1,382 matches
-
conștientă a sentimentelor, a ideilor și a consecințelor lor și asigură cel mai bun echilibru posibil între diferitele motivații conflictuale. 2) Nivelul inhibițiilor mentale (sau al formațiunii de compromis). Cele șapte apărări menționate - deplasarea, disocierea, intelectualizarea, izolarea afectului, formațiunea reacțională, refularea și anularea retroactivă - mențin în afara conștiinței idei, sentimente, amintiri, dorințe sau temeri susceptibile de a reprezenta o amenințare potențială. 3) Nivelul distorsiunii minore a imaginii. Cele trei apărări citate - deprecierea, idealizarea și omnipotența - operează, în vederea reglării stimei de sine, unele
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
aparține lui Perry (1990), care propune șapte clase de apărări: 1) apărări-acțiune (cum este agresiunea pasivă); 2) apărări borderline sau limită (cum este clivajul, de pildă); 3) apărări-negare (refuzul); 4) apărări narcisice (precum omnipotența); 5) alte apărări nevrotice (cum este refularea); 6) apărări obsesionale (cum este anularea retroactivă); 7) apărări mature (ca, de pildă, sublimarea). Alte două clasificări pun accentul pe modurile de acțiune sau pe stilurile defensive. Verwoerdt (1972) a descris trei clase de mecanisme de apărare, definite mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
altfel ar genera o reacție negativă. Estomparea realităților neplăcute creează iluzia unei controlări a conflictelor sau amenințărilor, care diminuează anxietatea conștientă și accentuează sentimentul de bine al subiectului. Regăsim acest stil în mecanisme ca (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea. Ultima clasificare pe care o prezentăm apare într-o cercetare empirică efectuată de Bond et al. (1983) și a permis elaborarea unui Chestionar de stil defensiv destinat evaluării mecanismelor de apărare a căror existență este acceptată de majoritatea specialiștilor de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
dezvoltării și al vieții?”, Freud (1915a/1968) ia în considerare patru posibilități: - transformarea în contrariu (cuprinzând procesul de trecere a unei pulsiuni de la activitate la pasivitate și procesul de transformare a conținutului); - întoarcerea asupra propriei persoane (sau asupra propriului eu); - refularea; - sublimarea. Doar primele două soluții rețin atenția lui Freud (1915a/1968). Pentru el, transformarea activitate-pasivitate și întoarcerea asupra propriei persoane depind de organizarea narcisică a eului, purtând deci marca stadiului narcisic, faza inițială a dezvoltării eului. Freud consideră atunci că
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
apariția înainte ca anumite condiții să fie îndeplinite” - sau, după cum subliniază A. Freud, „înainte să existe niște condiții preliminare de lucru” pentru aceste mecanisme (Sandler, 1985/1989). De altfel, Sandler precizează în cartea sa: - pentru ca un copil să poată utiliza refularea, diferențierea dintre eu și sine trebuie să se fi terminat. Pentru a acționa, refularea presupune o structurare a personalității (A. Freud afirmă: „Dacă nu ți-ai construit casa, nu poți să dai pe cineva afară din ea”. La care Sandler
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
să existe niște condiții preliminare de lucru” pentru aceste mecanisme (Sandler, 1985/1989). De altfel, Sandler precizează în cartea sa: - pentru ca un copil să poată utiliza refularea, diferențierea dintre eu și sine trebuie să se fi terminat. Pentru a acționa, refularea presupune o structurare a personalității (A. Freud afirmă: „Dacă nu ți-ai construit casa, nu poți să dai pe cineva afară din ea”. La care Sandler dă următoarea replică: „Și nici nu-l poți ține închis în subsol”); - pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
stadiul de dezvoltare și ar putea fi mecanismele de apărare cele mai primitive. 3) Prezența anumitor mecanisme de apărare ar fi normală la anumite vârste și periculoasă (chiar patologică) înainte sau după. Astfel, potrivit Annei Freud (Sandler, 1985/1989): - „toate refulările majore” sunt clădite probabil „în cursul perioadei oedipiene” și ulterior se mai pot produce refulări doar în „stări cu mare grad de anormalitate”; - fantezia (sau refugiul în reverie) este un mecanism normal în perioada copilăriei, care, atunci când survine mai târziu
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
anumitor mecanisme de apărare ar fi normală la anumite vârste și periculoasă (chiar patologică) înainte sau după. Astfel, potrivit Annei Freud (Sandler, 1985/1989): - „toate refulările majore” sunt clădite probabil „în cursul perioadei oedipiene” și ulterior se mai pot produce refulări doar în „stări cu mare grad de anormalitate”; - fantezia (sau refugiul în reverie) este un mecanism normal în perioada copilăriei, care, atunci când survine mai târziu, mai ales sub forma delirului, dovedește existența unei maladii mentale grave (psihoză); - intelectualizarea este caracteristică
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
