959 matches
-
trec pe la sediul lor ca să capăt ultimele vești de la Teheran. Ar trebui să-i cunoști, visează la aceeași lume ca tine și ca mine. XXXVII Seara, În bazarul din Tabriz, puține prăvălii rămân deschise, dar străzile sunt animate, bărbații transformă răspântiile În salon, cercuri de scaune cu fundul din Împletitură de pai, cercuri de kalyan al căror fum alungă, Încetul cu Încetul, mirosurile zilei. Îl urmam, pas cu pas, pe Howard. O cotea de pe o străduță pe alta fără urmă de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
se cuvin În națiunile civilizate. Ne rugăm lui Dumnezeu să călăuzească pașii reprezentanților națiunii și să asigure Persiei onoare, independență și fericire”. În ziua aceea, Teheranul s-a veselit, s-a defilat fără răgaz pe străzi, s-a cântat la răspântii, s-au recitat poeme improvizate În care toate cuvintele rimau, În mod natural sau forțat, cu „Constituție”, „Democrație”, „Libertate”, comercianții le ofereau trecătorilor băuturi și dulciuri, zeci de ziare, Înmormântate În momentul loviturii de stat, Își anunțau reînvierea prin ediții
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
-
ca În acea noapte. Dacă n-am făcut-o, iată măcar că nu mi-e teamă s-o mărturisesc. Mă grăbesc, Însă. SÎntem Încă În pauza dintre Întrebarea sfinxului și răspunsul lui Oedip. Un asemenea moment se află, bineînțeles, la o răspîntie de drumuri. Oedip va decide singur pe care dintre ele va porni. Ar trebui să notez ceea ce văd... o mare pustie, arbuști Înroșiți de vînt pe coastă, petice de zăpadă care, cînd am sosit, erau mai mari, o lumină păgînă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
gata să surîdă ca să nu mai sufăr și să nu mai sper. Surîsul ce va Învinge statuile se va naște tocmai din lipsa de speranță. Eu, poate cel mai Îndreptățit să vorbesc despre zei, vorbesc de aceea despre sfinx; deoarece răspîntiile aduc singura rază de lumină din povestea mea. Dar există vreun loc unde voi fi, În sfîrșit, Împăcat cu toate, cu destinul, cu zeii, cu memoria mea și cu mîinile mele? Unde strălucesc țărmurile lui? Da, răspunsul pe care l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
În afara căruia nu există nimic și că stînca nu e decît curajul de a ne atinge destinul. În măsura În, care Înțelege acest lucru, Sisif poate fi nefericit sau nu. Drumul lui trece, ca și al lui Oedip, pe la o răspîntie unde va trebui să aleagă Între ceea ce dă glorie muntelui sau Îl umple de singurătate. Într-o epocă de decadență, Oedip ar fi fost, fără Îndoială, sfîșiat de sfinx, deoarece s-ar fi Îndoit el Însuși, primul, de răspunsul său
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
ceva din ce s-a Întîmplat. Am mers plin de speranță și apoi plin de trecut pe acest drum care mie Îmi vorbește mereu, despre sfinx. Dar știu acum că destinul este opera mea. Căci orice drum pleacă dintr-o răspîntie unde ni s-a cerut un răspuns...) Voi părăsi aici umbra lui Oedip; În momentul În care Își aduce aminte totul din nou. Cunosc riscul Întîrzieni. După ce iubim ceva nu mai putem vorbi despre o iubire abstractă. Nici despre o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2102_a_3427]
-
profesor metodist la Casa Corpului Didactic Galați. Director adjunct al Filialei I.D.Tecuci a Universității „Dunărea de Jos”Galați. A debutat în revista „Contemporanul” (1963). Dintre titlurile publicate: „Surâsuri migdalate”(1989), „Cristale de fum” (1990), „S.O.S. iubirea” (1995), „Răspântie de milenii” (1997), „Recviem pentru mileniu doi” (1997), „Aforisme” (2004), o plachetă de poezii” „Spălător de cada vre”. În 2008 i‐au apărut la Editura PIM, Iași, volumele „Chef pe titanic”, „La balamuc, birjar!”, proză umoristică și micul dicționar enciclopedic
OMAGIU MAMEI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/416_a_1082]
-
puhoi Și lacrimi pierdute-n tornade Întrebările încep să coboare Dănțuind trist în hora uitării Se deschide pe nori câte-o ușă Dar se-nchide cu semnul mirări Braț la braț urmărim alb si negru Confruntare în tainic mister La răspântii urlând negrul se stinge Însă albul iubind se ridică la cer
Lupta nev?zut? by Elena Marin Alexe () [Corola-publishinghouse/Imaginative/83244_a_84569]
-
pe porțile poporului Meu în ziua nenorocirii lui, nici nu trebuiai să te bucuri de nenorocirea lui în ziua prăpădului lui, și nu trebuiai să pui mîna pe bogățiile lui în ziua prăpădului lui! 14. Nu trebuiai să stai la răspîntii, ca să nimicești pe fugarii lui, și nici nu trebuiai să dai în mîna vrăjmașului pe cei ce scăpaseră din el în ziua necazului! 15. Căci ziua Domnului este aproape pentru toate neamurile. Cum ai făcut, așa ți se va face
