1,877 matches
-
înving. Sîntem păzitorii lași ai menajeriei noastre”. Metafora ironică din final este prezentă - în cu totul alt context - și într-un poem din epocă al lui Tzara: „Îmi plac animalele domestice/ În menajeria sufletului tău” („Duminecă“), indicînd, desigur, fantasmele subconștientului reprimat... Contestarea mentalității tradiționaliste și apologia „valorilor negative” dau tonul acestui număr. Pentru tinerii semnatari aflați în răspăr cu „massele” manipulate, războiul apare drept revelator al tarelor unei lumi condamnate la autodistrugere: „Fără îndoială, era nevoie de un eveniment, războiul, pentru ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
pe care le luase matroana aceea comunistă. Apoi Îi ceruse să-i explice prin ce se deosebește o viziune de un vis obișnuit. Maja tăcu Îndelung, cuprinsă de un rău neașteptat pe care se străduia În van să și-l reprime, apoi gemu, spunând că din nou avusese Camilla un atac de astm, ieri-seară, iar ea, de data asta, se speriase Într-adevăr, dar el unde fusese? Unde era el când iepurașul lor se simțea atât de rău și se sufoca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
pragul băii. Bandajul de pe ochi, bluzița ridicată deasupra buricului, și dedesubt nimic - gol. Cocoșelul lipit de coapsele umede. — N-am făcut-o anume. Se scuză, Întinzându-și pantalonii de la pijama. Se străduia să arate cât mai demn posibil. Cu greu, reprimându-și un icnet de durere, Emma ieși din cadă. — Nu contează, nu-i nimic, Îi spuse. — De ce stai În baie? Întrebă bănuitor Kevin, t-te s-simți rău? Mori? — Da’ ce spui acolo, broscoiule! râse Emma neînțelegându-l. Aruncă pantalonii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
face plăcere. Pe drum fata privea cu nerăbdare semafoarele, ambuteiajul interminabil, harta Romei. Tibrul desena un S sinuos Între cele două maluri galbene. Apoi Începu să răscolească printre casetele Emmei de pe bord - și Antonio Începu să Înjure un motociclist nevinovat reprima impulsul de a-i spune să nu pună mîna. Sarah Îi ceru să pună caseta cu Celentano - un artist pe care Îl cunoscuse aici În Italia, Îl aprecia mult -, dar Antonio Îi spuse că aparatul era stricat. Simțea În gât
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
care, trebuie să recunoaștem, e o colonie lipsită de importanță strategică, acum, că Zidul Berlinului fusese dărâmat. E o periferie, chiar foarte degradată - din punct de vedere cultural, se Înțelege -, În care orice talent și orice avânt autentic creator este reprimat, sufocat și redus la o apăsătoare uniformitate. Dar Italia rămânea totuși țara lui, paradisul anilor ’80 - pe care nu știuse să-l guste -, tărâmul adolescenței sale, boom-ul economic al anilor ’90 - cărora nu știuse să le culeagă roadele - cel
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2343_a_3668]
-
el, cu mersul nesigur al celor care au tras prea mult la măsea. Și pricepu ce se Întîmplase cu cartea lui. - Ei, scriitorule! Tu trebuie să știi ce vrea să Însemne asta! Avea vocea cleioasă, duhnea a alcool. Ryan Își reprimă o mișcare de fereală. - Ce vrea să Însemne ce? - Un pescăruș care vine să-și dea duhul Într-un văl de mireasă, tu cum tălmăcești chestia asta? În fața tăcerii lui Ryan, Gildas Îi arătă cartea, Înălțînd-o. Pietrele care glăsuiesc. O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
l arăta, PM simți nevoia să strălucească și nu se putu Împiedica să nu spună mai mult decît era nevoie. - Pe deasupra, Gildas ar fi vorbit pînă la urmă... - Ar fi vorbit despre ce? se interesă Arthus, brusc alarmat. PM Își reprimă o strîmbătură. Naiba să-l ia, de ce nu-și ținuse gura? - Dar explică-te odată! tună bătrînul. Soțul Armellei Începu să bîiguie lamentabil. Sosirea inopinată a Juliettei Îl salvă, cel puțin pentru moment, dacă s-ar fi luat după privirea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
crăpăm cu toții... Jeanne știa că poate el nu se Înșela prea mult. Dar ea gîndea și trăia o viață dublă de atîta amar de ani... Trebuia să-și facă datoria pînă la capăt, nimeni nu avea s-o Împiedice. Își reprimă neliniștea care o sfredelea, căci Îi era frică de forța unui destin care risca să nimicească tot ce pusese ea la cale de atîta vreme. Puse mîna pe umărul fiului ei. - Trebuie să pleci, și cît mai repede cu putință
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
