3,720 matches
-
LUNAR TRIMESTRIAL SEMESTRIAL ANUAL JUBILIAR RETROSPECTIVA DE PROZĂ A SĂPTĂMÂNII RETROSPECTIVADE PROZĂA SĂPTĂMÂNII Acasa > Literatura > Eseuri > DESPRE INVIDIE ȘI POPULISM Autor: Vavila Popovici Publicat în: Ediția nr. 2205 din 13 ianuarie 2017 Toate Articolele Autorului „Invidia este un vultur ce sfâșie fără încetare pe cel care îl adăpostește la sânul lui.“ - Adolphe de Chesnel Invidia sau pizma este păcatul - de când e lumea și pământul - care a luat naștere în inima omului și care pricinuiește părere de rău pentru binele aproapelui și
DESPRE INVIDIE ȘI POPULISM de VAVILA POPOVICI în ediţia nr. 2205 din 13 ianuarie 2017 [Corola-blog/BlogPost/383302_a_384631]
-
creșterea iepurilor. Vrea să demonstreze, prin comparație, că oamenii s-au născut buni, dar au devenit agresivi pentru că au fost împinși spre asta. Drept pentru care își hrănește urecheații cu iarbă amestecată cu carne tocată. „În final” - spune acesta - „vor sfâșia un câine!” Nici Căutătorul de aur nu este întreg la minte de vreme ce, de peste zece ani, umblă peste coclauri și, în afara unor pepite cât o paietă, nu a găsit, încă, nimic. Cât despre Romancier sau despre Eremit ce-ar mai fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
bunăstarea locuitorilor, nu să-i atrag în polemici stupide. FILOZOFUL. Mă aflu pe calea cea bună! De paisprezece ori am fost mușcat de iepuri, în ultimul an, și de zeci de ori m-am ferit. Ieri, aproape că mi-au sfâșiat palma! De mâine, voi lăsa nemâncați zece masculi: vreme de cinci zile nu vor primi decât apă. În a șasea, voi vârî în cușca lor un ogar, dușmanul lor dintotdeauna. Nu va scăpa cu viață! Șaisprezece ani! Mi-am cheltuit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
labă. Filozoful e supărat, dar nu și descurajat, pentru că, într-un fel, demonstrația fusese făcută; acum este sigur că peste câțiva ani, nu prea mulți, va izbuti. Numai că - deocamdată - iepurii rămași nevătămați au început, după îndepărtarea fiarei, să se sfâșie între ei. Cu greu au fost despărțiți. Pe viitor, vor sta în cuști separate. Odată instalat, canibalismul nu mai are leac. Dar nici acesta nu este un necaz prea mare, pentru că îmblânzitorul i-a strigat unui vecin care, urmărind prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
cine se mai nimerește, numai scursori. Cloaca aia împuțită are nevoie de un filozof; de un blazon pe care alături de sexul Caravellei să stea bufnița Minervei! Am pierdut partida, dar pe alt teren. Chiar dacă - până la urmă - unul dintre iepuri va sfâșia un lup alb, asta nu va mai însemna nimic. Am scăpat din vedere lucruri mai la îndemână. Sunt singur. Actorul - chiar adăpostit de Darling - e singur. Romancierul aidoma. Am fost, în mod sigur, cei mai dotați din Stațiune. Inteligența nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
Să vină Guvernatorul Țărilor Străine - KK - să o scape! CaCa! E vremea să năvălească lupii. Ningea; era Zăpada mieilor, când s-au năpustit lupii albi. Au gonit de-a lungul Stațiunii, spre prânz, vreme de un ceas, poate mai puțin, sfâșiind opt vilegiaturiști și șase localnici, din care doi omuleți. Soldații Garnizoanei și Gărzile au răpus paisprezece fiare: haita, după părerea multora, număra peste o sută. După ce sălbăticiunile au dispărut în alb, târgoveții s-au repezit, imediat, să se răzbune pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2239_a_3564]
-
cavitatea dinților, În canalele auriculare sau În circumvoluțiunile creierului, ca În cazul dumitale. Douăzeci de picături și mintea se scufundă Într-un delir de vedenii năvalnice. Vălul pe care Dumnezeu l-a așezat peste rușinile noastre cele mai tainice se sfâșie și intelectul rațional pătrunde În Împărăția sufletului. Mintea capătă darul blasfemator al unei puteri profetice inspirate nu de Dumnezeu, ci de diavolul verde care o stropește. În acest stadiu, excitația e atât de intensă, Încât corpul poate fi făcut bucăți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
-se de spătarul patului, ca și când ar fi voit să se afunde În peretele dinapoia lui pentru a scăpa de făptura infernală care venea să Îl persecute. Pleoapele Meduzei, desfigurate de lepră, Începură Încetișor să se ridice, În timp ce un urlet Înfricoșător sfâșia tăcerea, izbindu-i În creieri ca o lovitură de mai. 2 16 iunie, pe la ceasul al nouălea Dante se deșteptă tresărind, acoperit de o sudoare Înghețată. Ecoul strigătului răsuna Încă Între zidurile camerei. Lumina orbitoare din vis lăsase locul strălucirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
