949 matches
-
noțiunea de persoană reprezintă substanța individuală unitară, trăită individual și neobiectivabilă în câmpul cercetării științifice. Știința creează un „obiect” sau un „lucru” (Dinge) și nu o „ființă” (Sein), susține M. Scheler. Dimpotrivă, corpul omenesc sau mai exact „trupul” (Leib) poate obiectiva Eul, dar o persoană nu poate fi considerată ca existență decât dacă se pot ratifica acțiunile ei în câmpul cunoașterii printr-un act de „înțelegere”. Din acest motiv, susține M. Scheler, oriunde poate fi concretizat sau obiectivat un om, ne
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
trupul” (Leib) poate obiectiva Eul, dar o persoană nu poate fi considerată ca existență decât dacă se pot ratifica acțiunile ei în câmpul cunoașterii printr-un act de „înțelegere”. Din acest motiv, susține M. Scheler, oriunde poate fi concretizat sau obiectivat un om, ne va scăpa înțelesul interior al persoanei, semnificația acesteia, întrucât ne vom centra observația numai asupra învelișului exterior, aparent obiectiv, al ființei umane. Pe aceste considerente se poate conchide că orice contact psihiatric cu omul poate fi posibil
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
prin intermediul limbajului, două persoane (G. Amado). Dialogul apropie prin acord. El stabilește o punte de legătură, unind două persoane, dar fără a le unifica. Luarea la cunoștință prin limbaj, a unei persoane de către cealaltă, nu le dizolvă ci le apropie, obiectivând fiecăreia subiectivitatea celuilalt. Prin obiectivizare, limbajul revelează natura și interioritatea persoanei. Dificultățile de limbaj sau pierderea limbajului izolează persoana și generează o stare de angoasă. Acest tip de angoasă creează impresia unei bruște dispariții a propriului Eu, prin absența comunicării
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
instanța care realizează conjugarea sau uniunea dintre „somatic” și „psihic”. Experiențele individuale ne apar ca manifestări ale unui „Eu psihic incarnat și incorporat” (D. Franck). Nu este posibilă nici o experiență fără corp, fapt care ne obligă să admitem că somaticul obiectivează sfera sufletească a persoanei. Acest aspect este de altfel confirmat în cazul tipurilor constituționale, expresie a relației dintre trup și suflet. Orice individ este, așa cum spunea mai sus, o „prezență”. Ca prezență orice persoană este în primul rând un „trup
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
câmpul conștiinței mele, a Eului meu personal. Eu mă simt, mă reprezint, mă recunosc ca individ, prin intermediul propriului meu corp. La corp raportez și persoana și viața mea sufletească. În acest sens K. Jaspers afirmă că „sufletul nu poate fi obiectivat prin categoriile materiale” el fiind resimțit ca o „energie interiorizată a trupului”. Corpul unui individ este „spațialitatea” persoanei acestuia, ceea ce este „vizibil” în exterior din acesta. Sufletul este interioritate pură, imaterială. Cele două părți, trupul și sufletul sunt însă inseparabile
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
anamneza” (ascultarea bolnavului) în cadrul relației „medic - bolnav”. Rezultatul acestei întâlniri este „discursul clinic” în care sunt cuprinse atât bolnavul, cât și relatarea subiectivă a suferinței sale. Acest „discurs clinic” reprezintă „spațializarea și verbalizarea fundamentală a patologicului” (M. Foucault). Discursul medical obiectivează, din punct de vedere patologic corpul uman considerat ca reprezentând „spațiul de origine și de repartiție al bolii” în care sunt reunite anatomicul și fiziologicul. Gândirea medicală, rezultând din combinarea „fiziologiei” (normalității) cu „fiziopatologia” (anormalitatea) operează o „suprapunere exactă a
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
configurație și funcții diferite. Discursul clinic reprezintă „câmpul epistemic” care relatează și explică suferința ca „boală” din perspectiva unei organizări științifice riguros raționale a stării de alteralitate în comparație cu normalitatea. El are un caracter strict codificat ca limbaj, cu structură semantică, obiectivând în felul acesta subiectivul suferinței. Atât narațiunea bolnavului cât și discursul clinic au forme sau „modele” diferite, care exprimă atitudinile față de suferința și boala psihică, pe de o parte, iar pe de altă parte, etapele de constituire ale acestor „modele
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihopatologie, direcția este inversă față de modalitatea de gândire din științele pozitive. Ea se face de la cuvânt către obiectul cunoașterii. Eu însă, ca persoană cunoscătoare, constat că obiectul cunoașterii mele este și rămâne „interior” persoanei, manifestările sale exterioare nefăcând decât să obiectiveze prezența sa interioară. În cazul acesta eu îl resimt ca „subiect” al gândirii mele și îl deduc ca existent în actele prin care el se obiectivează în exterior. Eu voi denumi numai ceea ce, în câmpul conștiinței mele, apare ca urmare
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
