KorAP: Find »[drukola/base=răsăritean & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...31 32 33 ...143 >

3,561 matches

Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821

I (secolele I-VII). Aceasta începe cu procesul de asimilare, adică de romanizare lingvistică și culturală a populațiilor illiro-trace dintre Marea Adriatică și Marea Neagră, din valea Dunării și Carpați până în nordul Transilvaniei. Aici s-a închegat ceea ce s-a numit romanitatea răsăriteană-aceasta nu acoperea întreaga regiune balcanică, ci numai părțile ei nord-vestice, în timp ce partea sudică era un teritoriu de limbă și cultură greacă. Linia care separă cele două zone culturale și lingvistice a fost stabilită de învățatul ceh Jirecek, acceptată apoi

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
litoralului pontic (grecesc). Unele "insule" latine au existat și în regiunea sudică a Balcanilor (Macedonia), dar o romanizare masivă a avut loc numai la nord de linia Jirecek, anume în provinciile ilirice și dunărene, inclusiv Dacia. În spațiul întinsei romanități răsăritene s-au configurat două zone teritoriale: una vest balcanică, având ca substrat etnic pe iliri, unde s-a născut limba dalmată (azi dispărută), iar cealaltă carpato-dunăreană, cu substrat etnic pe daco-geți. În această zonă, romanizarea a dat naștere limbii daco-romane

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pământul cărora munceau coloni, sclavi, liberți, dar și țărani autohtoni (daci), care își însușeau terminologia agricolă romană. Romanizarea Daciei propriu-zise nu a fost uniformă: ea s-a dovedit mai intensă în apusul Transilvaniei, unde se aflau orașele importante, în Banatul răsăritean și Oltenia, în partea de apus a Munteniei, aflată între Olt și "limes transalutanus". Teritoriul Dobrogei a cunoscut și el o intensă romanizare, cu excepția coloniilor grecești de pe litoralul pontic. Pe linia Dunării dobrogene se aflau localități rurale getice, romane sau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
numele de aromâni, macedoromâni și istroromâni, pe care izvoarele bizantine i-au numit vlahi. Dacă revărsarea slavilor în Balcani a dus la fărâmițarea "Romaniei" sudice, în schimb, grupul romanic din nordul Dunării a devenit, după 602, nucleul principal al romanității răsăritene. În urma emigrării slavilor în sudul fluviului, raportul (etnic) de forțe s-a modificat, în nordul Dunării, în favoarea romanicilor, a autohtonilor daco-romani. În noile condiții, aceștia au părăsit regiunile de munte și deal, unde trăiau în anonimat de secole, de-aici

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
indubitabilă că elementele autohtone moștenite, neromanice, în mod firesc și necesar, trebuie să admitem că provin din idiomul "barbar", vorbit în zonele unde a fost transplantată și adoptată limba latină și unde, în mod obligatoriu, a luat ființă limba romanică răsăriteană. Prin urmare, pe lângă fondul romanic, componentă esențială a limbii noastre, este necesar să subliniem și cealaltă realitate, străveche, semnificativă și importantă a ei: elementele moștenite nelatine, autohtone. Studiul etimologic-comparativ al acestora indică pregnanța lor deosebitoare, ce ilustrează originalitatea și vechimea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și ilire, din sudul fluviului".48 În evoluția limbii române (vechi) există două perioade distincte: cea dintâi, 275-602, începută după retragerea aureliană și încheiată odată cu invazia slavilor în sudul Dunării, este cea în care centrul de gravităție al lumii romanice răsăritene, în formare, se găsea evident la sud de Dunăre, aflat sub controlul Imperiului; cea de-a doua, secolele VII-X, este perioada în care avem de-a face cu o limbă nouă, conținând deja elemente slave în dialectele ei dinspre nord

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
niciodată o barieră, iar contactul dintre populațiile de limbă romanică de pe un mal și de pe celălalt nu s-a întrerupt total niciodată. În această privință, profesorul german E. Gamillscheg ajungea la următoarele concluzii: "începe acum a doua perioadă: preluarea latinei răsăritene, transformată în grai al ilirilor, de către populația slavă imigrată. Dar, spune el, chiar și în epoca aceasta, care ține până în secolele VII-VIII, contactul cu regiunile romanice de la sudul Dunării nu s-a întrerupt. Se pare, după cum rezultă din istoria cuvântului

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
ștearsă prin evacuarea militară și administrativă (275), datorită folosirii latinei, mai mult decât datorită coloniștilor, veterani și cetățeni romani, ea a reușit să supraviețuiască și după încetarea dominației politice a Imperiului în nordul Dunării. În secolul al IV-lea, "Romania" răsăriteană depășea spre nord limitele Imperiului de Răsărit, dar centrul ei era pe malul drept al Dunării, unindu-se cu regiunile romanizate din sud-originea nucleului romanic de pe valea Timocului și Moravei.51 Însă, după pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică, la începutul

