1,577 matches
-
fost considerat însă de-a dreptul „cataclismic” (Pinar, Reynolds, Slattery, Taubman, 2001). „Cataclismele” sunt întotdeauna unitare, având cel puțin un element comun. Cataclismul curricular din anii ’70 a avut o țintă comună: schimbarea paradigmei. Dincolo de varietatea instrumentelor folosite, membrii orchestrei postmoderniste au interpretat această unică melodie. Note și referințe bibliograficetc " Note și referințe bibliografice" 1. G.A. Beauchamp, Curriculum Theory: Meaning, Development, and Use, The Kagg Press, Wilmette, 1961. Este interesant de constatat că gândirea lui Beauchamp a evoluat în anii
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
însăși tulburată de concluziile conferinței, a analizat situația gravă și a pus „sare pe rană” în lucrarea New Priorities in the Curriculum, Charles E. Merrill, Columbus, 1968. În anii ’80 s-a afirmat ca una dintre cele mai puternice „voci postmoderniste”, analizând părerile educatorilor americani în legătură cu precaritățile diverselor curricula moderne americane. 20. Vezi nota 19. 21. L.M. Berman, „Louise’s Voice”, în L. Berman, F. Hultgren, D. Lee, M. Rivkin, J. Roderick, Toward Curriculum for Being: Voices of Educators, State University
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Berman, F. Hultgren, D. Lee, M. Rivkin, J. Roderick, Toward Curriculum for Being: Voices of Educators, State University of New York, Albany, 1991. Este vorba despre un dialog între L. Berman și Ted Aoki, prefațat de C. Stimpson. Este „vocea” unei postmoderniste care se exprimă însă ca „ecou” al multor educatori americani din anii ’60-’70 nemulțumiți de „dezumanizarea” curriculumului. 22. Berman, New Priorities in the Curriculum, ed. cit., p. 191. 23. P. Jackson, Life in Classrooms, Holt, Rinehart & Winston, New York, 1968
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
de la San Francisco a fost aparent calmă. Dar nu a mai avut deloc serenitatea celor din anii ’50-’60. Dincolo de liniștea aparentă, clocoteau deja uragane devastatoare. Cerul senin al gândirii curriculare moderne era deja tulburat de norii grei ai răscolirilor postmoderniste. S-a văzut acest lucru în numai câțiva ani. În 1975, ASCD a publicat un nou anuar: Schools in Search of Meaning (Școlile în căutarea sensului). Chiar și titlul sugera că vremea curriculumului modern, raționalist, eficientist și tehnologizant, apusese. Editorii
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
văzut acest lucru în numai câțiva ani. În 1975, ASCD a publicat un nou anuar: Schools in Search of Meaning (Școlile în căutarea sensului). Chiar și titlul sugera că vremea curriculumului modern, raționalist, eficientist și tehnologizant, apusese. Editorii erau doi postmoderniști: James Macdonald și Ester Zaret, iar volumul conținea scrierile altor postmoderniști, precum Huebner, Apple și Mann. Încă nu-și expuneau pe larg „ideile noi” - deocamdată le criticau pe cele vechi. În mod special erau „puși la zid” Tyler și epigonii
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
publicat un nou anuar: Schools in Search of Meaning (Școlile în căutarea sensului). Chiar și titlul sugera că vremea curriculumului modern, raționalist, eficientist și tehnologizant, apusese. Editorii erau doi postmoderniști: James Macdonald și Ester Zaret, iar volumul conținea scrierile altor postmoderniști, precum Huebner, Apple și Mann. Încă nu-și expuneau pe larg „ideile noi” - deocamdată le criticau pe cele vechi. În mod special erau „puși la zid” Tyler și epigonii săi - dar și ceilalți moderniști, precum naturaliștii și cognitiviștii. Schools in
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
al PCUS, un aparatcik instruit, dar, mai ales, capabil de o „gândire liberă” (novoie mîșlenie), necantonată în dogme bolșevice sau pragmatice. În orice caz, era un politician cu o „gândire divergentă” (Guilford), capabil să depășească paradigma războinică modernă. A gândit „postmodernist”, luând decizii surprinzătoare care au schimbat efectiv soarta omenirii. Tragedia nu s-a produs și omenirea s-a pomenit trăind o altă realitate. Gorbaciov a înțeles nu numai că URSS pierduse cursa înarmărilor pentru că economia sovietică fusese întrecută din punct
