973 matches
-
în 390 î.Hr.; reorganizată administrativ de Au gustus în anul 7 î.Hr., când orașul a fost împărțit în 14 circumscripții (re gio nes), subdivizate în 265 de vici, fiecare sub conducerea a patru vico magistri, aleși de localnici anual rostre - pinteni de corabie; templul lui Iulius Cezar din for a fost decorat pe latura unde se afla tribuna oratorilor cu rostrele luate de la una dintre corăbiile lui Marcus Antonius capturate la Actium rython - vas lunguieț pentru băut Samaria - regat la nord
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
a fost în Armenia, 21-22 d.Hr. Thapsus (bătălia de la Thapsus) - în 46 î.Hr. dușmanii lui Cezar, printre care și fostul lui locotenent Labienus, au încercat să-l prindă în capcană în orașul Thapsus (Africa de Nord), care se afla pe un pinten de pământ între mare și o lagună; trupele lui Cezar au atacat prematur strigând „Felicitas!“ și au învins Tibur - Tivoli de astăzi Tullius, Servius - luptător etrusc din Vulgi care i-a succedat prin forță lui Tarquinius Priscus. Reformele sale pot
Pax Romana. Stăpânii lumii by Mihaela Erika Petculescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1363_a_2885]
-
schimb trebuie ziși treisprezece «tatăl nostru» În pat. Există un maestru, o Întreagă serie de ierarhii inferioare, până la sergenți, scutieri, la servitori și valeți. Fiecare cavaler va avea trei cai și un scutier, nici o podoabă de lux la harnașamente, șa, pinteni, arme simple, dar bune, vânătoarea e interzisă, cu excepția leului, În fine, o viață de pocăință și de luptă. Fără a mai vorbi de legământul de castitate, asupra căruia se insistă În mod deosebit, pentru că ăia erau oameni care nu stăteau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2112_a_3437]
-
mândrie și o bucurie rău ascunsă... În trei zile sufletul logodnicului s-a umplut de otravă. Se simțea nenorocit și-l băteau gânduri de moarte. Se compara cu locotenentul în inima Martei și era sigur ca Marta alege uniforma strălucitoare, pintenii... Și el care, ca fiu de văduvă, nici n-a făcut armata! Intr-un moment de disperare socoti că ar fi bine să renunțe la favoarea legii militare, să se întoarcă peste un an în haină de ofițer și să
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
căpitanului, apoi șopti: ― Adio!... Ordonanța lui Klapka aduse calul și Apostol încălecă și porni fără să mai întoarne capul. ― La revedere, Bologa! strigă căpitanul, văzîndu-l că se depărtează. Lui Apostol i se păru că și Klapka își bate joc. Dădu pinteni calului. Trebuie să ajungă în sat cât mai repede, să se pregătească și să sfârșească. În suflet i se zvârcolea un iad cu limbi de foc atât de sfâșietoare, că în fiece clipă amenințau să-i istovească toate izvoarele voinței
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
apoi iar către Apostol, că dumnealui mi-a ținut tovărășie toată iarna, altminteri m-aș fi prăpădit de urît! Ofițerul de honvezi, fercheș, spilcuit, pudrat, ieși la iveală, mai îndrăzneț. Pe brațul stâng purta pardesiul Martei. Salută ceremonios, zăngănindu-și pintenii: ― Locotenent Tohaty... Urmă o pauză, fiecare așteptând să înceapă cellalt vorba. Tot Marta curmă tăcerea, cu o vioiciune atât de exagerată, că amândoi bărbații plecară ochii: ― Am fost în piață pentru cumpărături și acolo I-am întîlnit pe domnul... Se
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
mirați. Drumul mijea ca o chemare stăruitoare. Nici un gând nu-i lumina în minte, inima însă îi poruncea întruna: "Înainte!... Înainte!..." ca un comandant care nu îngăduie nici o șovăire. Îi lipăiau pașii pe uliță, parc-ar fi fost desculț, iar pintenii zăngăneau regulat, subțire și dulce, ca niște clopoței de argint într-o depărtare nehotărâtă. Întâi câteva siluete negre și două căruțe venind de pe front, la pas, cu răniți... Își iuțea mersul fără să-și dea seama, ca și cum ar fi vrut
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
mai departe. Calea cobora printr-o vale seacă, strâmbă. "Nimai de n-aș întîlni vreo patrulă", își zise Apostol, fără frică, parc-ar fi vorbit de altul. Pe urmă, după câțiva pași, își auzi cizmele bocănind pe cărarea bolovănoasă, și pintenii ca un țârâit de greier. Și iar îi trecu prin minte că undeva trebuie să cotească în dreapta, spre regimentul de infanterie. Dar gândul acesta i se clătină în minte numai o secundă, ca și cum n-ar fi găsit de ce să se
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