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
pătrunderea slavilor în Peninsula Balcanică, la începutul secolului al VII-lea, situația s-a schimbat radical. Astfel, viitorii aromâni trebuie să fi fost împinși spre Pind și Tesalia, strămoșii meglenoromânilor se vor fi amestecat treptat cu slavo-bulgarii, iar centrul romanității răsăritene, de unde s-a născut poporul român, se va strămuta spre nord, în regiunile din Dacia traiană, pe care slavii le părăsiseră după 602, nevoiți să se lupte cu cele câteva triburi rămase încă în zonă (cf. cronica lui Nestor). Unitatea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
justifică însă, în nici un caz, teoriile unor slaviști, conform cărora aceste ținuturi au fost ocupate succesiv de alte populații venite din stepă, alani, pecenegi și cumani. De la acești nomazi, care au lăsat și ei urme destul de evidente în toponimia provinciilor răsăritene (Moldova, Basarabia), mai degrabă decât de la rămășițele triburilor slave, au preluat înaintașii (strămoșii) populației românești teritoriile unde s-au răspândit temeinic. Sunt suficiente dovezi ale pătrunderii lor (românilor) în văile de la est de Carpați, mult mai devreme decât admit susținătorii

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
turcești, grecești și albaneze. Acest dicționar a reliefat marea importanță ce revine elementelor împrumutate, în limba română, din epoca medievală până în modernitate -secolul al XIX-lea. S-a stabilit natura și proporțiile influențelor externe la care a fost supusă latina răsăriteană, timp de 15 secole. O atare diversitate de elemente reflectă influențele culturale, economice-sociale, politice, religioase: slavă, pecenego-cumană, medioși neogreacă, turcească, germană, maghiară, italiană, franceză, în succesiunea și stratificarea lor cronologică. Cea mai veche și mai importantă este înrâurirea (influența) slavă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
latină a limbii române-toate limbile romanice provin din latină, iar structura lor continuă structura acesteia. Acad. Al. Rosetti, în Istoria limbii române, a dat definiția genealogică a limbii noastre: "Limba română este limba latină vorbită în mod neîntrerupt, în partea răsăriteană a Imperiului roman, cuprinzând provinciile dunărene romanizate Dacia, Panonia de sud, Dardania, Moesia Superioară și Inferioară din momentul pătrunderii limbii latine în aceste provincii până în zilele noastre". Ca și alte limbi romanice, româna continuă structura latinei, dar cu multe schimbări

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
și din Balcani: este unul etnic sau unul geografic? Ultima știre despre romanitatea nord dunăreană, înainte de venirea slavilor, datează din anul 602-începutul secolului al VII-lea și se află în "Strategicon-ul" lui Mauriciu. După o eclipsă de peste trei secole, romanitatea răsăriteană reapare, în a doua jumătate a secolului al X-lea, sub alt nume: vlahii. Primele mențiuni despre vlahi sau valahi, numele sub care este desemnat (cunoscut) poporul român (românii) în izvoarele istorice cele mai vechi, îi prezintă ca fiind răspândiți

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al X-lea, sub alt nume: vlahii. Primele mențiuni despre vlahi sau valahi, numele sub care este desemnat (cunoscut) poporul român (românii) în izvoarele istorice cele mai vechi, îi prezintă ca fiind răspândiți pe întreg teritoriul ocupat odinioară de romanitatea răsăriteană. Cea mai veche știre despre români, ca popor distinct, datează din 976, concret, scriitorul bizantin Kedrenos relatează că fratele regelui bulgar Samuil a fost ucis, între Castoria și Prespa, la locul numit "Stejarii frumoși", de către vlahi. Aceste câteva cuvinte reprezintă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
în lucrarea "Românii în secolul al IX-lea", vorbește despre textul armenesc al Geografiei lui Moise de Choren, care menționează "o țară necunoscută, numită Balak", datat în secolul al IX-lea. Dacă admitem existența a două ramuri ale populației romanice răsăritene, daco-romanii, la nord de Dunăre, și vlahii, în sudul ei (Balcani), și dacă ținem seama de valurile alternative ale migrărilor, cele periodice-transhumanța turmelorși cele legate de transmutarea unei întregi populații, ajungem la concluzia fuziunii lor, din care decurge unitatea prezentă

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
cu o credință creștină ortodoxă, aflat sub influență slavă, a păstrat, singurul, numele Romei ! Ei (românii) au păstrat numele vechi al Imperiului, atât cei din nordul Dunării, cât și cei din sud. Numele roman a fost păstrat de întreaga romanitate răsăriteană, nu și de cea apuseană. Romanii din Dacia, despărțiți cei dintâi de Imperiu, au păstrat intactă icoana ideală a Imperiului, ca întreg. Romanitatea răsăriteană singură a rămas legată de Imperiu și, de aceea, a păstrat în chip firesc numele lui

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
din nordul Dunării, cât și cei din sud. Numele roman a fost păstrat de întreaga romanitate răsăriteană, nu și de cea apuseană. Romanii din Dacia, despărțiți cei dintâi de Imperiu, au păstrat intactă icoana ideală a Imperiului, ca întreg. Romanitatea răsăriteană singură a rămas legată de Imperiu și, de aceea, a păstrat în chip firesc numele lui. Acest nume s-a păstrat numai în răsărit, fiind numele romanilor rămași în componența Imperiului sau sub influența religioasă și culturală a acestuia. Deși