astfel de relație ar putea-o stârni, Willick (1985) consideră că apărările nu pot fi descrise ca primitive sau mature în sine. Cu și mai mare atenție tratează problema Laughlin (1970), care clasifică mecanismele în apărări de rang inferior (încorporarea, refularea originară și refuzul) și apărări de rang superior (raționalizarea, proiecția și identificarea 25). Mecanismele de rang inferior sunt primitive, „magice” și succeptibile de a fi prezente la indivizi mai puțin maturi. Ele sunt deci asociate primei copilării și se întâlnesc
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
concluzie cu privire la existența unor diferențe semnificative. Totuși putem nota următoarele: - comparativ cu subiecții din cele două grupuri masculine, femeile din „Eșantionul Terman” erau mai susceptibile de a utiliza altruismul și formația reacțională și mai puțin susceptibile de a recurge la refulare. Vaillant interpretează aceste particularități ca o consecință a diferențelor de socializare dintre bărbat și femeie; - considerate uneori mai frecvente la femei, agresiunea pasivă și refularea sunt utilizate ceva mai des de grupul „Studenților la Harvard”. Diferențele legate de sex și
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
de a utiliza altruismul și formația reacțională și mai puțin susceptibile de a recurge la refulare. Vaillant interpretează aceste particularități ca o consecință a diferențelor de socializare dintre bărbat și femeie; - considerate uneori mai frecvente la femei, agresiunea pasivă și refularea sunt utilizate ceva mai des de grupul „Studenților la Harvard”. Diferențele legate de sex și de vârstă în utilizarea, la adult, a mecanismelor de apărare au făcut obiectul altei cercetări. Folosind „Profilul mecanismelor de apărare” (PMA), Lindeman (1990) studiază răspunsurile
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
ale colaboratorilor săi, care au condus la elaborarea unui instrument numit Rorschach Defense Scale (RDS) (Cooper și Arnow, 1986; Perry și Cooper, 1989; Cooper et al., 1988 și 1991), conceput pentru evaluarea a cincisprezece apărări (izolare, intelectualizare, formațiune reacțională, raționalizare, refulare, depreciere, idealizare primitivă, identificare proiectivă, clivaj, omnipotență, proiecție și patru tipuri de refuz - masiv, hipomaniac, de tip Pollyanna și de nivel superior). În sfârșit, să notăm că, dacă cercetările lui Lerner se bazează pe teoria lui Kernberg (cu privire la patologia stărilor-limită
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
obiectului, care include identificarea cu agresorul, deplasarea, traducerea în act și regresia; 2) proiecția; 3) întoarcerea împotriva propriei persoane, care se referă la răspunsurile autohandicapante, pesimiste sau masochiste; 4) transformarea în contrariu, care include (de)negarea, refuzul, formațiunea reacțională și refularea; 5 ) „jocul cu principiile”, stil comun intelectualizării, raționalizării și izolării afectului. Aceste cinci ansambluri au fost descrise în capitolul 2 al prezentului volum. Dintre celelalte instrumente elaborate în ultimii douăzeci de ani, patru merită, în opinia noastră, o atenție particulară
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
medie de 40 de ani, diagnosticați ca având tulburări depresive majore fără trăsături psihotice. Examinarea rezultatelor la Indexul stilului de viață arată că acești pacienți au un punctaj total considerabil mai mare decât norma, precum și scoruri mai ridicate pentru regresie, refulare, formațiune reacțională și proiecție. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, funcționarea defensivă a pacienților depresivi este mai importantă decât cea a subiecților care nu prezintă tulburări mintale, iar pe de altă parte, că scorurile ridicate ale pacienților depresivi la
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
la anumite apărări ar arăta că aceștia utilizează în principal apărări primitive sau imature, precum regresia și proiecția (Bond et al., 1983; Plutchik et al., 1979; Vaillant et al., 1986; Wong, 1989) sau apărări de nivel intermediar (formațiunea reacțională sau refularea). În alte cercetări, evoluția tulburărilor psihopatologice a fost pusă în legătură cu mecanismele de apărare ale pacienților. Astfel, două studii longitudinale (Semrad, 1967; Semrad et al., 1973) sunt consacrate apărărilor la pacienți care suferă de schizofrenie. Observațiile făcute arată că, în perioada
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
completat Indexul stilului de viață (Plutchik et al., 1979) la internarea lor în spital. După externare, ei au fost urmăriți vreme de doi ani, 14 dintre cei 30 de pacienți fiind, în acest răstimp, respitalizați. Între necesitatea respitalizării și utilizarea refulării, a deplasării și a refuzului (Conte et al., 1983) au fost identificate corelații pozitive semnificative. Este interesant să amintim faptul că refularea și refuzul au fost considerate apărări primitive sau imature (Bond et al., 1983; Plutchik et al., 1979; Wong
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
doi ani, 14 dintre cei 30 de pacienți fiind, în acest răstimp, respitalizați. Între necesitatea respitalizării și utilizarea refulării, a deplasării și a refuzului (Conte et al., 1983) au fost identificate corelații pozitive semnificative. Este interesant să amintim faptul că refularea și refuzul au fost considerate apărări primitive sau imature (Bond et al., 1983; Plutchik et al., 1979; Wong, 1989), în vreme ce deplasarea a fost inclusă printre apărările intermediare sau nevrotice (Vaillant și Drake, 1985; Wong, 1989). Astfel, deși respitalizarea are, fără
