1,301 matches
-
El va fi silit însă să reducă volumul producției în conformitate cu cantitatea de marfă pe care o poate absorbi piața la noul preț; modificarea impozitului pe profit nu afectează nivelul prețului și al producției. În legătură cu această capacitate de predicție a modelului neoclasic s au conturat două opinii: una, a lui M. Friedmann, potrivit căreia capacitatea de predicție satisfăcătoare a modelului este de ajuns pentru a-i confirma valabilitatea, chiar dacă am accepta că ipotezele inițiale ale teoriei sunt false. Întreprinzătorul se comportă “ca și cum
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
model care pornește de la ipoteze evident false numai și numai pentru că permite realizarea unor predicții acceptabile. Un astfel de model nu are nici o capacitate de a explica fenomenul cercetat. o altă opinie, a lui F. Machlup, care afirmă că modelul neoclasic nu servește la explicarea și predicția comportamentului întreprinzătorului ci numai la previzionarea efectelor modificării unor variabile (salarii, rata dobânzii etc.) asupra prețurilor pe piață. În această concepție, întreprinderea are rolul unei simple “curele de transmisie” între cauză și efect. I.
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
întreprinzătorului ci numai la previzionarea efectelor modificării unor variabile (salarii, rata dobânzii etc.) asupra prețurilor pe piață. În această concepție, întreprinderea are rolul unei simple “curele de transmisie” între cauză și efect. I.2. Modelele manageriale Simplificarea operată de teoria neoclasică în sensul identificării firmei cu proprietarii săi, iar a acestora din urmă cu managementul a fost criticată de teoreticienii moderni cu argumentul că nu firmele au obiective, ci oamenii, iar obiectivele acestora diferă în funcție de poziția ocupată în raport cu întreprinderea. Teoriile manageriale
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
acestor considerente rezultă că există o rată optimă a creșterii vânzărilor ( g * ) pentru care diferența dintre veniturile și cheltuielile firmei (adică profitul său) este maximă. I.2.3. Modelul maximizării utilității manageriale (al lui O.E. Williamson) Williamson critică abordarea neoclasică ce desemnează maximizarea profitului ca fiind unicul obiectiv al întreprinzătorilor, arătând că aceștia, ca orice altă persoană, pot avea o multitudine de alte motivații. În concepția sa managerii beneficiază de o importantă putere discreționară materializată prin controlul ce îl dețin
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
că teoriile manageriale au înlocuit maximizarea profitului ca unic obiectiv al firmei cu maximizarea altor variabile, adăugând în unele cazuri restricții. Se remarcă faptul că în majoritatea modelelor variabila de optimizat este una singură, la fel ca în cazul teoriei neoclasice. (O excepție notabilă o constitue așa-numitul “model integrator” al lui O.E. Williamson, pentru care obiectivele sunt, simultan, maximizarea profitului , a valorii vânzărilor curente, a ratei de creștere a vânzărilor și a valorii actuale a vânzărilor viitoare.) În concepția
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
fiind limitat de timp, resurse, capacitate intelectuală etc. conceptul de “satisfacție” (satisficing), potrivit căruia managerul este întotdeauna nevoit să accepte mai degrabă o souluție satisfăcătoare decât una optimală. Aici este locul în care teoria behavioristă se distanțează net de cea neoclasică (marginalistă): decidentul nu caută soluția optimă, ci acea soluție care îi satisface cel mai bine aspirațiile și motivațiile personale în condițiile date. Mai mult decât atât, privitor la raționalitate Simon consideră că aceasta este de două feluri: raționalitate substanțială și
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
fi afectat mijloacele de trai ale familiei sale. În consecință, el era mai interesat de stabilitate, de siguranța viitorului decât de creștere și de maximizarea dimensiunii întreprinderii. II.1. Teorii și modele de creștere a întreprinderii II.1.1. Modelul neoclasic: dimensiunea optimă a firmei Literatura economică a furnizat un număr mare de teorii și modele ce încearcă să explice și să conceptualizeze procesul de creștere al întreprinderii. Teoria neoclasică, despre care am vorbit în capitolul anterior, este punctul de plecare
