KorAP: Find »[drukola/base=participiu & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...31 32 33 ...38 >

933 matches

Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785

nu are niciuna dintre proprietățile D, T, St. Reanalizând aceste propuneri, Mackenzie (2006: 140−141) arată că morfologia participială nu blochează externalizarea rolului tematic al subiectului. Selecția auxiliarului 'a fi' nu este legată de tranzitivitate, ci de verbele al căror participiu exprimă o stare rezultativă. Mackenzie (2006: 141) subliniază că posibilitatea selecției ambelor auxiliare de către același verb este motivată aspectual. Mackenzie (2006: 142) arată că, în limbile iberoromanice, unde 'a fi' era selectat fără o motivație anume, problema a fost rezolvată

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
pe acoperișul casei Ion e urcat pe o scară ca să mănânce cireșe Ion e coborât în fața casei Ion e născut în luna august Bunicul lui e mort17 încă din 2000. Iordan (1973) analizează problema valorii duble, verbală și adjectivală, a participiului în latină și în limbile romanice. Autorul are în vedere două tipare de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
e mort17 încă din 2000. Iordan (1973) analizează problema valorii duble, verbală și adjectivală, a participiului în latină și în limbile romanice. Autorul are în vedere două tipare de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus > rom. beat, sp. beodo, ptg. bébado, prov. beut, fr. boite; rom. băut, participiul de la a bea, a urmat același vechi model latinesc; alte exemple românești

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
de construcție: (a) un tipar general romanic, moștenit din latină, în care participiul provenind de la verbe tranzitive a trecut de la utilizarea pasivă și spre cea activă: lat. bibitus > rom. beat, sp. beodo, ptg. bébado, prov. beut, fr. boite; rom. băut, participiul de la a bea, a urmat același vechi model latinesc; alte exemple românești de acest tip sunt: mâncat "care a mâncat", înfipt "îndrăzneț", învârtit "descurcăreț", simțit "atent, politicos" (Iordan 1973: 402); (b) un tipar specific limbilor romanice care nu au două

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
același vechi model latinesc; alte exemple românești de acest tip sunt: mâncat "care a mâncat", înfipt "îndrăzneț", învârtit "descurcăreț", simțit "atent, politicos" (Iordan 1973: 402); (b) un tipar specific limbilor romanice care nu au două auxiliare pentru 'a fi', unde participiul provenind de la verbe intranzitive (care nu au diateză pasivă) prezintă rezultatul acțiunii descrise de aceste verbe ca fiind o calitate (spre deosebire de participiul provenind de la verbe tranzitive, care prezintă rezultatul ca pe o acțiune); astfel, în fr. je suis arrivé 'am

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Iordan 1973: 402); (b) un tipar specific limbilor romanice care nu au două auxiliare pentru 'a fi', unde participiul provenind de la verbe intranzitive (care nu au diateză pasivă) prezintă rezultatul acțiunii descrise de aceste verbe ca fiind o calitate (spre deosebire de participiul provenind de la verbe tranzitive, care prezintă rezultatul ca pe o acțiune); astfel, în fr. je suis arrivé 'am sosit' (spre deosebire de j'ai travaillé 'am muncit'), participiul este mai independent, aproape asimilat unui adjectiv; Iordan (1973: 405) consideră ca fiind sinonime

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
diateză pasivă) prezintă rezultatul acțiunii descrise de aceste verbe ca fiind o calitate (spre deosebire de participiul provenind de la verbe tranzitive, care prezintă rezultatul ca pe o acțiune); astfel, în fr. je suis arrivé 'am sosit' (spre deosebire de j'ai travaillé 'am muncit'), participiul este mai independent, aproape asimilat unui adjectiv; Iordan (1973: 405) consideră ca fiind sinonime perfecte construcțiile românești de tipul m-am născut și sunt născut, am sosit și sunt sosit, însă atribuie participiului valori diferite: participiu trecut verbal vs participiu

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
sosit' (spre deosebire de j'ai travaillé 'am muncit'), participiul este mai independent, aproape asimilat unui adjectiv; Iordan (1973: 405) consideră ca fiind sinonime perfecte construcțiile românești de tipul m-am născut și sunt născut, am sosit și sunt sosit, însă atribuie participiului valori diferite: participiu trecut verbal vs participiu trecut cu valoare adjectivală. Structuri românești de acest tip au fost analizate și de Coteanu (1982 : 169), care le consideră ca fiind structuri pasive cu sens activ: Grigore a fost plecat la țară

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ai travaillé 'am muncit'), participiul este mai independent, aproape asimilat unui adjectiv; Iordan (1973: 405) consideră ca fiind sinonime perfecte construcțiile românești de tipul m-am născut și sunt născut, am sosit și sunt sosit, însă atribuie participiului valori diferite: participiu trecut verbal vs participiu trecut cu valoare adjectivală. Structuri românești de acest tip au fost analizate și de Coteanu (1982 : 169), care le consideră ca fiind structuri pasive cu sens activ: Grigore a fost plecat la țară Mama este dusă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
participiul este mai independent, aproape asimilat unui adjectiv; Iordan (1973: 405) consideră ca fiind sinonime perfecte construcțiile românești de tipul m-am născut și sunt născut, am sosit și sunt sosit, însă atribuie participiului valori diferite: participiu trecut verbal vs participiu trecut cu valoare adjectivală. Structuri românești de acest tip au fost analizate și de Coteanu (1982 : 169), care le consideră ca fiind structuri pasive cu sens activ: Grigore a fost plecat la țară Mama este dusă după cumpărături Sunt toți