de bine, de rău la ascensor. Lucas, fără să fie deloc conștient de zîmbetul nătîng pe care-l arbora, o urmări cu privirea pînă ce ușa ascensorului se Închise Îndărătul ei. Liniștit, Își mai servi un ultim pahar, apoi Își reprimă rîsul cînd o auzi Împleticindu-se pe coridor. Loïc, destul de beat la rîndul lui, ieși din cameră. Sticla goală pe care o ținea În mînă nu fusese suficientă pentru a-i potoli grija care-l frămînta În legătură cu fiul lui. Trecu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
pe Gwen c-o omori? Tatăl Juliettei se posomorî. - Vorbe goale. - E dur să admiți că fata ta de numai cincisprezece ani e Însărcinată, mai ales cînd tatăl copilului nu e altul decît vărul ei primar, stărui Marie. Pierre-Marie Își reprimă un icnet de greață. - M-am Înfuriat, e de Înțeles, nu crezi? Și-apoi, nu pricep ce căutați voi, la urma urmei. Eu sînt cel agresat. - Arată-mi mîinile. Năucit, moștenitorul familiei Kersaint nici măcar nu se gîndi să Întrebe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1941_a_3266]
-
și obiectul gândirii sunt una.” În următoarea lucrare, Tratat despre limitația concretă, precum și În aceea intitulată mai sobru Realitatea, Hubczejak Încearcă o stranie sinteză Între pozitivismul logic al cercului de la Viena și pozitivismul religios al lui Comte, fără să-și reprime pe alocuri elanurile lirice, cum dovedește acest pasaj citat adesea: „Tăcerea eternă a spațiilor infinite nu există, căci În realitate nu există nici tăcere, nici spațiu, nici vid. Lumea pe care o cunoaștem, lumea pe care o creăm, lumea umană
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
Cred că ajunge cu nimicurile. Ar trebui să trec direct la chestia care mă roade. O să fiu numită partener mâine ? — Păi... noapte bună, spun stângace în timp ce ies din lift. — Noapte bună, Samantha. Ușile liftului se închid și nu-mi pot reprima un țipăt mut. Nu pot locui în aceeași clădire cu Ketterman. O să trebuiască să mă mut. În clipa în care îmi bag cheia în broască, ușa apartamentului de vizavi se crapă ușor. — Samantha ? Îmi stă inima. Ca și cum nu mi-ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
-mă ușor de la crema de mentă. Trebuie să plec. — Păcat. Ridică din umeri. Ar fi fost plăcut să am în preajma mea pe cineva vorbitor de engleză. Și care face niște sandvișuri atât de extraordinare, adaugă, extrem de serios. Nu-mi pot reprima un surâs. — Firma de catering. — A. Eram doar curios. La auzul unui răpăit ușor în ușă, ridicăm amândoi privirea. — Samantha ? o aud pe Trish șoptind de dincolo de ușă, pe un ton de urgență. Mă auzi ? — Ăă... da ? îi răspund, cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
la cuptor. Aproape că-mi vine să-i fac o poză. — Doar nu vrei să spui că tu ai făcut ăsta ? spune Nathaniel jucând mirarea. Ha ha ha. Știe foarte bine că eu l-am făcut. Dar nu-mi pot reprima un surâs. — E doar o chestie pe care am făcut-o rapid mai devreme... Ridic modestă din umeri. Un fleac pentru specialiști în cordon bleu de calibrul meu. Nathaniel taie puiul cu îndemânare de expert, iar Iris pune în farfurii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
când te doare capul. — Și ce-o să fac în clipa următoare ? spun într-un final, ridicând neputincioasă din umeri. — O să mă ajuți să curăț fasolea pentru prânz. Vorbele ei sunt atât de fără drept de apel că nu-mi pot reprima un surâs. O urmez ascultătoare în casă, iau un castron mare cu păstăi de fasole și încep să le rup cum îmi arată ea. Păstăile într-un coș de pe podea. Boabele zdravene de fasole în chiuvetă. Același gest, iar și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
râs ușurată. — Nu, n-am copii ! Ce, credeai că am lăsat cinci guri flămânde în urma mea ? — Nu știu. Se încruntă, rușinat dar defensiv. De ce nu ? — Fiindcă... adică... vrei să zici că arăt ca și cum aș avea cinci copii ? Nu-mi pot reprima o notă de indignare din glas, și începe și el să râdă. — Poate că nu cinci... Adică ce vrei să spui ? Tocmai vreau să-i dau una cu cămașa când o voce ascuțită sfredelește aerul. — Samantha ? E Trish. Și glasul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