galbenă și cenușie. Cojile de ou îi zăceau la picioare. Le zdrobi cu o batistă lată de pânză. S-ar fi zis că sfărâmase oasele de sticlă ale unor păsări. Cojile i se lipiseră de cizmă și arătau ca niște pinteni mici de tot, în timp ce alături, la doi pași, Belle de jour se odihnea în continuare sub giulgiul său de lână udă. Cu toate astea, judecătorului îi priiseră ouăle. Ba chiar sunt sigur că i s-au părut mai bune datorită
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2242_a_3567]
-
e om de treabă. Apoi, întorcându-se spre hanul cel tânăr: — Vom veni la tine și te vom cinsti, dar nu mult, căci alte gânduri decât cele ale ospeției ne mână drumurile. Pulvis et umbra sumus! — Amen! - răspunse tătarul, dând pinteni calului. După vreun ceas bun de călărit în goană, pe deșelate, hoarda toată și cei doi călugări ajunseră în tabăra tătărască. De cum pătrunseră printre corturi, nu mică fu mirarea celor doi oaspeți când văzură ciudata rânduială ce părea a domni
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
moșule, merge treaba? - întrebă Vodă zâmbind. — Aud? - făcu buimăcit moșneagul, care era nițel surd de-o ureche. — Treaba! - strigă Vodă și făcu un gest care imita săpatul. Merge treaba? — Merge, merge! - se dumeri moșneagul. Foarte bine, bravo! zise Vodă dând pinteni armăsarului. După ce alaiul se pierdu spre palat, moșneagul se întoarse spre un târgoveț înalt și somnoros ce stătea lângă el: — Cine-a fost ăsta, bre? — Ăsta? Vodă! — Vodă! - făcu răzășul. Păi nu era mai bătrân? — Ăla era altul - răspunse târgovețul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
Da. Bărbatul cu păr alb-alb, Îmbrăcat În bluză albă, cu mâneci scurte - dar eu cunosc bluza asta! - cu pantaloni negri, din piele-de-drac - cunosc, din fotografii și pantalonii, Însă le șade rău fără cizmele cunoscute tot de-acolo, negre, lucioase, cu pinteni sclipitori, zornăitori; le șade rău pantalonilor așa, Însoțiți de un fel de cizme (le spun cizme, fiindcă au, totuși, carâmbi), dar parcă nu din piele, ci parcă din pânză de cort și nu negre, ci kaki, ca pânza... Bărbatul care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1924_a_3249]
-
fudul; am avut, mă-nțelegi, puriule, clipa mea dă spăimi, da curând mi-am luat ciolanu: don Wenceslao, cu aceeași gingie care mi-a spus cu ea că iera corector la Cășili dă Editura Oportet & Haereses, m-a luat În pinten să-i țiu urma În breasla care, cu lăudabilă tenacitate, se deda pentru a-și umple vremea În tren! Îți zic pă bune că glagorea Îmi ie cam Întunericită și la Început n-am prea vrut să-i fiu tovărăș
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
povara, încalecă pentru prima dată un armăsar adevărat, spumegînd la capătul zăbalei, înfiorîndu-se la fiecare atingere. Nici unul nu știe a cui teamă e mai mare, freamătul și încordarea fiind la fel de năucitoare și pentru cal și pentru călăreț. Atunci e vremea pintenului înfipt, a buzei rupte de nepricepere, a căzăturii din șa, a șfichiului rupînd din pielea aburindă. Și după aceea, totul se liniștește ca prin farmec, ajung doar cîțiva pași făcuți într-o clipă de înțelegere, de cele mai multe ori nimerită nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
închis și din păcate poros, nasul cu nări largi, fremătînde, buzele bine conturate, cam cenușii, poate de oboseală, gîtul scurt, puternic, toate, chiar și picioarele ușor curbate, linia lor fiind scoasă în evidență de cizmele subțiri și înalte, roșcate, cu pinteni de cavalerist, toate luate separat nu aveau cum să-ți dea imaginea unui "zeu coborît din nori", însă era ceva la el care te fascina, poate privirea, poate aerul de siguranță sfidătoare, poate gesturile aproape extravagante, palmele fluturau ca două
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
poate fi altceva decît o punte către dictatură. Ceea ce a și urmat. Generalul s-a suit în șa, mai bine zis n-a mai coborît din ea, și vrea cinci ani a tot strîns din frîu și a dat din pinteni. De bine, de rău a trecut și vremea lui, lumea a răsuflat ușurată și s-a pus pe trai bun și uite că, tot luîndu-se cu sărbătorile și cu dezmeticirea, puteai crede că urmează un veac de liniște și prosperitate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1507_a_2805]
-
Bărăganul tăcea, desfășurându-se ca o mare împietrită în necunoscutul depărtării. Nici glas de om, nici trâmbițare de cucoș, nimic; umbra din fața mea făcea un zid, care se retrăgea cu repejune, pe măsură ce calul înainta în trap iute. Eram nerăbdător, dădeam pinteni fugarului. Nourii de pe boltă se îngroșau, mâncau albastrul cerului; când boarea lină a bălții prinse a-mi mângâia fața, simții o picătură de ploaie pe obraz. „Are să ploaie! gândii. N-am făcut nimic!“ Și o părere mare de rău îmi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
