3,617 matches
-
pe aceia asupra cărora n-avem o asemenea influență. Presupun că aceasta este rana cea mai cumplită făcută mândriei oamenilor. Însă nu voiam să-i arăt că m-a supărat. — Dar e oare posibil ca unui om să nu-i pese absolut deloc de ceilalți? am zis mai degrabă pentru mine însumi decât pentru el. Depinzi de alții întru totul în existența ta. E o încercare absurdă să te străduiești să trăiești doar pentru tine și prin tine. Mai curând sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
descris un bărbat crud, egoist, brutal și senzual, să spun că a fost un mare idealist. Și totuși asta e realitatea. Trăia într-o sărăcie mai mare decât un meseriaș oarecare. Muncea în orice caz mult mai mult. Nu-i păsa absolut deloc de lucrurile acelea cu care majoritatea oamenilor își înfrumusețează viața și și-o fac mai agreabilă. Era absolut nepăsător în privința banilor. Nu ținea câtuși de puțin la faimă. Nu l-ai putea lăuda pentru că a rezistat ispitei de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
restul vieții la Alexandria. Nu i-a venit foarte greu să părăsească vasul, și peste douăzeci și patru de ore se afla pe țărm cu tot avutul lui. — Căpitanul probabil te-a socotit nebun de legat, i-am zâmbit eu. — Nu-mi păsa de părerea nimănui. Nici nu acționam eu de fapt, ci un element mai puternic dinlăuntrul meu. M-am gândit să mă duc la un mic hotel grecesc până mai văd cum stau lucrurile și am simțit că știu unde-l
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2047_a_3372]
-
umbră din partea cealaltă. Un strigăt din spate Îl făcu să sară ca ars, chiar la timp pentru a nu fi doborât de o căruță care apăruse pe neașteptate. Se lipi de perete, blestemându-l pe vizitiul care, fără să-i pese de el, continua să mâne caii. - La o parte, prostule! Îl auzi răcnind. Făcu un pas ca să se ia după dânsul, Însă căruța alunecă pe o piatră, deviind și apropiindu-se și mai tare de el. - Ia seama, messere! Îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
pentru Jubileu, i-am cunoscut pe drumul dinspre Bologna. În așteptare reluării călătoriei, ne bucurăm de câteva ieșiri călare. - Știi unde te afli? - Undeva la miazănoapte de zidurile noi, mi se pare. Dar noi ne-am Învârtit fără să ne pese Încotro. Am Încălcat cumva vreo proprietate? Dante scutură din cap. - Așadar, messer Alighieri, călătorie plăcută și să ne revedem când va vrea Dumnezeu, Îi zise tânărul, trăgând de hățuri și dând pinteni calului. Dante Îi privi cum trec și cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
colț. Pe bancuri, câțiva ucenici ocupați nevoie-mare vărsau pe o suprafață de cărămidă conținutul unui creuzet abia scos din flăcări cu un clește lung. Sticla incandescentă se Întinse fluidă peste suprafață, răspândind În jur mici scânteieri fierbinți. Fără să-i pese de căldură, maestrul Începu să o finiseze cu niște clești din bronz, ajutându-se cu o lopățică din același material. Din câteva lovituri hotărâte, Îi imprimă o formă dreptunghiulară, lungă cam de un picior. - Iată Încă un geam pentru ferestrele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
Apoi se Întoarse, lăsându-și brațele să Îi cadă pe lângă trup, și Înaintă bâjbâind. Arma Îi lunecă la pământ, scoțându-i la iveală brațul schilod. Dante se apropie să Îi dea ajutor, dar lui Bonatti părea să nu-i mai pese de nimic, Închis În lumea sa de beznă și de perfecte repetiții. Îl alungă pe poet cu un gest hotărât, ca și când i-ar fi simțit prezența prin vălul stacojiu care Îi răpea vederea. Înainta către centrul Baptisteriului. Dante Îl urmări
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1915_a_3240]
-
își încrucișează crengile goale, silueta unei clădiri înalte, o casă boierească, un mare și complicat edificiu. Brăchut este cel care îi răspunde, frângându-și mâinile de frig: — Păi, este parcul Castelului... — Un castel..., reluă judecătorul ca și când puțin i-ar fi păsat de el. — Păi da, castelul procurorului. — Ca să vezi, deci aici este..., adăugă judecătorul, mai mult pentru el însuși decât pentru noi ceilalți, care nu mai contam pentru el nici cât negru sub unghie. S-ar fi zis că se bucura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
