1,932 matches
-
care, în sine, nu e foarte semnificativ, este important măcar pentru faptul că a făcut să ne parvină unele din interpretările lui Tyconiu. Comentariul lui Primasius este foarte alegorizant pentru că el are intenția de a face o legătură între textul profetic și Biserica din vremea sa ori cea de la începuturi. Spre deosebire de Tyconiu, Primasius nu descoperă în textul Apocalipsei evidentele referiri la Imperiul Roman. Scriitorul își încheie opera cu un rezumat de teamă să nu se întindă prea mult. Primasius a mai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
minori. În prefețele celor două scrieri, Chiril recunoaște că alții au făcut acest lucru înaintea lui, însă speră să poată spune ceva nou și (așa afirmă în comentariul la cei 12 profeți) să contribuie la clarificarea pasajelor obscure ale discursului profetic. Efrem din Antiohia (în Fotie, Biblioteca, cod. 229) și florilegiul intitulat Doctrina Sfinților Părinți despre întruparea Logosului atestă că Chiril a comentat și Psalmii, iar în unele manuscrise ce conțin serii de pasaje biblice s-au găsit și comentarii fragmentare
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
exegetul trebuie să procedeze ca albina, adică să aleagă și să pună la un loc acele lucruri din Sfintele Scripturi care pot ilustra misterele referitoare la Cristos (Comentariu la Iona, ed. Pusey, vol. I, pp. 562-565). Spre deosebire de elementele narative, discursul profetic nu are nevoie, crede Chiril, de interpretarea alegorică pentru a dezvălui un sens cristologic, caracteristica sa fiind tocmai faptul că este o profeție despre Cristos. În acest sens, deși se bizuie oarecum pe alegorie, comentariul lui Isaia pune în evidență
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
călugăr la Tyr, apoi în Palestina, la laura lui Gherasim în apropierea Iordanului, înainte de a întemeia, prin 520, propria sa mănăstire la Sindenai, la nouă kilometri de Cezareea (în Palestina). După cum spune Evagrie Scolasticul (Istoria Bisericii IV, 7), avea calități profetice și a anunțat cutremurul care a distrus Antiohia în 528. Probabil că nu a scris nimic, dar au rămas de la el niște Capitole (kephalaia e unul din titlurile din manuscrise; primul editor, în 1683, a intitulat scrierea Alloquia, „Conversații” și
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
exegeze ale Vechiului și Noului Testament. I se atribuie unele observații despre Psalmi și Daniel, mai numeroase acestea din urmă, care derivă probabil dintr-un comentariu propriu-zis care s-a pierdut, sau dintr-un ciclu de omilii consacrate acestui text profetic. Dintre acestea, o parte însemnată este dedicată istoriei Suzanei și, în ansamblu, constituie dovada unui interes accentuat pentru conținutul moral al cărții. Există și fragmente de exegeză ale primului capitol din Matei, însă mai amplu și cu un conținut mai
[Corola-publishinghouse/Science/2080_a_3405]
-
reproductibil sau multiplicabil. Este adeptul logicii ca forma corectă de a gândi, de a-l cunoaște pe Dumnezeu, așa cum au afirmat-o Platon și Aristotel. Logica stă la baza meditației și a dorinței de a atinge perfecțiunea spirituală a stării profetice. El nu crede că, pentru a deveni un profet, este necesar ca Dumnezeu să intervină. Orice om poartă în el potențialul de a deveni profet și este vorba nu numai de evrei, ci de întreaga specie umană. În tratatul său
[Corola-publishinghouse/Science/84990_a_85775]
-
care le am acum, voi căuta să-mi fac mulțumirea de a formula și eu răspunsurile potrivite cu împrejurările, cu îndoielile și cu înțelegerea acelora la care mă adresez eu259. Acestei întrebări îi răspunde Slavici când se oprește, surprinzător și profetic parcă, în creația sa literară asupra iubirii în particular și asupra relațiilor umane în general. Pentru scriitor era o evidență ceea ce a devenit, ulterior "fir al Ariadnei" pentru mai toate prestațiile științifizate ale psihanaliștilor veacului al XX-lea; anume că