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
Teorii și modele de creștere a întreprinderii II.1.1. Modelul neoclasic: dimensiunea optimă a firmei Literatura economică a furnizat un număr mare de teorii și modele ce încearcă să explice și să conceptualizeze procesul de creștere al întreprinderii. Teoria neoclasică, despre care am vorbit în capitolul anterior, este punctul de plecare al modelelor de echilibru static al întreprinderii. Acestea sunt totuși mai degrabă modele de optim decât de creștere, preocupate nu de dinamica firmei, ci de determinarea unei “dimensiuni optime
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
echilibru se va modifica numai atunci când se vor schimba condițiile de pe piață, asupra căreia firma nu are control direct (prețul mărfii sau costurile factorilor de producție). Majoritatea autorilor moderni resping o asemenea abordare a problematicii creșterii întreprinderii, afirmând că teoria neoclasică nu poate nicidecum constitui izvorul unei teorii viabile a creșterii. După cum subliniază Edith Penrose, nu gradul de abstractizare a acestei teorii împiedică acest lucru, ci natura însăși a acestei abstractizări: întreprinderea din teorie pur și simplu nu este o întreprindere
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
acestei teorii împiedică acest lucru, ci natura însăși a acestei abstractizări: întreprinderea din teorie pur și simplu nu este o întreprindere. Ea nu este concepută ca o organizație, ci ca un centru de decizie asupra cantităților și a prețurilor. Teoria neoclasică a fost construită pentru a facilita studiul unei probleme majore a analizei economice: determinarea prețurilor și repartizarea factorilor de producție între diverse utilizări. Firma devine un simplu mijloc folosit în scopul explicării modului de formare a prețurilor pe piață. Întreprinderea
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
în domeniu, care a inspirat sute de cercetători. În concepția lui E. Penrose nu există o dimensiune optimă a întreprinderii, ci doar o rată de creștere optimă, dimensiunea nefiind decât un "subprodus" al procesului de creștere. Spre deosebire de teoriile de sorginte neoclasică ale creșterii, Penrose nu vorbește de avantajul unei anumite dimensiuni pentru întreprindere, ci de avantajele trecerii de la o dimensiune la alta, dintre care putem enumera: posibilitatea de a utiliza mai bine noile oportunități de investiții; posibilitatea unei utilizări mai bune
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
către acele domenii de activitate care asigură utilizarea lor rentabilă. Toate cele spuse până aici ne determină să afirmăm că nu există în realitate ceea ce se numește o “dimensiune optimă” (sau o “stare de echilibru”) a întreprinderii, așa cum susține teoria neoclasică. În primul rând, o dimensiune optimă ar însemna o “stare de repaos” în care toate resursele din firmă sunt utilizate la capacitatea lor maximă; or, am văzut mai înainte că așa ceva este imposibil de realizat. În al doilea rând, restricțiile
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
inevitabil la un regim de “echilibru final” care ar defini “dimensiunea optimă” a acesteia. Odată ajunsă în acest punct întreprinderea nu mai crește, deoarece expansiunea nu mai este profitabilă. Aceste rezultate, care ne apropie foarte mult de modelele de factură neoclasică, constituie după părerea noastră principala slăbiciune a modelelor de clasă A. Ele ar putea fi folosite mai degrabă pentru determinarea dimensiunii optime a unei unități de producție, cum spuneam puțin mai înainte, și mai puțin al unei întreprinderi în sensul
Modele de creştere a întreprinderii by Bogdan Anastasiei () [Corola-publishinghouse/Science/515_a_720]
-