își bea cafeaua. Bătrânele gaițe scuipau în spatele văduvei Blachart când o întâlneau pe stradă. Îi aruncau și tot felul de insulte: „târfă, otreapă, zdreanță, târâtură, ticăloasă, curvă, fleandură“ și încă multe altele. Lui Agathe - acesta era prenumele ei - nu-i păsa nici cât negru sub unghie. De altfel, după război, au fost destui care au primit medalii fără să fi adus serviciile pe care le adusese ea. Să fim corecți. Să-ți dăruiești trupul și căldura, chiar și pentru câteva monede
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
spuse mult mai târziu primarul. Micul breton ținea capul plecat. Se vedea clar că teama pusese stăpânire pe el în întregime. Pe când celălalt, muncitorul, ne privea drept în ochi, nu chiar surâzând, dar aproape. Ai fi zis că nu-i păsa câtuși de puțin de noi, sau că nu-i păsa de nimic. Colonelul începu cele dintâi salve: — Știți de ce sunteți aici? îi întreabă. Rifolon îl măsoară din cap până în picioare, dar nu îi răspunde. Micul breton ridică puțin capul, învins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
Se vedea clar că teama pusese stăpânire pe el în întregime. Pe când celălalt, muncitorul, ne privea drept în ochi, nu chiar surâzând, dar aproape. Ai fi zis că nu-i păsa câtuși de puțin de noi, sau că nu-i păsa de nimic. Colonelul începu cele dintâi salve: — Știți de ce sunteți aici? îi întreabă. Rifolon îl măsoară din cap până în picioare, dar nu îi răspunde. Micul breton ridică puțin capul, învins: — Pentru că am plecat, domnule colonel, pentru că ne-am salvat... Iar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
noastră se afla fereastra de la biroul primarului, luminată și, la fereastra aceasta, ca în decorul unui teatru de marionete, vedeam o scenă ireală, în care doi bărbați cu fețele aprinse mâncau și beau la o masă îmbelșugată, fără să le pese de nimic. M-am întors în birou, iar colonelul mi-a zis să aștept în încăperea alăturată, că mă vor chema. Am mers acolo. M-am așezat pe un fel de bancă și am așteptat frământându-mi mâinile și întrebându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
spre Piața Carmeliților, unde se găsea clădirea Inspectoratului. Nu mă grăbeam. Simțeam că scăpasem de o greutate nedefinită, și revedeam figura lui Mierck când îl expediasem. Fără îndoială că era deja ocupat să-mi ceară capul superiorilor mei. Nu-mi păsa. Când l-am întrebat pe portar dacă Mazerulles mai lucra acolo, acesta și-a potrivit ochelarii, care aveau tendința să alunece. — Domnul Mazerulles ne-a părăsit acum un an, îmi spuse. — E încă în oraș? Tânărul m-a privit de parcă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
gemea de plăcere, e senzual și ăsta a devenit punctul lui slab, din calitate, defect, credeam pe atunci că numai eu știu... Era atât de frumoasă în lumina serii, atât de sinceră, îi vedeam lacrimile pe față și nu-mi păsa că plânge, pentru că părea minunată așa, era în dreapta mea și întorceam capul din când în când s-o văd, era imaginea disperării, vedeam că nu poate trăi fără mine, nici nu știi ce pierzi!!!, îmi spunea ca un copil, era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
pur și simplu, nici unul nu avea armă, doar flori în mâinile lor revoltate, ridicate spre cer, Noi de-aicea nu plecăm, nu plecăm acasă/ Până nu ne câștigăm libertatea noastră!, așa strigau oamenii, erau flămânzi, erau disperați, tinerilor nu le păsa, erau în față, vânătorii au început să tragă în mulțime, unul târa prin praf și fum o femeie frumoasă, grăsuță... Și eu eram vânător, dar târam spre pat o femeie goală, cu bretonul în formă de V, ea se smulgea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
Cum răsari tu pe lumea aceasta, când înțelegi ce a făcut el cu tine. Sau din tine. Pe măsură ce timpul crește, în mintea ei, posibilitatea se transformă în certitudine, certitudinea că el știa de răul de-acolo, dar că nu-i păsa sau că i-a fost frică să-i spună. Avusese doar o clipă de neliniște când o adusese în acest apartament, când s-a uitat lung la ea și a cântărit-o ca un geambaș, zicându-i vesel: ești genul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1975_a_3300]
-