by Steliana Brădescu [Corola-publishinghouse/Science/1060_a_2568]
-
sau în pulover, în orice caz cu o nelipsită tichie neagră pe cap, Ț. părea condamnat la o nesfârșită agonie; de cealaltă, un spirit viu, un „geniu al oralității” (Mircea Eliade), care, mizând fie pe naivitatea jucată, fie pe inspirația profetică, însă întotdeauna pe spontaneitatea inegalabilă, lăsa impresia că are răspunsuri atât pentru problemele temporare, cât și pentru cele atemporale. Impresia venea apoi dintr-un stil, deopotrivă al discursului și al gândirii. Sub raportul discursului, stilul „ultimului Socrate” (cum a fost
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290316_a_291645]
-
algebră o dată pentru totdeauna. De aceea, când Flaubert afirmă că „poezia viitorului va fi sau o algebră, sau nimic”, el avea dreptate să creadă că algebra și poezia mânuiesc deopotrivă simboluri ca mijloace de exprimare; și ar fi fost mai profetic dacă ar fi spus: „poezia viitorului va fi sau o algebră personală sau nimic”. Căci fiece poet adevărat aduce cu sine obscuritate de simboluri proprii, iar când obscuritatea i se clasicizează, i se spune „limpezime”. Dacă nu înțelegem o poezie
Un senior al spiritului VLADIMIR STREINU Eseu critic by TEODOR PRACSIU, DANIELA OATU () [Corola-publishinghouse/Science/91676_a_92909]
-
al cititorului este să deschidă dicționarul pentru a găsi numele protagonistului. Nu-l va găsi, și, deși dezamăgit, va crede că este doar o omisiune și o nedreptate, reparată în fine de romancierul Pascal Quignard. Artistul Meaume este reabilitat pentru profeticul său crez trăit la persoana întâi în acel veac XVII european și italian. Un crez conform căruia iubirea este un seism de imagini ce bântuie spiritul, imagini ce se confundă cu visele în negru și alb ale gravorului. Ce nu
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
Cervantes (1985), Torrente Ballester semnează și acest Don Juan (Editura Univers, 2000, 407 p.) publicat la 53 de ani, așadar un roman de maturitate, ce ni s-a părut, în impecabila versiune românească semnată de Mianda Cioba, de-a dreptul profetic în sensul esteticii postmoderne, stilistic și ideatic vorbind. Altitudinea intelectuală a dicțiunii, epica învăluitoare, permanenta atingere și alternanță între planul fictiv, livresc și planul databil în timp și spațiu garantează farmecul unei cărți de primă mărime în literatura spaniolă, dar
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
Constantin Brâncoveanu) are răgazul să se căiască pentru opțiunea sa pro-otomană și să se încredințeze Dumnezeului Judecății. Inspirat de faimosul motiv baroc al măreției și decadenței, dar și de biblicul vanitas vanitatum vanitas, romanul lui Waltari are o puternică încărcătură profetică, inclusiv prin patetismul de bună calitate al dicțiunii cu care reactualizează ravagiile istoriei printr-un episod al ei crucial. Cei o mie de ani de civilizație, grandoare și credință ai Bizanțului (de la Constantin cel Mare până la ultimul Constantin) s-au
Europa în cincizeci de romane by Geo Vasile [Corola-publishinghouse/Science/1435_a_2677]
-
Bisericii, teologia primește trei însușiri excepționale: ea este mai întâi tradițională - fiind legată printr-un vot al ascultării de Cuvântul Tatălui; contemporană - prin atotprezenta inspirație a Duhului care face din cuvintele Scripturii „prescuri pentru cuminecături”3; în sfârșit, teologia este profetică, petrecând în conversația verticală cu Dumnezeu și dialogând oblic cu umanitatea, în așteptarea făgăduitei prezențe eshatologice a lui Hristos 4. Cu aceasta, ne întoarcem la întrebarea care ne-a condus, până aici, cercetarea: de unde provine, în primă și ultimă instanță