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
ieri/de ieri în oraș Ion e sosit de ieri în oraș *Ion e sosit ieri în oraș. Între cele două variante există și diferențe de comportament morfosintactic: forma cu a avea nu permite intercalarea altor elemente între auxiliar și participiu, pe când forma cu a fi este mai permisivă: Sunt toți sosiți *Au toți sosit. Un fenomen legat de selecția auxiliarului este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice, dar foarte

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
și diferențe de comportament morfosintactic: forma cu a avea nu permite intercalarea altor elemente între auxiliar și participiu, pe când forma cu a fi este mai permisivă: Sunt toți sosiți *Au toți sosit. Un fenomen legat de selecția auxiliarului este acordul participiului perfect. Mackenzie (2006: 162) arată că acesta este un fenomen foarte răspândit în limbile romanice, dar foarte sărăcit sau absent în limbile care au pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut auxiliarul a fi

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
în limbile romanice, dar foarte sărăcit sau absent în limbile care au pierdut auxiliarul 'a fi' (excepție de la această regulă este catalana, care a pierdut auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
catalana, care a pierdut auxiliarul a fi, dar a păstrat acordul la persoana 3). Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Belletti (2001)18 analizează acordul participiului perfect ca fiind obținut printr-o relație specificator−cap, într-o proiecție joasă a acordului participial; acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
acordul între subiect și participiul verbelor care selectează auxiliarul 'a avea' este imposibil pentru că proiecția de Acord al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din limbile romanice corespunde proiecției AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
al participiului este mai jos decât poziția de subiect al verbului care selectează 'a avea'. Mackenzie (2006: 168) este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din limbile romanice corespunde proiecției AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
este de părere că acordul participiului nu motivează analiza ergativă, iar acordul prin deplasare este incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din limbile romanice corespunde proiecției AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în italiană, acordul participiului perfect este imposibil. În ceea ce privește situația din limba română, acordul se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
incorect. Kayne (2000: 113) observă că acordul participiului din limbile romanice corespunde proiecției AgrO de la Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în italiană, acordul participiului perfect este imposibil. În ceea ce privește situația din limba română, acordul se face numai în cazul celor câteva verbe care pot selecta auxiliarul a fi și este

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
Chomsky (1993). Autorul arată că, în spaniolă, propozițiile inacuzative cu participiu trecut nu au acord participial; în anumite dialecte din sudul Franței se face acordul participiului în structuri cu 'a avea'. Tot Kayne (2000: 115) menționează că, în italiană, acordul participiului perfect este imposibil. În ceea ce privește situația din limba română, acordul se face numai în cazul celor câteva verbe care pot selecta auxiliarul a fi și este imposibil în prezența auxiliarului a avea. 4. TESTUL OBIECTULUI INTERN 4.1. Folosirea testului obiectului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
supra, 1. −, spaniola − vezi supra, 6.2.). O analiză mai atentă a funcționării acestor teste conduce însă către o altă concluzie: specificul tipologic și evoluția limbii române fac ca testele propuse pentru alte limbi (în afară de neacceptarea pasivizării și de adjectivizarea participiului) să nu funcționeze (sau să funcționeze numai parțial) în limba română: ● româna a pierdut, pentru cele mai multe verbe, cu excepția celor de mișcare direcționată, posibilitatea de selecție a auxiliarului, așa cum s-a întâmplat și în spaniolă și cum este pe cale să se

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
vremea să..., a voi etc."; (37) P-aci p-aci era să moară baba (Ispirescu) − era mai (mai)/aproape să/cât p-aci/cât pe ce "puțin lipsea să"; (38) Apele nu era de băut (Mineiul) − (în legătură cu de, urmat de participiu trecut) "a putea, a trebui"; (39) Nu-i cine să mă scoale (Dosoftei) − (în legătură cu cine, urmat de infinitivul fără prepoziție sau cu nimeni, urmat de să) "a (nu) avea, a (nu) se găsi". 2.4.2. Analiza sintactico-semantică a verbului

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
3.1.1.). Din punct de vedere sintactic, verbul a fi, ca orice inacuzativ, nu acceptă pasivizarea: *Ion este fost frumos (de cineva) *Ion este fost la munte (de cineva). Singurul test la care limba română este sensibilă este adjectivizarea participiului (vezi Capitolul 4, 2.). Verbul a fi trece acest test (cu adjectivul obligatoriu antepus), însă numai pentru câteva contexte de tip copulativ (a), nu și pentru celelalte valori (b): (a) guvernanți foști comuniști, state foste sovietice fosta lui prietenă, foste

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
conțin o singură proiecție Agr, în timp ce structurile cu a avea conțin două argumente - subiectul propoziției reduse și subiectul extern, aflat în poziția SpecVP - și două proiecții Agr. Concret, această situație se manifestă în limba italiană (a) prin acordul constant al participiului trecut cu subiectul în structurile conținându-l pe a fi, pentru că toate proiecțiile Agr au fost activate, formând un lanț, și (b) prin cliticizare, în structurile cu a avea, pentru că există o proiecție Agr în plus. 3.4. Datele din

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]
fi (a): * O furcă de aur este avută de tine *Patru picioare sunt avute de masă * Oile sunt avute la munte *Mâinile sunt avute reci *Zilele nu sunt avute. În multe dintre contextele înregistrate aici, a avea acceptă testul adjectivării participiului, singurul test sintactic concludent pentru delimitarea clasei verbelor ergative/inacuzative din limba română: banii avuți, pielea de urs avută de la taică-tău, paralele avute în buzunar, zilele avute, cearta avută cu soră-sa etc. 4. CONCLUZII COMPARATIVE Paralelismul dintre a

[Corola-publishinghouse/Science/84999_a_85785]