nu are nici un dram de afecțiune reală pentru Isabelle, dar răceala ei Îl călca pe nervi. Dorea s-o sărute, s-o sărute de multe ori, dar știa că dimineața ar fi putut să plece de lângă ea fără să-i pese. Dar dacă n-o săruta, avea să fie neliniștit. Asta i-ar fi știrbit ideea care-i intrase În cap: că era un cuceritor. Nu era demn de el să fie Înfrânt, să se milogească de o războinică așa curajoasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
sus al scărilor și când Amory s-a răsucit pe tocuri ca să intre În camera sa, a avut impresia că surprinde pe fața fetei o ușoară umbră de nemulțumire. A stat treaz În Întuneric, Întrebându-se cât de mult Îi păsa, În ce măsură nefericirea lui bruscă nu era decât orgoliu rănit și dacă era, În ultimă instanță, temperamental nepotrivit pentru dragoste. S-a trezit bucuros, inundat de un flux al conștiinței. Briza matinală umfla perdelele de creton de la geamuri și s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
ceea ce trebuie să fi dorit Shakespeare, dacă a fost În stare să scrie cu atâta disperare divină, era ca doamna lui să trăiască veșnic... Iar pe noi acum ea nu ne mai interesează... Ironia este că dacă i-ar fi păsat mai mult de poezie decât de femeie, sonetul n-ar fi fost decât retorică exagerată, imitativă, și după douăzeci de ani nu l-ar mai fi citit nimeni... Aceea a fost ultima seară În care Amory a mai văzut-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
acum, Contesa era la plimbare cu el și a văzut un tramvai și a fugit în fața lui, lătra bucuroasă, voia să se plimbe cu el. Și gata. Domnul Popa a sărit, a învelit-o cu cămașa lui, nu-i mai păsa că n-avea maieu și se holbau cucoanele la burta lui cu păr și problema de la buric, el o ținea pe Contesa în cămașă și a dus-o tot cu tramvaiul ăla, că trecea pe la spital. S-au stricat și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2066_a_3391]
-
care parcă totul era oprit, nici vântul nu părea să adie, nimic din ceea ce înseamnă acum acest accelerator diabolic în care pare că trăiesc nu funcționa, căldura era mai cuprinzătoare și parcă nu atât de deranjantă, transpiram fără să-mi pese, poate că treceam printre oameni și printre clipe fără să conștientizez că pe unii dintre ei îi vedeam pentru ultima oară, așa cum clipele le trăiești definitiv, fără șansa de a le mai simți vreodată. Asta cu oamenii pe care îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
clipele acelea de Paște sau de Crăciun când liniștea era numai a mea, când căldura era numai a mea, când toată lumea era numai a mea. Probabil că omenirea își trăia plenar nefericirile ei, eu însă eram fericit și nu-mi păsa de durerile nimănui, căci nu le băgam în seamă, de parcă nici n-ar fi existat. Acolo s-au petrecut unele lucruri de care îmi aduc aminte cu o acuratețe incredibilă. Stăteam mai mulți la etajul acela. Unii erau mai vechi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
pe lună. Eu aveam o leafă de 800 de lei pe lună. ― Bine, am zis, când începem? ― Acum. Am renunțat la bere, la mâncare, la tot, nevasta mea a crezut probabil că sunt nebun, dar ea avea cursuri, nu-i păsa foarte tare de nebuniile mele, ne mai ajutau și ai noștri, nu era chiar o tragedie. Câteva luni am lucrat ca un apucat și încet, încet, am început să simt. Până să știi step e cale lungă, dar s-a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
aceea la Paris! Adevărul este că am tras o foame de zile mari, ceva ce nu mi s-a mai întâmplat nici înainte și nici după aceea. Mâncam o baghetă și o gură de lapte pe zi, dar nu-mi păsa, făcea parte dintr-un ritual anume al zilei, ceva de vis. Mă sculam dimineață, destul de devreme, plecam cu metroul la școală, iar după cursuri o luam pe jos, de fiecare dată pe alt traseu, ca să economisesc biletele din abonamentul pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]
-
face ăla, dar ălălalt. Probabil că vorbea ca să se asigure că nu a chemat pe unul care o luase razna, probabil așa i-au spus unii care m-or fi văzut umblând noaptea pe Ana Ipătescu, plângând fără să-mi pese de lume. În fine, vine și Cojar, ne pupăm și mergem să vedem clasa. Avea Tavi un fel al lui de a stârni pasiuni, era blajin și îngăduitor, nu făcea caz de urieșenia lui de maestru, vorbea cu toată lumea la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2164_a_3489]