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
teoria universurilor multiple a lui Everett; teoria sistemelor ergodice a lui Birchoff, von Newmann și Kolmogorov; cronotopologia și teoria ordinii din haos ale lui Prigogine; teoria catastrofelor a lui R. Thom ș.a.m.d. Toate acestea sunt frecvent uzitate de postmoderniști pentru a-și susține acel „mod de a gândi altfel” pe care îl folosise și aparatcikul postmodernist Gorbaciov. Cel din urmă folosea expresia rusească novoe mîșlenie, menită să ascundă îngrijorarea sub un voal subțire de optimism. Dar nu ne aflăm
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
și teoria ordinii din haos ale lui Prigogine; teoria catastrofelor a lui R. Thom ș.a.m.d. Toate acestea sunt frecvent uzitate de postmoderniști pentru a-și susține acel „mod de a gândi altfel” pe care îl folosise și aparatcikul postmodernist Gorbaciov. Cel din urmă folosea expresia rusească novoe mîșlenie, menită să ascundă îngrijorarea sub un voal subțire de optimism. Dar nu ne aflăm în fața unui impas trecător, de natură economică, socială și politică - este vorba despre un cutremur care zguduie
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
astfel marele proiect al Iluminismului: demontarea, desacralizarea și secularizarea celor două mituri biblice - „păcatul originar” și „izgonirea din Rai”. Gândirea modernă, bazată pe științele experimentale și pozitive, a realizat această performanță care schimbă radical condiția umană și perspectivele istoriei omenești. Postmoderniștii au sesizat formidabilul eveniment și nu au întârziat să declare „sfârșitul istoriei”; ei susțin că viitorul omenirii va fi complet diferit de trecutul ei și că previzibilul global village nu va fi altceva decât replica omenească la Edenul biblic pierdut
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
isocratic și philosophos platonic, ar putea să trăiască și să muncească fericit în global village. Însă renașterea idealului paideutic din epoca elenistică, ignorat complet de gândirea pedagogică modernă, n-a devenit încă prioritate a practicii curriculare. Meritul esențial al ideologiei postmoderniste constă tocmai în resuscitarea, încă ezitantă, a acestei preocupări mărețe pe care moderniștii o considerau moartă pe vecie. În fond, este vorba despre o regăsire a „umanului din om”, aceeași obsesie a „recâștigării desăvârșirii”, pierdută de strămoșul androguno" în vremuri
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
încă numeroase rătăciri paideutice. Cel mai grav nu mi se pare faptul că generațiile de astăzi sunt predestinate unei confuzii perpetue prin curricula tradiționale și moderne, ci chiar neînțelegerile cu privire la idealul educațional. Unele au fost alimentate, involuntar, chiar de cercetările postmoderniste. Disputa modernism/postmodernism a dat apă la moară incompetenților și diletanților. Raportarea negativă a gândirii postmoderne la modernism nu a fost înțeleasă de toți ca un efort, uneori sublim, de a depăși limitele gândirii moderne, ci ca un îndemn de
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
suportabil și se „simte bine” în vulgaritatea cea mai crasă. Pe scurt, este vorba despre „rinocerizare”, în sensul ionescian al expresiei. Și vom vedea, în paginile următoare, că această „cultură rinocerizată” a fost luată foarte în serios de câțiva gânditori postmoderniști. Noua cultură de masă este secularizată. Miturile creștinismului au fost modificate. Poveștile cu zâne și zmei s-au modernizat. Desigur, temele s-au păstrat, dar conținutul noilor mituri este dat de high-tech, computere ultraperformante, arme nucleare sofisticate, nave cosmice cu
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
