KorAP: Find »[drukola/base=psihopatologie & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...31 32 33 ...44 >

1,093 matches

Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593

tip pasional (politic, religios, erotic, reformator etc.); 3) Modificări patologice dobândite de caracter, întâlnite în cursul evoluției clinice a nevrozelor, al unor procese organice cerebrale, în psihoze etc. Agresivitatea și violența Agresivitatea și violența ocupă un loc important în tematica psihopatologiei. Pentru O. Klineberg, cuvântul de „agresiune” presupune noțiunea de „ostilitate”. Ostilitatea are o conotație negativă, pe când agresivitatea este orientată într-o anumită direcție sau asupra unui obiect precis. Trebuie făcută deosebirea între agresivitate și actul agresiv. Agresivitatea face parte din

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
indiferență, exaltare, neliniște. 5) Pasiunea este polarizarea afectivă pe un sentiment bine determinat care invadează și domină viața psihică și activitatea individului, aproape în totalitate, reorganizându-i și vectorializându-i viața conștientă într-un anumit sens, pentru o foarte lungă durată. Psihopatologia afectivității Tulburările vieții afective sunt deosebit de variate și multiple. Ele pot fi înregistrate ca „reacții” care constituie „răspunsul emoțional-afectiv al unui individ la evenimentele vieții trăite” (K. Sckneider) având o cauză exogenă; sau, dimpotrivă pot apare „spontan”, legate de o

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de o anumită dispoziție constituțională de factură endogenă. O caracteristică a tulburărilor vieții afective este, în special a celor de factură endogenă, dinamica lor ciclică, văzută ca modalitate de manifestare, prin „variații periodice” ale stărilor de dispoziție afectivă. În sfera psihopatologiei, tulburările emoțional-afective sunt caracterizate, prin două mari grupe de manifestări: a) Tulburări caracterizate prin creșterea patologică a tonusului afectiv, manifestat prin stări de euforie, crize de excitație maniacală, logoree, polipragmazie, agitație psihomotorie care poate ajunge la forme de manifestare coleroasă

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
și care exprimă o funcție a inconștientului; c) memoria socială, caracterizată prin „conduita recitării” (P. Janet) implicând o ordine rațională și o concepție socială asupra timpului, inseparabilă de categoriile logice. Aspectele psihopatologice Tulburările de memorie așa cum sunt ele întâlnite în psihopatologie sunt cuprinse cu denumirea generală de „amnezie”. Acestea pot fi de mai multe forme și anume: a) amnezii anterograde, privind amintirea evenimentelor în curs de desfășurare; b) amnezii retrograde, privind amintirea evenimentelor trecute, anterioare instalării bolii; c) amnezii de fixare

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
confabulator; - demențele presenile și senile care prezintă o amnezie de evocare de un tip particular. În aceste cazuri amintirile cele mai vechi sunt cel mai bine conservate, pe când cele recente se pierd. Este un proces psihopatologic specific de „deteriorare mintală”. Psihopatologia proceselor de inteligență Aspecte generale Procesele de inteligență desemnează un cadru destul de larg, dar bine delimitat, de funcții psihice superioare, cu caracter simbolic operațional, fie că este vorba de un aspect de factură conceptuală (procesele de gândire propriu-zisă) fie că

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
b) Factorii sociali de ordin exterior dobândiți de individ prin educație, instrucție, influența mediului familial, social și profesional. Tulburările de gândire Gândirea reprezintă, cum am arătat, una din laturile importante ale inteligenței individuale, cu numeroase și complexe implicații asupra sferei psihopatologiei. În psihopatologic se disting mai multe forme de alterare ale gândirii, pe care le prezentăm în continuare: 1) Tulburările asociative Acestea privesc procesul mintal al asocierii ideilor și au următoarele aspecte psihopatologice: a) Asociații automate de idei cu caracter rapid