pozitive și de critica decăzută în cealaltă extremă, a negării obiectivității realității întreprinse de teoria critică și de unii constructiviști 4, cartea prezentată acum publicului din România s-a întors la locul cuvenit recuperând, prin ceea ce s-a numit realismul neoclasic 5, viziunea conform căreia pasiunile umane, nu constrângerile sistemului explică evenimentele politicii internaționale. Ce relevanță are astăzi, pentru cititorul român, această carte peste care, cu toate adăugirile menite să o actualizeze și cu toate articolele mai noi din anexe, timpul
Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace by Hans J. Morgenthau () [Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
empiric; cealaltă consideră că nu putem ști niciodată cu siguranță dacă tot ceea ce observăm există în realitate independent de observația noastră și deci nu există o adevărată realitate descoperită prin studiu empiric. Cele două epistemologii sunt cunoscute fie drept constructivism „neoclasic” și „postmodern” (vezi Ruggie, 1998), fie „de suprafață” și „profund” (vezi Wendt, 1999). Vom susține constructivismul realist în acest eseu, concentrându-ne asupra variantei neoclasice, deoarece este cel mai greu de argumentat. Constructivismul postmodern acceptă mai ușor centralitatea puterii în
Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace by Hans J. Morgenthau () [Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
o adevărată realitate descoperită prin studiu empiric. Cele două epistemologii sunt cunoscute fie drept constructivism „neoclasic” și „postmodern” (vezi Ruggie, 1998), fie „de suprafață” și „profund” (vezi Wendt, 1999). Vom susține constructivismul realist în acest eseu, concentrându-ne asupra variantei neoclasice, deoarece este cel mai greu de argumentat. Constructivismul postmodern acceptă mai ușor centralitatea puterii în politică, iar puterea, după cum vom arăta mai jos, reprezintă conceptul central al realismului. Răspunsul postmodern, că realismul este inerent fundaționalist, va fi abordat ulterior, în
Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace by Hans J. Morgenthau () [Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
alte cuvinte, ambele cărți argumentează același lucru, dar din direcții diferite. Această interpretare sugerează o incompatibilitate între realismul clasic și teoria alegerii raționale sau ceea ce Ruggie (1998) numește neoutilitarism 6. Totuși, el sugerează o compatibilitate între realismul clasic și constructivismul neoclasic. Antipatia față de „omul de știință”, acceptarea importanței ideilor și accentul pus pe contextul istoric din operele lui Morgenthau (pentru o discuție a cauzalității sociale, vezi 1946, p. 130) sunt foarte compatibile cu epistemologia constructivistă, fie ea neoclasică sau postmodernistă. Iar
Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace by Hans J. Morgenthau () [Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
clasic și constructivismul neoclasic. Antipatia față de „omul de știință”, acceptarea importanței ideilor și accentul pus pe contextul istoric din operele lui Morgenthau (pentru o discuție a cauzalității sociale, vezi 1946, p. 130) sunt foarte compatibile cu epistemologia constructivistă, fie ea neoclasică sau postmodernistă. Iar ontologia realismului clasic, care acceptă o realitate separată de opinia subiectivă, fără să nege, în consecință, rolul elementelor ce nu pot fi observate, precum moralitatea, este departe de materialismul brut pe care uneori criticii constructiviști îl asociază
Politica între națiuni. Lupta pentru putere și lupta pentru pace by Hans J. Morgenthau () [Corola-publishinghouse/Science/2126_a_3451]
-
Abordarea multilaterală a participării Expansiunea problematicii participării în psihologia organizațional-managerială Rolul participării salariaților la viața organizațională și mai ales la procesul elaborării și adoptării deciziilor, indiferent de nivelul ierarhic, a fost intuit de multă vreme. Odată însă cu conturarea teoriilor neoclasice, cu precădere a orientării resurselor umane, practicile participative și managementul participativ intră în prim planul preocupărilor atât a cercetătorilor din domeniul științelor socio-umane, cât și a practicienilor din mediile organizaționale. Dacă ar fi să întreprindem o scurtă incursiune istorică legată