mai bine să curm dintrodată ciorovăiala aceasta. Sandu, tot zâmbind, mă privea în ochi. Eu, acuma, tăceam. Apoi, asta-i, boierule, eu voiam numai să știu... Atât... Și ochii lui șireți așteptau parcă o mărturisire. Eu încălecai repede și dădui pinteni calului. Iar pe drum, cu neliniște, începui să-mi perindez prin minte toate mișcările și privirile pușcașului. Apoi mă gândii la Chiva, la zorii de dragoste pe care abia-i așteptam iar, și iar îmi veni în minte chipul lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
la câșlărie și nu l-am găsit... Nu știu ce i-am răspuns. Pe Voinea nu-l văzusem. Mi s-a părut că nici n-a băgat de samă la vorbele mele; și-a săltat pușca în spate, a îndemnat calul cu pintenii și s-a dus prin lumina lui august, până ce s-a pierdut prin bungeturile din marginea pădurii. Cânele, nedespărțit totdeauna de stăpânu-său, un câne mare roș, cu părul lung, sărea în dreapta și-n stânga calului și străbătea prin toate desișurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
intre în codru pe așa vreme? Boierul pufni mânios. Chihaia Gavril mai încercă domol, două vorbe: —Poate-acu să fi intrat... pe furiș... mai știi?... Da’ cum? izbucni Costea. Vrei să treacă pe lângă casa ta?... Chihaia tăcu. Stăpânul își îndemna cu pintenii calul, care-și înfunda copitele adânc în noroiul drumeagului; Chihaia se ferea de băltoage, se strecura printre tufe, pe lângă trunchiuri de copaci, se încovoia, luneca, se depărta și se apropia de cal. Așa merseră multă vreme fără să vorbească. Prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
trece și acest fecior va fi în stare să aducă singur țapul pe grumaz; și după ce va face cu el din munte zece kilometri, când va ajunge acasă, să sară o dată în sus de bucurie bătând de două ori din pinteni, înainte de a atinge iar pământul, după rânduiala paznicilor tari. De două ori a fost chemată, în aceste expediții, și Vidra, cățelușa, într-ajutor, ca să găsească țapul cât după urmă de sânge, cât după putoarea pe care o lasă ca un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2100_a_3425]
-
ei. Cu puțin timp în urmă descălecase, dar părea preocupat să strângă chinga calului. Apoi mai scosese și niște grăunțe dintr-o tașcă de piele și i le oferise calului său, în timp ce, cu cealaltă mână, îi mângâia coama. Stârnit din pinteni, calul prințului tropăi de câteva ori pe loc, nechezând ușor și clătinându-și capul. Orice om cu auzul bun ar fi întors măcar o coadă de ochi în direcția zgomotului. Guibert însă nici măcar nu clipi. Își văzu în continuare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
și, cu siguranță, este nerăbdător să vă cunoască. Manuc schimbă o privire cu Babic, apoi se lăsă condus prin câteva coridoare la fel de umede și de întunecate ca și holul. În urma lui, auzea lipăitul picioarelor goale pe mozaic, punctat de zăngănitul pintenilor lui din argint aurit. Zâmbi oarecum liniștit. În carâmbii cizmelor mai avea un pumnal și un mic pistol de rezervă. La capătul unei scări cu treptele aproape sfărâmate, D’Autrey se opri și unul dintre cei nouă masoni însoțitori ridică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
mânca niciodată ceea ce i se oferea în afara casei sale și, în nici un caz, de la persoane cu totul necunoscute. Dar, în același timp, nu putea să refuze. Și nici să fugă. Porni spre altar cu pași rari, în zăngănitul regulat al pintenilor. Observă că, din toată împărtășania, mai rămăsese doar o mică bucată, cu marginile foarte regulate. Ultima. Prințul apucă lingura cu mâna dreaptă, înclină ușor capul în fața Venerabilului, apoi se îndreptă spre margine. D’Autrey îl urmărea extrem de atent. Îl văzu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
din acele case cu perdelele prinse în fundițe roz la ferestre, semn că, dincolo de ele, se petreceau lucruri... ceva mai delicate... Și nu era chiar prima oară. Ah, nu!... Ciudă, furie, o spontană poftă de distrugere. Dante Negro își înfipse pintenii în burta calului cu atâta violență, încât acesta se cabră, necheză, apoi țâșni într-un iureș de neoprit. Doar după ce intră în pădure se mai potoli. Pictorul alunecă de pe cal, își smulse panglica de pe ochi și își rezemă fruntea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]