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
ale acesteia: a) expresia verbală reprezentată prin limbajul oral, vorbit; b) expresia non-verbală în care sunt incluse următoarele tipuri: - expresia motorie (postura, mersul, pantomimica, mimica); - expresia grafică (scrisul); - expresia plastică (desenul, pictura, sculptura). Expresia are o valoare deosebit de importantă în psihopatologie, ea fiind prima formă de manifestare (mimica, limbajul) a unui bolnav în întâlnirea acestuia cu medicul. Prima impresie este dată de aspectul și expresia bolnavului (ca formă și conținut). A. Hesnard și A. Porot au descris chiar „sindroamele expresionale” în

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
ea fiind prima formă de manifestare (mimica, limbajul) a unui bolnav în întâlnirea acestuia cu medicul. Prima impresie este dată de aspectul și expresia bolnavului (ca formă și conținut). A. Hesnard și A. Porot au descris chiar „sindroamele expresionale” în psihopatologie. Acestea sunt, în primul rând aspecte fiziologice sau mimice și de limbaj, care frapează la bolnavii psihici, prin următoarele aspecte: exces, discordanță, sărăcie, lentoare, stereotipie, manierism sau bizarerie. A. Hesnard și A. Porot notează ca fiind cele mai frecvente și

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
aspecte fiziologice sau mimice și de limbaj, care frapează la bolnavii psihici, prin următoarele aspecte: exces, discordanță, sărăcie, lentoare, stereotipie, manierism sau bizarerie. A. Hesnard și A. Porot notează ca fiind cele mai frecvente și importante tulburări ale expresiei în psihopatologie, următoarele: - sindroamele mimice ale stuporii și inerției; - sindroamele expresive ale puerilismului mintal sau manierismului; - sindroamele mimice din cursul stărilor confuzionale sau pseudoconfuzionale; - sindroamele expresive ale simulării sau suprasimulării. 1) Tulburările expresiei mimice Mimica este definită ca reprezentând ansamblul de jocuri

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
însoțită de tulburări ale funcțiilor nominale sau sintaxice; limbajul interior, scrisul și cititul sunt păstrate, afazia Broca sau afemia este o tulburare de expresie motorie a limbajului, cu conservarea înțelegerii vorbirii, a scrisului și a cititului. Limbajul bolnavilor psihici În psihopatologia limbajului, se acordă o atenție specială „limbajului alienaților” (J. Seglas, S. Piro, J. Bobon, G. Maecagnani, B. Calieri și L Frighi, C. Enăchescu). Acest tip de tulburări reunesc totalitatea aspectelor psihopatologice ale limbajului care apar, de regulă, în cursul evoluției

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de echilibru și de orientare spațială). 3) Schema corporala viscerală se raportează la fenomenele viscerale, sub formă de manifestări cenestopatice, tranzitorii și parțiale de următoarele aspecte: - palpitații, dispnee, grețuri, - atacuri de panică, - derealizarea schizofrenică, - sindromul Cottard din melancolie. Aspecte psihopatologice Psihopatologia schemei corporale oferă un cadru extrem de larg și nuanțat de tulburări care pot fi întâlnite în multe afecțiuni psihiatrice sau neurologice. O sistematizare precisă este destul de greu de făcut. Din acest motiv vom prezenta mai jos, aspectele psihopatologice, în ordinea

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
psihopatologic. Clasificarea sindroamelor psihopatologice Clasificarea sindroamelor psihopatologice ridică probleme dintre cele mai diferite și controversate, motiv pentru care clasificarea acestora se dovedește a fi o chestiune dificilă, J.M. Burchard propune o schemă de orientare sintetică, privind conceptele de bază ale psihopatologiei. Aceasta vizează mai multe aspecte, care interesează, pe de o parte, „obiectul”, iar pe de altă parte, „metoda” în sfera psihopatologiei. Autorul citat, atunci când propune o delimitare a cadrelor clinice ale sindroamelor psihopatologice, are în vedere trei aspecte și anume