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
sedentare, cu structuri mentale creștine, încă înainte de 602, care asimilaseră pe slavi în lungile secole de conviețuire anterioară și erau acum un popor definit, de-sine-stătător. Feudalizarea progresivă a societății de la Carpați, Dunăre și Mare, ca și contactele nemijlocite ale romanității răsăritene medievale cu statul bulgar, Imperiul bizantin, Rusia kieveană și Ungaria arpadiană, în preajma anului o mie, au fost însoțite de apariția unor structuri bisericești și de forme de viață culturală, grefate pe fondul creștin autohton și o civilizație proprie. Pentru aprecierea

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
al X-lea, așadar cu patru veacuri înainte de constituirea statelor medievale. Prin urmare, a existat o clasă feudală (nobilime-boierime) anterioară întemeierii statului medieval și domniei românești independente, aceasta nu s-a născut după întemeiere. În general, în Europa apuseană și răsăriteană, nobilimea, stăpână pe pământul și pe munca țăranilor, se bazează în evul mediu pe privilegiul de stăpânire acordat de domnul țării, care o garantează cu oastea și autoritatea sa, recunoscută (sprijinită) de biserică. În consecință, trebuie să admitem că, în

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
epoca feudalismului timpuriu la Dunărea de Jos este semnificativ că, în Dobrogea și Moldova meridională, ca și în Oltenia, vestul Munteniei și Banat, se fac simțite efectele durabile ale prezenței unor civilizații superioare. Aflate la confluența marilor arii cultural-politice, părțile răsăritene și apusene ale Dunării de Jos au fost integrate în istoria și civilizația Europei sud-estice și est-centrale. Avem în vedere aici, Dobrogea, la sfârșitul secolului al X-lea, și Banatul, la începutul secolului al XI-lea. Includerea ambelor maluri ale

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
vezi capitolul IX) au avut influență pe malul nordic al Dunării, în străvechea lume românească. Acestă lume dunăreano-dobrogeană se situa pe axa drumurilor de negoț ce uneau teritoriile rusești din est cu cele din sudul Dunării și Bizanț. În Paristrion-ul răsăritean se aflau centre urbane sau semiurbane (târguri) ce continuau vechile orașe romano-bizantine anterioare (secolele IV-VI), iar alte așezări, militare și civile, au apărut acum în jurul unor puncte fortificate, precum Dristra, Dinogetia și Capidava. Amintim în treacăt că aici existau

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
Banat și teritoriile nord-dunărene. Episcopia Dristrei, la est, ca și Vidinul, la apus, continua activitatea bisericească și culturală a fostei mitropolii din secolul al X-lea. Aici veneau, în secolele XI-XII, pentru hirotonie, simplii preoți de pe ambele maluri ale Dunării răsăritene, din Dobrogea (Paristrion) și, inevitabil, din Câmpia munteană, poate și din Moldova meridională, până la înființarea episcopiei de Vicina. Nu știm nimic despre compoziția etnică a clerului din episcopia Dristrei, predomina probabil cel grec, în condițiile stăpânirii bizantine în zonă. De la

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
unor obiecte de cult din secolele XII și XIII, în SCIVA, 1976, nr. 3, p. 319-330; Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, op. cit., p. 247-249. CAPITOLUL IX ORGANIZAREA POLITICĂ ROMÂNEASCĂ Contextul politic la începutul mileniului al doilea În preajma Anului 1000, Europa răsăriteană continua să fie afectată de intense și continue mișcări de populație și de frământări în sânul statelor existente. În a doua jumătate a secolului al X-lea, Bizanțul se afla în plină reconquistă a puterii sale politice și militare. Ca

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
teritoriul românesc, determinând soarta formațiunilor închegate în secolele XII-XIII. Acest proces este unitar în substanța sa, dar prezintă deosebiri zonale, ca și cronologice, iar ritmul evoluției social-politice avea să ducă la decalaje în spațiul medieval românesc. Valurile migratoare din stepa răsăriteană au dus de timpuriu la coabitarea cu populația autohtonă românească, chiar dacă elementele alogene au umbrit multă vreme pe cele locale. Un fapt istoric semnificativ este acel "modus vivendi" stabilit între români și alogeni (vezi Hronicul vechimei româno-moldo-vlahilor, București, 1901, p.

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
s-au constituit în regiunile est-carpatice și alte formațiuni politice prestatale și uniuni de obști, dar acestea nu au fost consemnate în izvoare. Aceste conglomerate politice-teritoriale precedau invazia mongolă, iar unele dintre ele au supraviețuit năvălirii. Existența lor în spațiul răsăritean carpato-nistrean, așa cum erau cele de la sud de Carpați, este absolut verosimilă, doar că ne lipsesc datele doveditoare. Arheologia medievală a furnizat o serie de elemente pentru reconstituirea realităților politice de la est de Carpați. Sunt reliefate unele structuri sociale care au

[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]