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
constituie o justificare a viziunii asupra lumii, dezvinovățește recurgerea la violență și, în fine, joacă rolul unui filtru, distingând doar două tipuri de valori: bun și rău. Astfel privită, ideologia se suprapune mai multor mecanisme clasice, dintre care Mucchielli citează: refularea (în virtutea faptului că ideologia îi obligă pe membrii grupului să adopte atitudini, moduri de gândire și interdicții similare, înăbușind astfel conflictele interne din sânul grupului), proiecția (prin desemnarea dușmanilor, pe seama cărora sunt puse toate pulsiunile), anularea (prin transformarea unei stări
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
acordă o atenție deosebită sublimării, clasată de Fenichel printre mecanismele de apărare. În Teoria psihanalitică a nevrozelor (1945/1953), Fenichel considera totuși că sublimarea este un mecanism de apărare aparte: o apărare „reușită”, pentru care o condiție prealabilă este abolirea refulării, deci a apărării. Pentru acest motiv, Lagache propune ca sublimarea să fie considerată un mecanism de degajare. 3. Coping-ultc "3. Coping‑ul" Lucrarea lui Lazarus (1966) cu privire la stresul psihologic și procesul de coping 37 a contribuit la pătrunderea noțiunii de
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
Freud (1909b/1979), ambivalența însoțește sentimentele excesive. În privința persoanelor relativ indiferente, individul resimte o afecțiune moderată, fiind conștient că privește cu ostilitate unele dintre defectele acestora. În schimb, o dragoste intensă nu permite ostilității să rămână conștientă; ea obligă la refularea ostilității, care mai poate reapărea la un moment sau altul, ca o străfulgerare. Ca dovadă a existenței acestei ambivalențe putem aduce în discuție posibilitatea ca un subiect să aibă în aceeași noapte două vise succesive, unul tandru, altul ostil, despre
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
această impresie” (Janet, 1903/1976, vol. II). Relațiile cu alte mecanisme de apăraretc "Relațiile cu alte mecanisme de apărare" Anularea retroactivă are puncte comune cu alte două mecanisme de apărare: refuzul și denegarea, reușind, într-un anumit fel, să contracareze refularea. Dacă refuzul este o negare a realității, anularea retroactivă este negarea unei părți a acesteia, respectiv derularea timpului, din moment ce, după expresia folosită de Brusset (1994), „timpul este inversat pentru a se nega astfel ideea sau actul”. Persoana care utilizează denegarea
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
acest eveniment mă deranjează, dar vă înșelați”. În acest caz se revine asupra unui cuvânt pentru a-l denunța, ca și în anularea retroactivă, încercându-se neutralizarea unui eveniment sau a unei dorințe. În fine, anularea retroactivă echivalează cu o refulare parțială, întrucât pulsiunea refulată reușește să se exprime opunându-se pulsiunii contrare. Freud (1926/1995) își reprezintă legăturile anulării retroactive cu refularea într-un mod, la prima vedere, contradictoriu. El afirmă mai întâi că anularea retroactivă echivalează cu refularea evenimentului
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
anularea retroactivă, încercându-se neutralizarea unui eveniment sau a unei dorințe. În fine, anularea retroactivă echivalează cu o refulare parțială, întrucât pulsiunea refulată reușește să se exprime opunându-se pulsiunii contrare. Freud (1926/1995) își reprezintă legăturile anulării retroactive cu refularea într-un mod, la prima vedere, contradictoriu. El afirmă mai întâi că anularea retroactivă echivalează cu refularea evenimentului în manieră motrice. Într-adevăr, a doua acțiune tinde să înlăture efectele celei dintâi, ceea ce face și refularea. Or, mai apoi, tot
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
o refulare parțială, întrucât pulsiunea refulată reușește să se exprime opunându-se pulsiunii contrare. Freud (1926/1995) își reprezintă legăturile anulării retroactive cu refularea într-un mod, la prima vedere, contradictoriu. El afirmă mai întâi că anularea retroactivă echivalează cu refularea evenimentului în manieră motrice. Într-adevăr, a doua acțiune tinde să înlăture efectele celei dintâi, ceea ce face și refularea. Or, mai apoi, tot el consideră că în privința caracterului defensiv al anulării retroactive nu există dubii, dar că aceasta nu prezintă
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]
-
legăturile anulării retroactive cu refularea într-un mod, la prima vedere, contradictoriu. El afirmă mai întâi că anularea retroactivă echivalează cu refularea evenimentului în manieră motrice. Într-adevăr, a doua acțiune tinde să înlăture efectele celei dintâi, ceea ce face și refularea. Or, mai apoi, tot el consideră că în privința caracterului defensiv al anulării retroactive nu există dubii, dar că aceasta nu prezintă „nici o similitudine cu procesul refulării”. O asemenea contradicție ar putea surprinde, numai că ea se explică, de fapt, prin
[Corola-publishinghouse/Science/2070_a_3395]