obiectul cunoașterii mele este și rămâne „interior” persoanei, manifestările sale exterioare nefăcând decât să obiectiveze prezența sa interioară. În cazul acesta eu îl resimt ca „subiect” al gândirii mele și îl deduc ca existent în actele prin care el se obiectivează în exterior. Eu voi denumi numai ceea ce, în câmpul conștiinței mele, apare ca urmare a unui proces de reflectare (autosau hetero-reflectare). În acest caz cuvântul devenit „termen științific” va fi cel care va denumi „obiectul cunoașterii” mele. Este important de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihice morbide” (psihopatologie) devin „obiecte ale cunoașterii” prin denumirea lor: nebunie, delir, halucinație, fobie, anxietate, depresie, monomanie, obsesie etc. În funcție de modalitatea în care le percepe conștiința mea reflexivă. Ele sunt și rămân interioare persoanei mele, dar prin „denumirea” lor sunt „obiectivate” sau devin „obiective” pentru ceilalți. Din acest moment începe constituirea cogito-ului psihopatologic. Din acest moment încep să gândesc „fenomenul psihic morbid”. Spre deosebire însă de „limbajul empiric” care este mai precis, mai constant din punct de vedere istoric, „limbajul teoretic
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
caz interesul este deplasat de la „cauză” la „modul de a fi al persoanei”. Cauza determină un discurs clinic, care are un caracter exterior. Modul de a fi al persoanei determină un discurs referitor la interioritatea acesteia. Nosologia psihiatrică încearcă să obiectiveze suferința psihică interioară a bolnavului, pe când discursul psihopatologic caută să descifreze semnificația interioară a subiectului-bolnav psihic. În felul acesta, psihopatologia devine o „teorie a fenomenului psihic morbid”, pe care G. Rosolato o pune în raport de comparație cu „fenomenele psihice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de punere „la un loc” a exprimării și înțelegerii: domeniul de cunoaștere științifică fiind concluzia acestei întâlniri. Spre deosebire de medicina somatică, în cazul patologiei psihiatrice obiectul științei este interiorizat în persoana bolnavului și are un caracter subiectiv. El nu poate fi obiectivat decât prin intermediul limbajului, mai exact spus, prin acordul care se stabilește între limbajul empiric al bolnavului și limbajul științific al psihiatrului. Aici însă pot apărea confuzii sau exagerări, de regulă din partea psihiatrului, a modului său de „a vedea” și de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sau eșuează în discuții sterile. Din aceste considerente limbajul, atât în psihologie, cât și în psihopatologie, ni se pare a fi una dintre problemele cele mai importante, întrucât, dat fiind caracterul particular al fenomenelor psihice, normale și morbide, ele își obiectivează natura și existența prin intermediul limbajului. Considerată astfel, din perspectiva gândirii psihopatologice și a „discursului epistemic” al acesteia, nebunia ne apare ca fiind integrată destinului ființei umane, ca un dat deontologic și nu ca un simplu „accident morbid”, ca o boală
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sus, un „adevăr istoric” al persoanei respective (G. Rosolato), o dimensiune particulară a ființei sale, un nou „fel de a fi”, caracterizat prin ruptura, hiatusul, care apare în existența bolnavului și pe care numai discursul clinic al psihopatologiei îl poate obiectiva și supune analizei unui model de gândire fenomenologică. Acum se poate desprinde clar, din cele mai sus prezentate, faptul că „limbajul” și „discursul” referitor la denumirea și descrierea fenomenelor psihice morbide, propriu psihopatologiei, constituie una dintre laturile esențiale ale acestei
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
sub forma unui „context lingvistic” în care cuvintele înlocuiesc imaginile concret-obiective ale suferinței somatice din medicina generală, ele fiind purtătoarele trăirilor subiective ale bolnavilor psihici. În felul acesta psihopatologia se constituie ca un domeniu epistemologic, în care subiectul cunoașterii este „obiectivat” numai prin discurs, iar de natura discursului va depinde delimitarea și înțelegerea domeniului de cunoaștere al fenomenelor psihice morbide. 8. Metode și tehnici în psihologia medicală și psihopatologie Atitudinea metodologică Pentru K. Jaspers, în psihopatologie „obiectul”, studiat nu se experimentează
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
specific psihiatriei ca specialitate medicală. b) Modelul filozofic conceptual-fenomenologic, care caută să înțeleagă și să explice semnificația „fenomenului psihic morbid” în raport cu natura umană. Conceptualismul fenomenologic se opune empirismului clinico-psihiatric, întrucât el caută să descopere sensul primar al „fenomenelor clinice” sau „obiectivează” structurile mintale ale bolnavului psihic. În felul acesta se consideră că ceea ce se „obiectivează” în câmpul observației clinice, este de fapt, expresia unei activități a conștiinței modificate a bolnavului respectiv. Pe baza celor de mai sus, se poate afirma că
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
