951 matches
-
încercuită în zona templului și dispare odată cu distrugerea acestuia. După această dată, fariseismul și iudaismul devin practic sinonimi. Influența exclusivă a fariseilor asupra diasporei trebuie să se fi impus anterior anului 70 prin sinagogile aflate, în marea lor majoritate, sub obediență fariseică. Încă din primele secole ale erei creștine, comunitățile diasporei erau vizitate, inspectate, controlate și consolidate spiritual, în ortodoxia iudaică, de către învățătorii de prestigiu farisei, pentru a rezista predicării creștine. Singurul tip de iudaism pe care l-au întâlnit misionarii
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
ca religie autonomă de orice influență externă, nevoind să accepte constrângerile conștiinței individuale și nici sincretismele religioase ori devierile dogmatice, Imperiul capătă conștiință de forța creștinismului care nu pare să accepte, într-un moment atât de dificil pentru istoria Romei, obediența absolută față de autoritatea imperială. De fapt, până la Constantin (306-337), nici un împărat nu a înțeles religia creștină în esența sa amalgamată și nici în utilitatea sa politică, ce putea fi folosită ca forță coagulantă a Imperiului, luând locul acelei aparente pax
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
un mic proprietar de pământ, devenit soldat pentru o scurtă perioadă de timp pentru apărarea propriilor sale averi. Numai în caz de pericole iminente se proceda la înrolarea în masă (tumultus), după care cei recrutați prestau un jurământ militar de obediență (sacramentum), un moment precis de caracter religios când soldatul promitea solemn să-și apere patria cu fidelitate și să se supună disciplinei militare și propriului comandant, al cărui exercițiu de imperium era încărcat de semnificații religioase. La sfârșitul secolului II
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
elogii pentru disciplina soldaților noștri. Oratorul comunității creștine romane le vorbește corintenilor cu o anumită satisfacție, despre armata romană. Putea să fie pentru el castra diaboli, cum a fost mai apoi pentru Tertulian (155-230), o armată a cărei disciplină și obediență o laudă atât de mult? Nicidecum. Dacă pe de o parte, împăratul era considerat de creștini conducător al Imperiului, responsabilul ultimei monarhii pământești și, prin urmare, un membru al împărăției diavolului, pe de altă parte, tot el a primit sabia
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
pământul lor. Limbajul folosit de Clement Romanul poate fi asociat unei terminologii militare, specifice unui gen literar, ce impregnează întreaga tradiție creștină în vederea exprimării pertinente a conceptului de militia Christi și nicidecum a vreunui raționament în favoarea serviciului militar. Raportul dintre obediența creștină și cea militară, ilustrată de autor, corespunde modului de subordonare existent în comunitățile esenienilor, potrivit structurilor militare, ca în cazul vieții monahale din secolul IV. Aceiași idee este împărtășită și de Ignațiu din Antiohia, episcop martir (+107), scriind episcopului
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
lui Dumnezeu și a oamenilor epocii sale. Aparentul contrast dintre invitația de subordonare neotesta-mentară față de stat (cf. Rom 13, 1-7) și ostilitatea vizibilă față de acesta (cf. Apoc 13) este soluționată de Părinții Bisericii prin concepția unei lealități absolute, înțeleasă ca obediență față de legile civile neaflate în conflict cu cele divine ori cu etica creștină. 2.1.4. Atenagora Remarcând rugăciunea creștinilor pentru stabilitatea Imperiului filozoful atenian Atenagora (133-190) atrăgea atenția păgânilor asupra lealității celor dintâi față de stat. În scrierea sa propovăduitoare
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
raporturile cu ceilalți oameni. 3.2. Literatura creștină din secolele IV-V Scriitorii creștini care au tratat problema serviciului militar și a războiului drept, exceptându-i pe Tertulian, Origene, Arnobius și Lactanțiu, au susținut admiterea unuia și legitimitatea celeilalte, definind obediența cetățeanului față de statul roman în care se aflau, o îndatorire creștină. Acești scriitori au trăit după domnia lui Dioclețian (284-305), când încetaseră persecuțiile și se risipiseră temerile unui stat armat față de Biserica vremii; între timp apăruseră alte pricini care au
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
nu îndepărtează, dacă poate, ofensa propriilor cetățeni, cade în același păcat cu cel care o comite. Îndemnându-și credincioșii să fie ascultători față de proprii episcopi în viața morală și pentru a-i convinge de binefacerile ce se obțin din această obediență, aducea exemplul edificator al soldaților care se îndreaptă spre câmpurile militare, sub conducerea înțeleaptă a comandanților lor, spunând că: Un soldat, care face o călătorie, nu alege el însuși calea de străbătut și nici nu acceptă un drum după bunul
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