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85129_a_85916]
-
mor, iar cei care o apără de ei nu mai pat nimic. În alte versiuni, holera este însoțită de proprii-i câini nevăzuți, care necontenit latră, sau măcar de un câine roșu; femeile pun de aceea pe prispă sau pe la răspântii mâncare și apă atât pentru babă, cât și pentru acel câine. Ca și ciuma, holera merge noaptea bocindu-se prin sat, bate din ușă în ușă și vine să se vaite în timp ce omul își dă sufletul. Singurul mijloc de a
Biciul holerei pe pământ românesc by Gheorghe Brătescu și Paul Cernovodeanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295567_a_296896]
-
Ei bine, am zis, nu pot spune că nu mi-a fost uneori dor de casă. De bună seamă, stau pe propriile mele picioare și am tot ce-mi trebuie. Dar asta nu ajută. Ce știe un bancher despre geografie, răspântii și drumuri vicinale? Nimic, m-am gândit eu. El nu-i capabil să găsească Bostället. Dar nu era vina lui. Nimeni nu mai putea găsi Bostället. Până la urmă am înțeles că ajunseserăm. Dar Bostället nu mai exista. Nici măcar un arheolog
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1873_a_3198]
-
Brinac, când era zi de târg. Când s-a dus prima oară, a avut senzația că lucrurile atât de bine cunoscute îl dau în vileag la tot pasul: i se părea că, deși nimeni nu-i rostește numele, stâlpii de la răspântii îl vor trăda, că tălpile pantofilor îi scriu numele în praful de pe marginea drumului, că scândurile podului de peste râu răsună sub pașii lui într-un mod aparte, ca o voce inconfundabilă. Odată, pe drum, îl depăși o căruță venind dinspre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1859_a_3184]
-
și țărmul Mării noastre tulburi, să fim și altora un far. 2010 Introducere la o carte rară E mult! Totuși, este prea mult de când vântul ne duce aiurea; în evul acesta ocult plină-i de haite pădurea. Se-nvârt în răspântie corbii, și oamenii, prinși sub poveri merg în dodii ca orbii pe cărări ce duc nicăieri. Pășim în neștire cu stângul, atâtea rele ne mpart și despart, în centrul grădinii, nătângul are în cap ceasornicul spart. Timpul de ieri...Timpul
Cerul iubirii e deschis by CONSTANTIN N. STRĂCHINARU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/556_a_1346]
-
și pâinea coaptă pe vatra tencuită. Vremea trecu și se auziră, dinspre casa vecinului Dimitrie, care era la vreo două sute de metri, glasul gros al dascălului Vasile, îngânat de glăscioare înfrigurate de copii: O, niho, ho O, niho, ho... De după răspântie, se ivi sutana neagră a părintelui Ioan, înalt, dar încovoiat din pricina frigului pătrunzător. După el, pășea apăsat dascălul Vasile, care ducea o traistă mare, pentru a primi pomenile credincioșilor, apoi, în urma lor, alergau trei băieței, clămpănind cizmele prea mari, dar
Chemarea străbunilor by Dumitru Hriscu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/555_a_735]
-
fiind, capacitatea materiei de a reflecta și interpreta materia încetează iar presupusul spirit repauzează iremediabil. * În final, viața rămâne o amintire. Întrebarea este cine o mai ține minte. * Azi îmi place să fiu trist ca imaginea lui Crist, răstignită la răspântii. * De ce duminica e sărbătoare? Pentru că ne odihnim. Dacă toată viața nu am face nimic, ea, toată, ar fi o sărbătoare? * Sigur că odihna este o sărbătoare dar munca este o bucurie! Atunci, a te odihni întreaga viață înseamnă a te
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93037]
-
durerilor lumii. Istoria - varianta scurtă a poveștii de la Adam la atom - după cum o socotește Leonard Louis Levinson - mai capătă unele detalii o dată cu apariția cărții lui Ion N.Oprea: Alexandru Mânăstireanu - Corespondență, detalii ce se adaugă istoriei poporului român, așezat la răspântii de imperii. Pasiunea pentru memorialistică a publicistului ieșean, cultivată și rodită în zeci de volume și mii de pagini, îl situează, cu acest ultim volum, printre scriitorii contemporani importanți ai genului. * Ion N.Oprea. ALEXANDRU MÂNĂSTIREANU - CORESPONDENȚĂ. Editura PIM, Iași
Constantin Huşanu by Reflecţii la reflecţii. Pe portativul anilor () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91645_a_93065]
-
mustra că pe zi ce trece nu mai era curajoasă ca atunci când era copilă, atunci când nu înțelegea prea multe și împreună cu aceste frământări sufletești trecuse pragul în preadolescență. Cu aceste gânduri și cu ulciorul în mână s-a trezit la răspântia de la Pleșca, moment în care șia adus aminte de Clănțău cu care făcea multe plimbări peste țarnă pe la izvoare și prin păduri. Se simțea bine și-n siguranță pentru că prietenul ei, câinele Clănțău, era puternic cât un pui de urs