să explice semnificația „fenomenului psihic morbid” în raport cu natura umană. Conceptualismul fenomenologic se opune empirismului clinico-psihiatric, întrucât el caută să descopere sensul primar al „fenomenelor clinice” sau „obiectivează” structurile mintale ale bolnavului psihic. În felul acesta se consideră că ceea ce se „obiectivează” în câmpul observației clinice, este de fapt, expresia unei activități a conștiinței modificate a bolnavului respectiv. Pe baza celor de mai sus, se poate afirma că „psihiatria clinică” urmărește analiza manifestărilor exterioare ale nebuniei, considerate ca „semne clinice” ale bolii
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Diagnosticul clinic este un model de raționament medical de factură fenomenologică ce convertește suferințele bolnavului în boală. El este baza modelului de gândire medicală, dar reprezintă de fapt un aspect de factură „exterioară”, fără a intra în interiorul semnificației suferinței bolnavului. Obiectivează suferința fără a o explica, o determină și definește, denumind-o și clasificând-o. Se impune o interpretare a sensului interior al suferinței. Pentru W. Dilthay, înțelegerea trăirilor individuale și raportul acestora cu ființa celui care le-a trăit, este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
pe care le vom analiza în continuare: actele Eului, cenzura morală, consecințele actelor Eului, suferința morală. 1) Actele Eului Eul este instanța conștientă a personalității, zona prin care aceasta vine în contact direct cu lumea exterioară, la nivelul căruia se obiectivează conținutul intrapsihic al persoanei respective. Eul obiectivează și satisface nevoile, pulsiunile și dorințele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor valorice morale ale Supra-Eului său. Prin aceste „funcții”, Eul devine sediul acțiunilor persoanei respective. În cazul
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
actele Eului, cenzura morală, consecințele actelor Eului, suferința morală. 1) Actele Eului Eul este instanța conștientă a personalității, zona prin care aceasta vine în contact direct cu lumea exterioară, la nivelul căruia se obiectivează conținutul intrapsihic al persoanei respective. Eul obiectivează și satisface nevoile, pulsiunile și dorințele individuale, dar în egală măsură este obligat să se conformeze normelor valorice morale ale Supra-Eului său. Prin aceste „funcții”, Eul devine sediul acțiunilor persoanei respective. În cazul acțiunilor pe care Eul dorește sau este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
pentru implicațiile sinonimice cu alte cuvinte (vorbire sau discurs) se pot realiza ușor grile de departajare, în raport cu noțiunea "limbă", conceptul "limbaj" manifestă o accentuată afinitate de colaborare în a reda, uneori, aceleași accepțiuni. Obiectul filozofiei limbii Fiindcă facultatea limbajului se obiectivează ca limbă, iar aceasta cuprinde limbaje de specialitate, filozofia limbii trebuie să aibă în vedere aspectele generale care privesc realități precum limbile (naționale) și limbajele de specialitate, căci acestea pot avea baza ontologică (a realiilor, a existențelor efective, cu manifestare
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
loc prin perceperea subiectivă a obiectelor, dar nu prin realizarea unei copii a lor, a unei imagini a obiectului ca atare, ci printr-o imagine alcătuită de spiritul omului. Cu toate acestea, cuvîntul purtător al imaginii subiective a obiectului se obiectivează el însuși în raport cu individul, devenind un obiect în raport cu spiritul în care se oglindește la rîndul lui la nivel conceptual. De aceea, arată Humboldt, se ajunge ca subiectul să posede trei entități conceptuale: amprenta obiectului, maniera de interpretare a obiectului și
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
intuitivă provine din activitatea fanteziei care produce imagini. Aceste imagini reprezintă însă o cunoștință a individualului sub forma unor impresii care pentru a se determina se reflectă în expresie și se clarifică în intuiție. Ca atare, în intuiții, impresiile se obiectivează în expresie, se organizează căpătînd formă și, în acest mod, omul "se eliberează" de ele și le poate privi ca pe ceva de sine stătător și în afara lui, deși ele sînt, în ultimă instanță, un produs al său. De aceea
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
a omului se manifestă în raport cu lucrurile, iar, prin limbă, ea se manifestă la nivel interuman. După Hegel, limba este forma de existență a spiritului, ca suprimare a ființei-pentru-sine a spiritului în ființă-pentru-alții, ca mod prin care spiritul interior (sinele) se obiectivează și, prin aceasta, se înstrăinează. În acest caz, limba nu este o formă a culturii, ci baza tuturor formelor culturii. Limbajul (limba)117 este, în această perspectivă, creația lumii pentru om ca ființă spirituală, capabilă să gîndească. Hegel nu a
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
printr-o ieșire în afară), deci printr-o atribuire de sine, regăsindu-se astfel ca fiind o altă esență, distinctă, și, în același timp, văzîndu-se pe sine în celălalt 118. Conștiința-de-sine rațională se realizează prin ea însăși atunci cînd se obiectivează și se determină ca fiind o realitate, a cărei esență este conștiința-de-sine însăși 119. Dar, conștiința-de-sine rațională, adică rațiunea, este spirit, fiindcă certitudinea de a fi realitate s-a ridicat la adevăr, căci este conștientă de ea însăși ca fiind
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]