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
divorțul teologiei de înțelepciunea lumii, sceptică și dubitativă. Prin mărturia lor, sfinții nu aparțin Bisericii, ci o constituie. Cuvântul răstignit și înviat sălășluiește în trupul viu al memoriei celor morți pe Cruce. Destinul martiric al profeților lui Israel anticipează vocația profetică a martirilor creștini. Aceștia n-au murit pentru un adevăr personal, ci pentru insuportabila veste bună a Domnului. Într-un anumit sens, Crezul de la Niceea a fost pregătit nu atât prin elaborarea unei aparat conceptual, cât prin mucenicia profetică a
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
vocația profetică a martirilor creștini. Aceștia n-au murit pentru un adevăr personal, ci pentru insuportabila veste bună a Domnului. Într-un anumit sens, Crezul de la Niceea a fost pregătit nu atât prin elaborarea unei aparat conceptual, cât prin mucenicia profetică a primilor apostoli și ucenici ai lui Hristos 2. Moartea profeților iudei sau a mucenicilor creștini nu este o efigie a virtuții eroice. Lipsit de actul mărturisirii, jertfa celor drepți s-ar reduce la un impresionant act de curaj, fără
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
de pământ au prins rădăcini sau cât de des au fost udați copacii. Mâinile plugarului cântăresc cel mai bine o bucată de pâine. În sfârșit, pentru a folosi o imagine dintr-un alt registru, adevăratul critic literar are întotdeauna simț profetic, știind să recunoască astăzi talentul care va triumfa mâine 2. Prin urmare, a fi în posesia listei cărților canonice acceptate de Biserică nu asigură participarea la evenimentul Revelației. Aderența la canonul ortodox al Bibliei nu furnizează cheia înțelegerii unității teologice
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
gândiri marcate de moștenirea culturii filozofice grecești. Ortodoxie: posesie ori participare?tc "Ortodoxie \: posesie ori participare ?" Pentru cei deciși să gândească teologia în raport deschis față de trecut (prin studiu și învățătură), față de prezent (prin rugăciune) și față de viitor (prin atenție profetică), sesizarea rolului formator și euristic al tradiției este indispensabil. Tradiția apostolică este responsabilă pentru articularea hermeneuticii unitare a Scripturii, care, în diversitatea sa textuală, ascunde din fața privirii grăbite și viclene adevărata icoană a lui Hristos. Formularea limbajului Ortodoxiei ține de
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Fără ancorarea dialogului cu lumea în sânul marii tradiții dogmatice a Bisericii, fără restaurarea demnității alegoriei în lectura Scripturilor sfinte și, mai ales, fără experiența liturgică a tainei bunătății și iubirii lui Dumnezeu, izvoarele teologiei seacă ori se înfundă. Inteligența profetică cu care Andrew Louth interpretează „semnele vremii” este lipsită de crispare. Autorul scrie și gândește altfel decât un scholar mânat de simple curiozități sau vanități livrești: o tușă existențială marchează fiecare cuvânt sau frază. Sensul cuvintelor este consolidat printr-un
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
re)marcat întotdeauna prin stranietatea limbii sale. Familiaritatea se obține printr-un efect de rodaj care topește convențiile lingvistice într-un creuzet viu din care rezultă înțelegerea alterității. Tacitul lingvistic al oricărei întâlniri între „eu” și „tu” dozează o sumă profetică de coincidențe. În filozofia lui Gadamer „esența” limbii (die Sprachlichkeit) nu poate fi reificată tocmai pentru că limba e mai mult decât o simplă „competență comunicativă” (J. Habermas). Experiența limbii, mai cu seamă perlocuția, presupune o uitare de sine, prin care