magice, care își au rădăcinile în „Marea Religie Laică”: progresul modern. În ziua de astăzi, „omenirea medie” se împarte, practic, în două categorii: „progresiștii” și „antiprogresiștii”. „Progresiștii” se ocupă mai ales cu protecția mediului („secta ecologistă”) și „ocrotirea biodiversității” („umanismul postmodernist”) și, desigur, combat „mondializarea sălbatică”. În ultimii ani, progresismul pare să-și fi schimbat situația. Incertitudinile științei au subminat credința într-un viitor mai bun, rămânând credința în puterea și controlul informației la scară planetară. Dar controlul informației poate conduce
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
bazează - decât episodic - pe „gândirea tare”, logico-matematică a cercetătorilor moderni, ci pe „gândirea slabă” (Vattimo) a interpretărilor multivariate și contradictorii 18. Este o opțiune metodologică radicală. Se pleacă de pe terra ferma într-o expediție exploratorie pe „nisipuri mișcătoare”. Dar cercetătorii postmoderniști invocă, în sprijinul acestei opțiuni, eșecurile teribile ale preciziei și rigorii din matematici, microfizică, astrofizică, biologie și chimie. În plus, cercetătorii postmoderni nu mai sunt obsedați de „determinism”, de aflarea „cauzelor” și prezicerea „efectelor”. Ei nu explorează în teritoriile exterioare
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
a implementa în școala americană curricula fundamentate politic, pe baza ideilor marxiste și neomarxiste. Acest vis nu s-a realizat și probabil nici nu se va realiza vreodată. În anii ’90, ideile curriculare politice au fost parțial abandonate în favoarea criticismului postmodernist „pur”. Cele mai reprezentative personalități ale curentului pot fi considerate: Michael Apple (1979, 1990); C.A. Bowers (1980, 1981); Philip Wexler (1976); Robert Bullough (1984); Stanley Goldstein (1984); Paul Willis (1981); Henry Giroux (1983); Patti Lather (1986); Jesse Goodman (1992
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
1988); Alan A. Block (1988); Dennis Sumana (1992, 1993, 1994); Minerva Lopez-Caples (1989); Stephen J. Smith (1988); M. Langfeld (1983); Rainer Schonhammer (1989); Wilfried Lippitz (1983); Leigh Chiarelott (1983); J. Caputo (1987) ș.a. Pedagogia poststructuralistă poate fi considerată „inima” pedagogiei postmoderniste propriu-zise, domeniul central al „gândirii noi” care își propune să „spargă limitele” și să depășească prejudecățile gândirii moderne. Conceptul de poststructuralism este interșanjabil cu conceptele de deconstructivism și postmodernism. Inițial, el a definit o anumită mișcare de idei, născută în
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
de putere și autoritate; statutul enigmatic și statutul provocator în educație; scandalul etic și limbajul scandalos; critica naționalismului și eficientismului curricular; deconstructivismul curricular; ritmul și mișcarea ca fundamente ale experienței umane; deconstrucția autobiografiei; arhitectura sinelui; articularea postmodernă a curriculumului; megaparadigmele postmoderniste ale curriculumului (premodernismul, modernismul și postmodernismul); spațiul educațional postmarxist; autocunoașterea feminină și feministă; confruntările modernismului cu postmodernismul; denaturalizarea lumii; gândirea postformală și curriculumul; dezintegrarea culturală postmodernă și curriculumul; confuzia dintre realitate și imaginea realității; condiția patologică a lumii postmoderne; hipererotismul
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
postmarxist; autocunoașterea feminină și feministă; confruntările modernismului cu postmodernismul; denaturalizarea lumii; gândirea postformală și curriculumul; dezintegrarea culturală postmodernă și curriculumul; confuzia dintre realitate și imaginea realității; condiția patologică a lumii postmoderne; hipererotismul și educația sexuală; realitatea spectaculară și teleeducația; ludismul postmodernist și educația; „spectacularizarea” (spectacularization) războaielor și educația irenologică; rezistența subiectivă și educația. Cele mai importante personalități ale teoriei curriculumului care s-au aplecat asupra impactului acesteia cu postmodernismul, poststructuralismul și deconstructivismul sunt: Peter Taubman (1982, 1990); Jacques Daignault (1992); Cleo