de sudoare. Edificiul era cufundat În noapte, o mare masă Întunecată ce abia se distingea prin Întunericul de la țară. Doar turnul se deslușea, lămurit, peste discul lunar. Își deschise drum printre dărâmăturile de dinaintea pragului. Înainta pe bâjbâite, prin bezna abia sfâșiată de lumina ce pătrundea prin ferestruici, mângâind cu mâna pietrele peretelui. Își amintea bine prăpastia din mijlocul naosului și o ocoli fără dificultate. În absidă trebuiau să se mai găsească Încă torțele, lăsate acolo de polițai. Ajuns În hemiciclu, dinaintea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
pe fronton? interveni Antonio, care părea În căutarea unei confirmări la afirmația sa de nu cu mult timp În urmă. — E Întocmai așa cum spui domnia ta, messere. O poartă mare, largă precum poarta iadului, Încununată cu patru lei, care să Îi sfâșie pe cei care ar Încerca să o treacă cu forța. Dar mai bine ar fi fost să pună acolo patru balauri, ca strajă pentru acea văgăună infamiei. Bărbatul părea cuprins de o emoție violente. Pe neașteptate, Începu să cânte cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
nici nu se putea să fi fost produse pentru a-i istovi mintea și simțirile meșterului, ci mai curând pentru a-i Înteți durerea. Acum uitase de prezența celorlalți, de gemete și de mirosuri. Parcă spiritul său explora acea piele sfâșiată aidoma unui explorator Într-o țară necunoscută. Tăieturile nu erau făcute la voia Întâmplării: lama executase exact cinci trăsături În forma unei pentagrame. Din nou acel simbol, acel număr blestemat. Își ridică privirea spre călugăr. Era inutil să Încerce să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
obiectul atenției sale. Precum și al atenției Inchiziției, În cazul În care se descoperă În ea urma diavolului. — Și ați recunoscut această urmă În uciderea mozaicarului? Așa e, prin urmare? Credeți că un diavol l-a omorât? Ghearele lui Belzebut au sfâșiat sărmanul trup al lui Ambrogio? De ce anume vă temeți, de fapt, din această moarte? Iar mai Înainte? De ce vă puteați teme din viața lui? Celălalt păru să nu surprindă tonul său zeflemitor. Se apropiase de fereastră, parcă În căutare de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
Poetul Își aminti cu groază că văzuse ceva asemănător la o vânătoare de mistreț, pe colinele Împădurite de pe lângă Fiesole. Tufișurile se deschiseseră În același fel, cu o clipită mai Înainte ca un exemplar enorm să se precipite afară din desiș, sfâșiind cu colții burta calului său. Un fior În scutură, la gândul acela. Din spate, gărzile se apropiau și ele, dar se mișcau prea Încet ca să ajungă la timp, Împiedicându-se În lăncile care li se Împleticeau pe culoarele Înguste. Mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
cel care Îl Înșfăcase. Nările i se umplură cu mirosul acru al culorii, un miros pe care niciodată nu l-ar fi asociat cu moartea. Se gândi cu groază că, peste o clipă, avea să simtă cum o lamă Îi sfâșie carnea și cum nimic nu Îl mai putea salva. Când brațele care Îl strângeau Îl Împinseră Într-o parte, se Împiedică și căzu la pământ. Simțea În continuare masivitatea trupului peste el, Însă de dincolo de pânză nu sosise nici o lovitură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
beatitudine idioată, psalmodiau laude Într-o latină anapoda. — Îngerii Încearcă să le smulgă diavolilor sufletul mortului. Ia te uită! mai zise omul de lângă el. Într-adevăr, la stânga era mare agitație. Ceata de diavoli Înconjurase fantoșa, Împungându-l cu furcile și sfâșiind În mai multe locuri suprafața de pânză. Din răni ieșea un val de rumeguș. Capul fantoșei se legăna violent, Însă expresia rămânea aceea de stupoare Îndurerată, imprimată de artizan, ca și când n-ar fi priceput nimic din disputa al cărei obiect
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
și dispus, pentru asta, să ne predea În masă În mâinile tiranului. Augustino di Menico, convins, ca anticii, că rațiunea poate ajunge la adevăr, și hărăzit, din această pricină, să rămână În tenebre, afară din casa Domnului. Și Cecco Angiolieri, sfâșiat de melancolia care Îl străbate ca o otravă fără leac. Fiecare ar fi putut ucide, pentru pasiunea sa. Veniero rămăsese nemișcat, ascultând În tăcere. Se mărgini să Își Încrucișeze brațele peste piept. — Dar În acele crime nu simțeam gustul pasiunii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