Tratat de psihologie organizațional-managerială (Vol. II) by Mielu Zlate () [Corola-publishinghouse/Science/2267_a_3592]
-
-o Kenneth Arrow sau Herbert Simon) tinde să se impună cu tot mai multă pregnanță. În funcție de natura informației, de caracteristicile mediului și de modul În care definim raționalitatea, putem pune În evidență patru abordări posibile. Prima se identifică cu concepția neoclasică, a doua studiază legăturile (de exemplu, Între mandant și mandatar, Între comanditar și executor, Între un avocat și clientul său), a treia se ocupă de mecanismele de tranzacție, iar a patra se interesează nu de alocarea resurselor, ci de crearea
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
piața propriu-zisă, eficiența tranzacțiilor (Williamson, 1994). În acest sens, aporturile școlilor franceze ale reglementării (Boyer, 1987) și convențiilor (Boltanski și Thévenot, 1991; Favereau, 1995), precum și cele ale neoinstituționalismului american au contribuit la punerea În evidență a caracterului incomplet al paradigmei neoclasice. Astfel, s-au deschis breșe prin care au pătruns rapid multiplele curente ce susțineau o concepție pluridisciplinară și locală asupra schimbării. Perspectivele lucrărilor având În centru, astăzi, economia solidară a lui Jean-Louis Laville și Michel Servet (Defourny, coordonator, 2000) sau
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
la rândul său, analizează punctele forte și cele slabe ale țărilor În ceea ce privește capacitatea lor de asimilare de unități productive, ținând seama de normele și de valorile lor (Hofstede, 1994; d’Iribarne, 1989; Porter, 1993). Concepții heterodoxe asupra actorului economic Paradigma neoclasică, bazată pe individualismul metodologic și pe principiul raționalității, consacră existența unui homo œconomicus universal, centru de decizie autonom, și se Înscrie Într-o epistemologie deductivo-nomologică a explicației științifice. Aceasta este paradigma dominantă, prin raportare la care se identifică școlile neortodoxe
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
și simbolic al unei colectivități, prin Însuși faptul socializării. Caracterul disparat al heterodoxiilor face cu neputință sintezele și exhaustivitatea, căci abordările sunt foarte numeroase, iar viziunile și orientările lor ideologice diferă extrem de mult. Unele dintre acestea urmăresc doar modificarea cadrului neoclasic, În vreme ce altele doresc completa sa Înlocuire. Vom evoca În continuare cinci curente sau grupuri de curente care ne par deosebit de semnificative; demersul nostru este Însă departe de a epuiza lista acestor școli. Dincolo de eterogenitatea sa, instituționalismul tradițional american (aproximativ 1885-1914
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
ale planetei sunt strâns și instantaneu legate Între ele, fără deosebire de naționalitatea de origine a actorilor. Devizele duc la extrem, oricare ar fi locul unde sunt cotate, logica confruntării globale ofertă/cerere, ceea ce duce la unicitatea cursului, conform modelului neoclasic al concurenței pure și perfecte care face apel la caracteristici de atomicitate, de fluiditate, de transparență și de omogenitate. Fenomenul are totodată o dimensiune culturală, prin difuzarea de idei și de moduri de gândire, și un conținut ecologic, prin dezechilibrele
Dicționarul alterității și al relațiilor interculturale by Gilles Ferreol () [Corola-publishinghouse/Science/1934_a_3259]
-
Discriminatin of Romanticisms, în PMLA, XXXIX (1924), pp. 229-253 (retipărit în Essays in the History of Ideas, Baltimore, 1945, pp. 228-253). Henri Peyre - Le Classicisme francais, New York, 1942 - susține cu tărie deosebirea categorică dintre clasicismul francez și toate celelalte mișcări neoclasice. Erwin Panofsky, Renaissance and Renascences, în Kenyan Review, VI (1944), pp. 201-236 - se pronunță în favoarea părerii tradiționale despre Renaștere. ;, 18. Josef Nadler, Literaturgeschichte der deutschen Stămme und Land-schaften, 3 vol., Regensburg, 1912-18 (ediția a Il-a, 4 vol., 1923-8 ; ediția
[Corola-publishinghouse/Science/85060_a_85847]