a porni un război să aparțină conducătorilor. Soldatul execută ordinele superiorilor, care au dreptul deplin să tuteleze binele colectiv și mai ales dreptatea, care face parte din economia divină: De aceea, chiar și atunci când un soldat, ucide un om, din obediență față de superiorul său, căruia prin lege trebuie să-i fie supus, el nu este vinovat de crimă în baza nici unei legi a țării sale; care, dimpotrivă, dacă acesta nu ar fi îndeplinit-o, ar fi vinovat asemenea unui dezertor și
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
de noua politică instaurată de autoritățile romane față de Biserică, cât mai curând de atitudinea nesinceră a creștinilor considerați de către păgâni un gen de oameni cu o credință nouă și răufăcătoare. Altminteri nu se poate explica îndemnul continuu al Apostolilor spre obediența și fidelitatea creștinilor față de autoritățile civile și nici proclamarea principiului potrivit căruia toate stăpânirile lumești sunt de la Dumnezeu și cel care se împotrivește stăpânirii, se împotrivește rânduielii lui Dumnezeu. Sfântul Petru dorește un singur lucru: dacă o persecuție trebuie să
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
mauri și berberii, 296-298), a reluat sacrificiile păgâne în interiorul armatei sale pentru a aduce onoruri și pentru a-și exprima pietatea față de divinitățile Romei. Cu acest prilej Maximian pretindea din partea soldaților, chemați la sacrificiile cultuale, un atestat de lealitate, de obediență și de fidelitate față de el, ca în timpurile lui Decius (249-251). Acțiunea sa s-a izbit de refuzul categoric al soldaților creștini de a se supune vechilor uzanțe păgâne, provocând reacția violentă a împăratului care a făcut multe victime în
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
I s-a adresat spunându-i: „Ferreolus, mai mult decât ceilalți, pentru tine e bine să te supui legilor împăraților cărora le datorezi fidelitate pentru solda pe care o primești ca soldat, reverență pentru maiestatea lor și indiscutabilă devoțiune și obediență din motive de carieră. Pentru asta, ar fi bine să faci ceea ce te sfătuiesc; pentru ca refuzul tău să nu fie pedepsit. Așadar, ți se poruncește să sacrifici zeilor. De ce eziți încă?“. Sfântul Ferreolus a răspuns: „Sunt creștin și pentru asta
Creştinismul în armata romană în secolele I-IV by Sebastian Diacu () [Corola-publishinghouse/Science/100972_a_102264]
-
Blandiana, în poezia interzisă. În mod uzual, în rândul celor care aparțineau Literaturii oportuniste, de partid, "metafora, în contextul acelor ani, era transparentă. Cuvintele poeziei își vânduseră, adesea, propriul lor suflet, trădând esența lor specifică. Această trădare însemnase aservirea și obediența, necondiționată, la preceptele ideologiei, cu renunțarea, de consecință, la orice finalitate estetică și la liricitate, ca adevărata esență a poeziei"61. Firește, Ana Blandiana aparține altei categorii: a intelectualilor care se revoltă, dar care nu își țipă revolta, ci și-
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
care i-ar putea compromite valoarea pe plan estetic, datorită angajării excesive"69. Totuși această condiție i-ar fi favorabilă celei în care "cuvintele poeziei își vând adesea propriul lor suflet, tradând esența lor specifică. Această trădare înseamnă aservirea și obediența necondiționată la preceptele ideologiei, cu renunțarea de consecință la orice finalitate estetică și la liricitate ca adevărata esență a poeziei"70. Alăturarea la realitatea celorlalți, precum și perceperea acestei realități ca pe o realitate proprie, care se vrea a fi asumată
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
o exuberanță sfidătoare și respirau o libertate fără margini, care îi amețea pe cititori. (...) Nesupus, gata să înfigă pumnalul ironiei în oricine încearcă să-l supună vreunei constrângeri, el se înfățișează ca o neverosimilă ființă liberă într-o lume a obedienței și a resemnării."229 Atacă tinerețea, nepăsarea de a rosti ceea ce este interzis, candoarea, jovialitatea, care devin o avangardă, prin încercarea și reușita de a face bucățele așa zisa moralitate comunistă, pudoarea, teama și comunismul totodată, aruncând totul la gunoi
[Corola-publishinghouse/Science/1454_a_2752]
-
dramatic susținut, căpătînd adîncime în partea a doua și o tensiune puternică în final, unde se insinuează concluzia descurajantă a lipsei de ieșire din lagărul grotesc în care ne aruncă propria lașitate și prea marea noastră deschidere spre compromis și obediență; concluzia descurajantă că ne aflăm într-un fel de cerc vicios în care realitatea dură și absurdă rămîne victorioasă, oricît am încerca să izgonim din noi înșine fangtomeel spaimei; concluzia că omul contemporan e condamnat să eșueze în grotesc dacă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
despre care vine din spectacolul morții celuilalt, resimțit ca o ruptură a comunicării, ca o despărțire definitivă. În ceea ce privește moartea mea, aceasta nu mai contează pentru mine, Întrucât „nimeni nu-și trăiește (În planul conștiinței saleă propria sa moarte”. Filosofiile de obediență existențialistă se recunosc În gândirea lui S. Kierkegaard, care transformă și concentrează tema morții În grija pentru viață și sentimentul de angoasă. Viața devine, În felul acesta, „o boală mortală” (S. Kierkegaardă. Un ultim aspect referitor la atitudinea omului față de