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Michel Henry spiritului creștinismului seamănă foarte puțin, este adevărat, cu ceea ce tradiția modernă - de la Kant și Hegel până la Heidegger, poate cu excepția lui Schelling - a putut întrevedea vreodată. Henry frapează deopotrivă tagma filozofilor și a teologilor „umaniști” contemporani cu o forță profetică perfect actuală. Pentru gânditorul din Montpellier, creștinismul nu este un episod istoric bun de conservat în niște arhive ale memoriei europene, ci „vestea cea bună” care poate ridica umanitatea postistorică de astăzi din grava sa captivitate în universul simulacrelor, al
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
inhibă, dar nici nu se prelungesc la infinit. Ele sunt oportunitatea unui dialog onest, nu un răgaz pentru o șuetă. Sedusă de postura oficial recunoscută de „regină a științelor”, în Occident teologia medievală a renunțat să mai fie cu adevărat profetică și autocritică, preferând construcția de sisteme metafizice în locul hermeneuticii Scripturii, sau refugiul în sentimentalismul pietist în absența unei deconstrucții conceptuale a idolatriilor politice și culturale. În Răsărit, teologia n-a perceput decât foarte târziu miza modernității și a secularizării, răspunzând
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
Țara Galilor, fără a mai vorbi despre Irlanda, privatizarea credinței nu este o cerință atât de acută ca în Europa Occidentală. Totuși, într-un context cultural postcolonial, întreținut de respectul pentru individ și de recunoașterea alterității ireductibile a persoanei umane, specificul profetic al teologiei creștine a putut să fie uitat, ca de altfel și granița între ortodoxie și erezie. Multiconfesionalismul creștin a dat naștere multiculturalismului orizontal. Tratată ca o „bătrână doamnă” între celelalte domenii de studiu universitar, teologia a ajuns să adopte
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
unitatea și adevărul central al Scripturilor; apoi, a uitat limbajul tradiției și s-a înstrăinat de instinctul vizionar al acesteia. Pe scurt, teologia a cedat presiunilor seculare, pierzându-și identitatea între celelalte discipline umaniste. Drept urmare, vocația sa pastorală, terapeutică și profetică s-a diluat, iar agenda Bisericii a fost confiscată de obsesiile răzgândite ale modernității. Trei nume s-au distins prin încercarea de a oferi un răspuns acestor neașteptate confuzii și indeterminări: N.T. Wright, Oliver O’Donovan și J. Milbank. Tom
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
ternară (stadiile magic/mistic/secular) a istoriei religiei e datorată în bună măsură lecturii sociologice a Vechiului Testament propusă de E. Troeltsch. Istoricul german simplifică evoluția credinței israeliților prin postularea unui clivaj între vocația sacerdotală (mistică, rutinizantă, autoritar-tradiționalistă) și vocația profetică (harismatică, ascetic-intramundană). Analogia între atributele „vocației profetice” și proclamația reformatorilor din secolul al XVI-lea aproape că nu mai trebuie subliniată. Astfel, „pentru Weber lumea modernă este în mod fundamental o fuziune între monoteismul transformat în raționalitatea formală a lumii
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]
-
religiei e datorată în bună măsură lecturii sociologice a Vechiului Testament propusă de E. Troeltsch. Istoricul german simplifică evoluția credinței israeliților prin postularea unui clivaj între vocația sacerdotală (mistică, rutinizantă, autoritar-tradiționalistă) și vocația profetică (harismatică, ascetic-intramundană). Analogia între atributele „vocației profetice” și proclamația reformatorilor din secolul al XVI-lea aproape că nu mai trebuie subliniată. Astfel, „pentru Weber lumea modernă este în mod fundamental o fuziune între monoteismul transformat în raționalitatea formală a lumii de aici și politeismul resurgent care se
[Corola-publishinghouse/Science/1998_a_3323]