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
dovedește a fi o chestiune dificilă, J.M. Burchard propune o schemă de orientare sintetică, privind conceptele de bază ale psihopatologiei. Aceasta vizează mai multe aspecte, care interesează, pe de o parte, „obiectul”, iar pe de altă parte, „metoda” în sfera psihopatologiei. Autorul citat, atunci când propune o delimitare a cadrelor clinice ale sindroamelor psihopatologice, are în vedere trei aspecte și anume: sfera somatică, sfera vieții psihice și sfera socială. Aceste aspecte se pot observa din schemele de mai jos: Concept Metodă Metodologie

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
de alarmă, - predispoziție morbidă, Boală, Sănătate, Bilanț, Hrană, Vârstă Identitate Psihobiografie Reacții de așteptare Organizarea Eului Organizarea instinctelor Antecedente patologice familiale, Relații și comunicare în familie, Profesie, Clasă socială, Epocă istorică, Nivelul cultural Sfera somatică Sfera psihică Sfera socială În psihopatologie, sistematizarea sindromologică este orientată după modelul biologic al medicinei somatice. Acest punct de vedere corespunde necesităților psihiatriei clinice, dar el se dovedește a fi nesatisfăcător pentru psihopatologie. În ultimul timp s-a impus, în sfera psihopatologiei, sistematizarea sindromologică, în raport cu structura

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
Clasă socială, Epocă istorică, Nivelul cultural Sfera somatică Sfera psihică Sfera socială În psihopatologie, sistematizarea sindromologică este orientată după modelul biologic al medicinei somatice. Acest punct de vedere corespunde necesităților psihiatriei clinice, dar el se dovedește a fi nesatisfăcător pentru psihopatologie. În ultimul timp s-a impus, în sfera psihopatologiei, sistematizarea sindromologică, în raport cu structura personalității, privită din punct de vedere bio-psiho-social. În sensul acesta se disting două direcții principale de orientare: un punct de vedere dinamic-funcțional și un punct de vedere

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
psihică Sfera socială În psihopatologie, sistematizarea sindromologică este orientată după modelul biologic al medicinei somatice. Acest punct de vedere corespunde necesităților psihiatriei clinice, dar el se dovedește a fi nesatisfăcător pentru psihopatologie. În ultimul timp s-a impus, în sfera psihopatologiei, sistematizarea sindromologică, în raport cu structura personalității, privită din punct de vedere bio-psiho-social. În sensul acesta se disting două direcții principale de orientare: un punct de vedere dinamic-funcțional și un punct de vedere descriptiv, formal-structuralist. După H.H. Wieck, care adoptă punctul de

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
procesele de deteriorare psihică; a) deteriorarea intelectuală de cauză organică cerebrală (demențele), b) deteriorarea personalității consecutivă evoluției îndelungate a unui proces psihotic (stările defectuale post-procesuale). Vom prezenta, în cele ce urmează, principalele caracteristici psihopatologice ale sindroamelor mai sus menționate. Sindroamele psihopatologie reversibile Această grupă cuprinde diferitele „stadii de tulburări psihopatologice ale experiențelor psihice”, în diferite grade, forme de intensitate și aspect clinic, așa cum se poate vedea mai jos. Este de remarcat faptul că între diferitele tipuri de sindroame cu caracter reversibil

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
ființa morală, fiind trăite ca niște manifestări intime ale persoanei, pe când stările de angoasă, mult mai elementare, cu caracter periferic, sunt trăite în special în plan fizico-somatic. Din punct de vedere clinic, sindromul anxios este unul dintre elementele fundamentale ale psihopatologiei. H. Ey descrie următoarele forme de manifestare ale sindromului anxios. a) Crizele anxioase sunt crize de anxietate paroxistică ce pot avea aspecte diferite: stupoare, agitație, onirism confuzional, stare de perplexitate. Ele apar în următoarele situații: stări confuzionale, psihoze periodice, episoade