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
de abuz asupra copilului. Se înregistrează încă anumite patternuri culturale specifice unei culturi centrate pe adult, ce conferă familiei un statut închis, de natură să frâneze procesul de conștientizare colectivă a situațiilor de abuz. Copilul este adesea educat în spiritul obedienței, iar disfuncționalitățile majore ale familiei sunt trecute sub tăcere. Numărul real al cazurilor de abuz fizic, sexual și emoțional este necunoscut și necontrolat din cauza percepției socioculturale asupra abuzului, a nerecunoașterii acestuia ca atare sau a unor forme specifice (spre exemplu
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
femeii la dezvoltarea familiei, interesant fiind faptul că, în ciuda acestui fapt poziția soțului de lider al familiei nu poate fi subminată. Referindu-se la societatea și cultura coreeană, Siyon Rhee (1997) preciza că acestea au o tradiție îndelungată referitor la obediența femeii, astăzi cu greu putând fi schimbată în totalitate. Statutul femeii coreene și asiatice, în general, depinde foarte mult de realizările și poziția soțului și, chiar mai mult, de realizările copiilor ei. Din perspectiva diferențelor interetnice, se poate spune că
[Corola-publishinghouse/Science/2154_a_3479]
-
296 Bazele instituționale ale conducerii / 299 Calitățile personale ale liderilor / 303 Cât de mult contează conducerea? / 306 Privire de ansamblu / 308 Bibliografie suplimentară / 309 Partea a V-a IMPLEMENTAREA ȘI CONTROLUL / 311 Capitolul 18 Birocrațiile / 313 Introducere / 313 Guvernele și "obediența" administrației / 316 Responsabilități speciale și independența administratorilor / 320 Statul administrativ sau tehnocratic: mit sau realitate? / 323 Privire de ansamblu / 326 Bibliografie suplimentară / 327 Capitolul 19 Rolul forțelor armate în procesul politic / 329 Introducere / 329 Predispoziția către intervenția armatei / 330 Niveluri
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
atât de costisitor încât autoritățile publice pot avea mijloace de coerciție cu adevărat sofisticate doar în țările relativ bogate. În dictaturile lumii a treia, gradul de coerciție este adesea mai limitat decât pare. Mai ales în zonele rurale, gradul de obediență a populației variază considerabil nu poate apărea o guvernare totalitară decât dacă există un nivel ridicat al penetrării de către stat. În al doilea rând, o problemă și mai serioasă cu care se confruntă dictaturile este necesitatea dispunerii unor forțe de
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
În al treilea rând vom reveni asupra unei discuții generale privind rolul de ansamblu al birocrațiilor și ne vom întreba dacă este realist să sugerăm că ele preiau funcțiile conducerii, creând și instalând un stat "administrativ" sau "tehnocratic". Guvernele și "obediența" administrației Serviciile publice au apărut peste tot. Ele angajează o proporție substanțială a forței de muncă în fiecare țară, deși numărul este dificil de evaluat cu precizie deoarece statutul juridic și efectiv al întreprinderilor industriale și comerciale publice variază în
by JEAN BLONDEL [Corola-publishinghouse/Science/953_a_2461]
-
antimasonice din secolul trecut. La fel sînt și "principii Israelului" sau acei "mari șefi evrei" care, conform unor analiști ai antisemitismului francez din acea Belle-Epoque, au controlat însăși masoneria și au dominat rețeaua întreagă. Necunoscînd aceste mistere, limitîndu-se la o obediență pasivă, menținută prin caracterul definitiv al jurămintelor pronunțate, marea masă a conspiratorilor apare doar ca un imens mecanism, cu angrenajul foarte strîns, în care personalitatea se dizolvă, identitatea omului se pierde. Cît de puternici sîntem [strigă cu o surprinzătoare exaltare
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
nostru, omul gîndește, vede, crede, acționează cum vrea el..., iar atunci cînd este al nostru, în cîteva luni nu mai este decît o aparență; inteligența, spiritul, rațiunea, conștiința, liberul arbitru, totul la el e paralizat, slăbit, atrofiat de practica unei obediențe tăcute, teribile, de practica unor exerciții ascunse care afectează și nimicesc tot ceea ce este liber și spontan în gîndirea omului. Atunci, acestor trupuri fără suflet, acestor oameni reduși la tăcere, posomoriți, le insuflam spiritul ordinii noastre; imediat aceste cadavre încep
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
sentimentul Patriei-Vatră sau Cămin (Home, Heimat), iar din această fraternitate națională izvorăște ideea "sîngelui" comun. Relația cu Patria-Mamă capătă un caracter infantil, în sensul că relația cu substanța maternă implică o efuziune aproape oceanică, în vreme ce relația cu substanța paternă presupune obediență necondiționată (Right or wrong, my country). Se constituie astfel, la fel ca în cazul Trinității teologice, o osmoză și o coprezență a uneia în alta a celor trei instanțe: maternă / paternă / filială și a celor trei entități: Popor / Stat / Națiune
Gîndind Europa by Edgar Morin [Corola-publishinghouse/Science/1421_a_2663]