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
Era ascultător și Magnolia era tare mândră când mergeau amândoi unul alături de celălalt pe dealuri. Fiindcă era sfătuită de mică precum că întoarcerea din drum aduce ghinion, a renunțat la tovărășia câinelui. A repetat semnul crucii în fața icoanei ce străjuia răspântia, continuându și drumul prin colbul șoselei care-i acoperea picioarele de gros ce era, fiindcă de mult nu mai plouase. Când a ajuns pe dealul Bașiului a privit pădurea de fag, numită de localnici pădurea Suharău și care era încă
LA DEPĂNAREA FUSULUI by COSTANTIN Haralambie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1621_a_2949]
-
definitiv somnul. Ca de obicei, "răsuflarea" mării are ceva misterios și implacabil. Prin contrast, vocile de pe terasă par de-a dreptul meschine. E la fel cum ai opune unui "cor antic" o flecăreală de la un chef. Când am ajuns la răspântia pe care o căutam, ea arăta altfel de cum o lăsasem. Acum, acolo, era o esplanadă mărginită de copaci uriași, cu coroane stufoase, printre crengile cărora lucea marea. Am coborât, încet, o scară de lemn. Jos, mă aștepta un bărbat roșcovan
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
care le spunea sculptorilor ce lungime trebuia să aibă nasul și ce lărgime trebuia să aibă gura, cât trebuia să măsoare gâtul, picioarele, pieptul, fruntea? Mai târziu, lucrurile au devenit evidente. Procust n-a mai stat, ca în antichitate, pe la răspântii, hulit și temut. A ajuns, oficial, profesor. A îmbrăcat redingota și, în loc să mai pună mâna pe satâr, le-a explicat artiștilor cum să taie singuri "prisosurile". El a ținut prelegeri la Academia lui Colbert despre limitele inspirației artistice și a
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
-iar, în dreptul intrării, băieți în livrea se urcă la volan pentru a le duce într-un garaj subteran, în vreme ce alții încarcă bagajele în cărucioare. Am, împreună cu Băcanu, camera 628 de la etajul 21. Ieșind din lift, ne-am trezit la o răspântie. Trei coridoare lungi, nesfârșite și identice, pornesc în trei direcții diferite. Hotelul e construit în forma literei "Y". Mergem vreo cinci minute, urmărind cifrele de pe uși, până ce ajungem la camera noastră. Într-un asemenea hotel, dispare aproape orice sentiment al
Aventuri solitare by Octavian Paler [Corola-publishinghouse/Imaginative/295602_a_296931]
-
a-și privi tatăl. Nagato și fiul său stăteau lângă Nobunaga, cu felinare în mâini. Sălile din incinta Templului Honno se cufundau într-un întuneric negru ca de cerneală. Era a doua jumătate a Orei Șobolanului. * * * Mitsuhide stătea la o răspântie: dacă ar fi luat-o la dreapta ar fi ajuns spre apus; dacă ar fi luat-o la stânga ar fi mers prin satul Kutsukake și peste Râul Katsura, până în capitală. Ajunsese pe creasta colinei pe care o urcase toată viața
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Takayama Ukon. În schimb, știrile care ajungeau, în fiecare dimineață, la Mitsuhide, sunau ca o judecată a cerului. Pentru Mitsuhide, Castelul Sakamoto păstra amintirea evenimentelor recente: umilirea lui de către Nobunaga; plecarea din Azuchi, furios; șederea la Sakamoto, unde stătuse la răspântia îndoielii. Acum, nu mai încăpea nici o îndoială, nici o dușmănie. În același timp, își pierduse orice putere de cercetare de sine. Își abandonase adevărata inteligență în schimbul titlului gol de conducător al națiunii. În noaptea zilei a noua, Mitsuhide încă nu avea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
Gonbei se îndepărtară dinspre pâlcul de copaci din spatele casei, în direcția templului. După ce plecă, Hideyoshi îmbrăcă repede armura și ieși. Locuința lui Hideyoshi se afla în apropierea intersecției drumurilor de Ise și Mino. Trecu pe la colțul magaziei și porni către răspântie. În acel moment, Kumohachi, care tocmai primise chemarea lui Hideyoshi, îl ajunse, în fugă, din urmă. Aici sunt, la ordinele dumneavoastră! îl ocoli el, îngenunchind în fața lui. Kumohachi era un războinic bătrân de șaptezeci și cinci de ani, dar nu putea fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
medită din nou la vechea zicală: „Cel ce-și cruță oamenii îi va putea folosi în vremuri de restriște.“ Privindu-l pe Hideyoshi, fiul lui Fujitaka își aminti și el ceva. Când soarta clanului Hosokawa se aflase la o mare răspântie, iar vasalii săi se adunaseră cu toții pentru a stabili ce era de făcut, Fujitaka vorbise, arătând clar poziția pe care trebuia s-o ia: „În această generație, am văzut numai doi oameni cu adevărat aparte: unul din ei e Seniorul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]