-ul lui. Doamne, e total dependent de drăcovenia aia, mă gândesc ușor agasată. Și unde naiba ai dispărut ? În fine, se oprește din scris. Ce-ai făcut tot timpul ăsta ? Doar nu ești chelneriță pe bune ! — Nu. Nu-mi pot reprima un surâs. Nu sunt. Am o slujbă. — Știam eu că o să te înhațe imediat cineva. Dă din cap cu satisfacție. Cine te-a angajat ? — Ei... nu-i cunoști, spun după o pauză. — Dar lucrezi tot în domeniul ăsta, nu ? Își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
și iau mănușa. Trebuie să închid acum. — Samantha, n-am terminat de aveam de spus ! se rățoiește furioasă. N-am încheiat conversația. — Ba da, OK ? Am terminat-o ! Închid telefonul, îl trântesc pe masă și expir, fără să-mi pot reprima un mic tremur. Mersi mult, Guy, zic imediat. Mai ai și alte surprize la fel de plăcute ? — Samantha... întinde brațele a scuze. Am tot încercat să iau legătura cu tine... — N-am nevoie să ia nimeni „legătura cu mine”. Îi întorc spatele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
poți să mă ajuți. Îmi dau ochii peste cap. — Ba sigur că pot. Spre uimirea mea, își scoate jacheta, își suflecă mânecile și-și pune un șorț cu imprimeu cu cireșe. Zi-mi doar ce să fac. Nu-mi pot reprima un mic chicotit. Arată ca nuca-n perete. — Bine. Îi întind o tavă. Poți să m-ajuți să duc aperitivele. Pornim spre salon, cu tartele cu ciuperci și chiflele. Când intrăm în încăperea tapetată cu mătase albă, pălăvrăgeala amuțește brusc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
Samantha. N-a fost la fel fără tine. Îl privesc câteva momente. Oare chiar nu remarcă ironia situației ? Sau a avut grijă Harvardul să-l desensibilizeze ? — Deci acum ești din nou cel mai bun prieten al meu. Nu-mi pot reprima reproșul din voce. Ce amuzant. Guy se uită nedumerit la mine. — Ce vrei să spui cu asta ? — Haide, Guy. Aproape că-mi vine să râd. Când am fost la ananghie, te-ai făcut că nici nu mă cunoști. Și acum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
elegant și ținând în mână... ce e ăla, un CV ? — Bună ziua ! o aud cum începe. Sunt foarte bună prietenă cu Samantha Sweeting și Guy Ashby. Și amândoi mi-au recomandat să aplic pentru angajare la Carter Spink. Nu-mi pot reprima zâmbetul. Are megatupeu fata asta. — Samantha. Ridic ochii și-l văd pe Nathaniel apropiindu-se pe pietrișul aleii. E puțin cam mohorât la față și are privirea încordată. Cum merge ? — Păi... bine. Mă uit la el câteva secunde. Știi cum
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2362_a_3687]
-
jenată. — Pe bune ? Katie mă privește visătoare. Doamne, Emma, sînteți un cuplu absolut perfect. CÎnd mă uit la voi, parcă mai-mai Îmi revine speranța că asemenea lucruri chiar se Întîmplă. Ție toate Îți ies așa de ușor ! Nu-mi pot reprima o mică tresărire de mîndrie, cînd o aud. Eu și Connor. Cuplul perfect. Modele pentru alții. — Ei, nu e chiar atît de ușor, spun cu un chicot modest. Vreau să spun că ne certăm și noi, ca toată lumea. Serios ? Katie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
mai sună-mă cînd ai chef. Se Îndreaptă cu pași Împleticiți spre masa ei, iar Jack mă fixează Întrebător. — Vrei să-mi spui ceva ? — Da, zic. Femeia aia e mangă. În clipa În care Îi Întîlnesc privirea, nu-mi pot reprima un mic chicot, și Îl văd cum mustăcește. Deci ce facem, ne așezăm ? Sau mai ai de salutat și alți vechi prieteni ? Mă uit Împrejur cu mare atenție. Nu, cam ăștia ar fi. Dacă zici tu. Te rog, nu te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
de acord să mai Încercăm o dată ? MÎine seară ? De data asta, Îți promit, facem tot ce vrei tu. Tu hotărăști. — OK. Încerc să ridic din umeri cît mai neutru, dar, În clipa În care Îi surprind privirea, nu-mi pot reprima un surîs. — Tot la ora opt ? — La opt. Și lasă mașina acasă, adaug ferm. Eu fac programul. Perfect ! Abia aștept. Noapte bună, Emma. — Noapte bună. CÎnd Îmi Întoarce spatele pentru a coborî, urc scările spre etaj. Mă duc spre scaunul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]
-
rîzÎnd stresată. Bănuiesc că nu te temi de nimic. Jack ridică evaziv din umeri, iar eu schițez un zîmbet. — Chiar așa, nu ți-e frică de absolut nimic ? insist. — Bărbaților adevărați nu le e frică, spune glumind. Nu-mi pot reprima o mică Împunsătură de nemulțumire. Jack e probabil singurul om din lume care nu vorbește aproape deloc despre sine. — De unde ai cicatricea asta ? Îl Întreb, arătînd spre Încheietura lui. — E o poveste lungă și plicticoasă. ZÎmbește. Nu vrei s-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2129_a_3454]