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
imnuri pe motiv că se consumă timpul necesar studierii „celor trei R”. Marginalizarea educației estetice a continuat de-a lungul secolului XX, chiar și în perioada curriculumului modern. De aceea, curentul pedagogiei estetice apare în SUA ca o „revoluționară” mișcare postmodernistă. S-au antrenat în lupta pentru inserția acesteia în structura curriculumului formal personalități de mare prestigiu ale culturii americane și unii dintre cei mai originali și mai radicali teoreticieni ai curriculumului postmodernist. S-au explorat și s-au analizat probleme
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
estetice apare în SUA ca o „revoluționară” mișcare postmodernistă. S-au antrenat în lupta pentru inserția acesteia în structura curriculumului formal personalități de mare prestigiu ale culturii americane și unii dintre cei mai originali și mai radicali teoreticieni ai curriculumului postmodernist. S-au explorat și s-au analizat probleme precum: semnificația artelor; cunoașterea artistică; epistemologia cunoașterii estetice; „momentul calitativ” versus „momentul cantitativ”; avantajele explorării estetice în formarea personalității; critica legendelor, basmelor și povestirilor (critical storytelling); arta secolului XX și raporturile ei
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
reconceptualiștilor au înaintat într-o direcție care s-a soldat cu noi teorii curriculare retorice și abstracte care nu au influențat decisiv școala și practica școlară. Curentul hiperraționalist modifică în mod radical accentele. Și tocmai acest radicalism îi conferă caracteristici postmoderniste. Cercetările hiperraționaliste nu mai sunt focalizate pe exigențele lui „cum să” (how to) dezvoltăm curricula optime, ci pe descrierea detaliată („punct cu punct”, „digitală”) de curricula apte să răspundă eficient la probleme, oricât de multe, oricât de mici și oricât
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Raymond (1992); Ivor Goodson (1992); Palma Millies (1992); Robin McTaggart (1992); Mari E. Koerner (1992); Gary Griffin (1987); Denis Carlson (1992); Linda Darling-Hammond (1985); Robert Ennis (1992); Barbara Thayer-Bacon (1992); Laurel Tanner (1985); Richard L. Venezky (1992) ș.a. Asupra raporturilor postmoderniste dintre curriculum și studenți au stăruit: Frederick Erickson (1992); Jeffrey Shultz (1992); Philip Wexler (1992); Nancy Lesko (1988); Laura Berk (1992) ș.a. Pedagogia internațională este forma evoluată, postmodernă a pedagogiei comparate. Studiile comparative din perioadele modernă și postmodernă au atins
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
26 și Giroux (1981)27. Filosoful comunist francez Louis Althusser (1971)28 i-a inspirat pe Shapiro (1982)29 și pe McLaren (1989)30 să abordeze curriculumul ca „sistem de producție a înțelegerii” și să îi confere, astfel, un caracter postmodernist cel puțin neașteptat. Uimitoare a părut și ideea lui Kickbusch și Everhard (1985)31 de a aborda ideologia în termenii fenomenologiei husserliene și de a folosi metoda fenomenologică drept fundament pentru construirea curriculumului. Apple (1990)32 și Giroux (1981)33
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
Teoria curriculumului centrat pe „analiza frankfurtiană a culturii”, propusă de el, prezintă un interes aparte. De altfel, personalitățile asociate Școlii de la Frankfurt - Theodor Adorno, Walter Benjamin, Jürgen Habermas, Max Horkheimer, Herbert Marcuse - și-au pus fiecare amprenta asupra gândirii curriculare postmoderniste. O ciudățenie a anilor ’80-’90 poate fi considerată interpretarea politică a fenomenului descoperit de Philip Jackson (1968)35: hidden curriculum. Însuși descoperitorul a dat tonul. În 1990, l-a reanalizat și l-a rebotezat, în termenii materialismului dialectic marxist
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]