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
a facultăților mintale, în opoziție cu delirurile care nu se însoțesc de o slăbire psihică generală. A. Porot definește demența ca fiind o slăbire progresivă și ireversibilă, cu caracter global, a vieții psihice a individului. Două aspecte se discută în psihopatologia demențelor: procesul de deteriorare mintală și procesul de slăbire intelectuală. Le vom analiza în continuare. Deteriorarea mintală reprezintă un deficit mintal global, tranzitoriu sau definitiv, consecutiv oricărei atingeri funcționale sau organice a creierului, fie prin procese ireversibile cum sunt atrofiile

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
simbolice prin care un organism aflat într-o situație anumită tinde să-și realizeze propriile sale posibilități și să reducă la un nivel minim tensiunile psihice care amenință unitatea acestuia, mobilizându-le. A. Porot remarcă două accepțiuni pentru comportament în psihopatologie; a) un sens psihofiziologic care stă la baza concepției behavioriste considerând că orice comportament reprezintă o succesiune progresivă de reflexe condiționate; b) încercarea de a defini comportamentul ca fiind un mod de a reacționa a unui subiect în viața curentă

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
că așa cum „toate artele aspiră la condiția muzicii”. în mod egal „toate Științele Umaniste trebuie să aspire la condiția psihologiei”, Acest model de gândire metodică ce fixează în centrul Științelor Umane, persoana, trebuie să fie acceptat și de psihiatrie și psihopatologie, întrucât persoana umană considerată ca „obiect al Științelor Umaniste” vine din sfera psihologiei. Odată stabilit acest lucru, putem trece la abordarea modalităților de clasificare a bolilor psihice. Modele de clasificare Necesitatea unei clasificări a bolilor psihice a venit odată cu constituirea

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
și a semnelor pe care le pune în evidență, în primul rând anamneza bolnavului și în al doilea rând, examenul clinic. Pe baza simptomatologiei clinice se va putea întocmi un „glosar de definiții” care să reprezinte o veritabilă „monografie-ghid” de psihopatologie cu rolul de „reper diagnostic”. 18. NOSOLOGIA PSIHIATRICĂ II (Evoluția concepțiilor nosologice în psihiatrie) Cadrul general al nosologiei A clasifica înseamnă a compune o clasă sau un ansamblu de clase în care obiectele sau fenomenele pot fi aranjate după criterii

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
stabilirea unui „glosar de definiții”, diferențiate ale fenomenelor clinice care pot fi întâlnite și care constituie un veritabil „cod” sau „limbaj” prin care se stabilește un acord inteligibil între psihiatri și bolile psihice. Acest cod sau glosar va constitui nucleul „psihopatologiei clinice”. În felul acesta orice clasificare a bolilor psihice devine o necesitate logică de ordonare a unor cunoștințe în conformitate cu o „ordine rațională”. Psihiatrii, nu pot accepta o „persoană diferită”, ca mod de a gândi, de a acționa sau de a

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
clasificării bolilor psihice, ca atitudine metodologică de organizare și de delimitare a obiectului său, reprezentat prin „boala psihică”. Nosologia apare, așadar, ca fundamentul oricărei metodologii psihiatrice. Clasificarea bolilor psihice se impune ca o necesitate adaptativă, dar și pentru înțelegerea obiectului psihopatologiei. Acesta este punctul de plecare al „cunoașterii” ordonate și sistematice a bolii psihice. Nosologia apare astfel, ca „o etapă către ordinea rațională” (Cl. Levi-Strauss). Definirea și clasificarea bolilor psihice trebuie să se raporteze la un model. Acest model a variat

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
acestea este foarte greu de trasat o demarcație precisă, întotdeauna ceva se interpune între sănătate și boală. Un studiu recent a lui J. Sutter aduce în discuție o problemă menită să clarifice această dispută, prin introducerea conceptului de „anticipație” în psihopatologie. Anticipația este un concept dinamic prin care „individul se îndreaptă către viitorul său, cu ajutorul unor proceduri afective și cognitive obișnuite” afirmă Y. Pélicier. Ea reprezintă „o stare psihologică sau psihopatologică previzibilă”, ușor de recunoscut, și constă în elaborarea unei situații

[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]