din evanghelie, întrucât neagă divinitatea lui Isus. De partea cealaltă, un Ambrozie sau un
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dând lacrimilor prețul ce li se cuvine. Un suflet, spune extraordinar Augustin, trimițând și la preceptele filozofiei stoice, nu poate fi judecat și osândit până în ultima clipă a vieții. Pentru că oricând există o șansă de convertire, așadar o șansă de mântuire. Păcatul împotriva Duhului echivalează, în această optică tolerant-realistă, cu încremenirea în refuz, cu încăpățânarea de a nega harul și bunătatea lui Dumnezeu. Last but not least, logion-ul nostru merită citit în paralel cu alte pasaje „tari” din Noul Testament, care se
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
vagă justificare. Creștinismul poate fi definit mai degrabă ca o religie a Cărților, nu a Cărții. Dar, înainte de orice, creștinismul este religia lui Isus Cristos; revelația creștină este revelarea lui Isus Cristos, Dumnezeu și om deopotrivă, mort și înviat întru mântuirea neamului omenesc. Ajunge să amintim de sensul prim al cuvântului euanghelion: „veste bună”, nu gen literar! Dumnezeu nu ne-a trimis un nou gen literar, o nouă Carte spre mântuire, ci o „veste bună” întrupată în propriul Lui Fiu. Isus
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
Isus Cristos, Dumnezeu și om deopotrivă, mort și înviat întru mântuirea neamului omenesc. Ajunge să amintim de sensul prim al cuvântului euanghelion: „veste bună”, nu gen literar! Dumnezeu nu ne-a trimis un nou gen literar, o nouă Carte spre mântuire, ci o „veste bună” întrupată în propriul Lui Fiu. Isus, da, se născuse într-o religie a Cărții, în religia Torei, revelată de către Dumnezeu lui Moise cuvânt cu cuvânt pe muntele Sinai. Dumnezeu are copyright direct pentru Torah, nu și
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
încât Mircea Eliade va spune că profeții Vechiului Testament sunt adevărații făuritori ai Istoriei, în sensul curent al conceptului. Pentru prima dată profeții Israelului sacralizează timpul linear, transformând istoria poporului ales într-o Istorie sacră, la capătul căreia se află mântuirea, eliberarea. Odată cu ei, „paradigma cosmică” a păgânismului, întemeiată pe o reprezentare ciclică a temporalității, intră în declin, iar ideea de mântuire se leagă indisolubil de venirea unui Mesia, „Uns al lui Dumnezeu”, la sfârșitul timpurilor, venire unică, irepetabilă, definitivă. De
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
dată profeții Israelului sacralizează timpul linear, transformând istoria poporului ales într-o Istorie sacră, la capătul căreia se află mântuirea, eliberarea. Odată cu ei, „paradigma cosmică” a păgânismului, întemeiată pe o reprezentare ciclică a temporalității, intră în declin, iar ideea de mântuire se leagă indisolubil de venirea unui Mesia, „Uns al lui Dumnezeu”, la sfârșitul timpurilor, venire unică, irepetabilă, definitivă. De partea lor, autorii textelor apocaliptice „intertestamentare” detestă elementul istoric în general și prezentul în special, considerând că numai o intervenție bruscă
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
cu Palestina și Ierusalim ca puncte focale, ci include pământul, cerul și lumea de dedesubt”136. Atenție însă: nu este vorba despre sacrificarea rolului eminent al Israelului în favoarea națiunilor, ci despre integrarea tuturor națiunilor în planul conceput de Dumnezeu pentru mântuirea poporului ales. Istoria Israelului nu există în afara istoriei universale. Dar noua creație are în centru Ierusalimul, păstrându-se astfel preeminența Israelului. Viziunea asupra istoriei este, într-adevăr, universală; mai mult decât universală, cosmică, dar cu toate acestea ea nu rămâne
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]
-
printr-un foarte subtil sens metafizic. Interpretarea lui seamănă cu aceea propusă de avva Serenus, înscriindu-se totuși într-un cadru mai vast, al viziunii teologice și soteriologice din De Civitate Dei. Seth și Cain devin astfel personaje-cheie în epopeea mântuirii, simbolurile a două entități, în același timp metafizice și istorice, care se vor împleti neîncetat până la sfârșitul oamenilor pe pământ. Concluzii A venit momentul să tragem câteva concluzii. Să semnalăm înainte de toate bogăția variantelor mitului și a interpretărilor pe care
[Corola-publishinghouse/Administrative/1996_a_3321]