bărbatului sugera că ar fi știut să reziste și la durerea cea mai intensă. Poate, cu excepția unui singur lucru, Își zise el fixând-o pe Antilia, care continua să Își invoce zeii În spatele iubitului ei. Își Închipui tortura acelui trup sfâșiat de fiarele călăului. Însă nici el nu ar fi putut suporta așa ceva. Alungă acel gând cu furie, În timp ce curiozitatea Îl biruia din nou. Voia să câștige timp. Arătă din nou spre foi. — Cum ai ajuns În posesia lor? Pe lume
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
porțile casei Domnului. Chiar te Întrebi de ce trebuie păstrat secretul? De ce Ordinul Templului a Încercat să Îl ocrotească cu orice preț? De ce oricine Îl punea În pericol trebuia să moară? Dante fixa harta nemișcat, ca și când un vis i-ar fi sfâșiat vălul viitorului. Simți o căldură neașteptată curgându-i prin vine. Totul părea mic și neînsemnat dinaintea viziunii care Îi Înflăcăra mintea: să Înarmeze cea mai mare armată a Pământului, să reîntemeieze puterea romanilor, să facă din Florența centrul lumii, să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1916_a_3241]
-
calul de povară, caracterizat prin uriașa sa forță de a trage înainte căruța istoriei. Episodul 72 RUGĂCIUNI Și iată-i acum pe cuvioșii călugări Metodiu și Iovănuț ajunși în culmea Copoului. Au amândoi veșmintele pline de praful unei Europe pătimașe, sfâșiate de lupte intestine, trăind timpuri manieriste, decadente, în care-i era frică omului să iasă din casă după ora 9 seara. în umerii și-n mânecile sutanelor au praf alburiu de Italia, cu miros de citrice și măslini, în faldurile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1959_a_3284]
-
le mișcă ritmic În perfectă armonie cu aerul din Încăpere. Simt cum alungă spiritele rele. El e cel mai bun om din lume. MÎna lui dreaptă paralizată Îmi atinge noaptea umărul și parcă o creangă se apleacă deasupra mea, mă sfîșie vara care a trecut, vreau să dorm, mormăi ca un urs bătrîn, devin agresivă. Simt hibernarea ca o necesitate din ce În ce mai acută. El rabdă, zîmbește, e atît de sărac, Îi văd viața deșirîndu-se la margini ca pulovărul unui sfînt flamand. Nino
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
ca sticla pisată am trecut de Pantelimon domnul acela care șade pe scaun și privește absent pe fereastră seamănă cu un buldog și femeia În picioare cu șoldul strivit de umărul lui e ca o pisică Înfoiată gata să-l sfîșie amîndoi Într-un pat mîini moi respirații transpirații cățelușul meu pisicuța mea cărnuri albe grase alunecoase pe terenul de joacă din colț la Chiristigii era o casă cu un etaj la parter ședea un plăpumar sus locuia mama Jana capul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
chipurile Își scot capul pe jumătate. Ești condamnată să rămîi Într-o facere continuă și nedesăvîrșită. Din buzunarul lui Leopold Bloom se Înalță o mamă emanciată În cenușiu lepros Înveșmîntată cu o jerbă de flori portocalii ofilite și un voal sfîșiat de mireasă. Ține În mîna descarnată manualul Ursulinelor cu rugăciunea pentru sufletele În suferință. Pocăiește-te. Și-n seara aceea de primăvară cînd aerul are irizări violete și parfumul nerușinat al iasomiei Îți cotropește sîngele și copil fiind descoperi În
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
firișor verde de fiere alunecîndu-i În colțul gurii. Așa te vreau. Se clatină pe picioare nesigure În strigăte de Îmbărbătare „Tu ești singurul element solid pe care se sprijină invidioasele spații, ești arborele vieții țîșnind În sus ca un gheizer sfîșiind cerul“ și acolo În urma uitată printre resturile pădurii carbonizate burta căscată a lupoaicei, țîțele ei calde Încă stropind mărăcinii cu lapte. Dragoste. Singurătate... această liniște care-mi acoperă gîndul lui. Și scena iatacului. Actul II. Tabloul V. Privighetoarea cîntă, mierla
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
nunțile lor, nașterile și botezurile lor, precum În cer așa și pre pămînt. O petrecere adevărată! Și peste toate cele văzute și cele nevăzute ale acestui colț de lume, tronează impasibilă și suverană silueta aceea spectrală ca un deget scheletic sfîșiind noaptea de vară. Betoniera. În fiecare noapte, pe la ora 12, ucid. După cîteva luni de program această Îndeletnicire Îți intră În reflex, devine un viciu. Mă apropii tiptil de bucătăria cufundată În Întuneric și aprind brusc lumina. Activitatea nocturnă a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
vîntură termenul ăsta fără noimă prin ziare și prin ședințe auzi autodepășire mă piș pe ea aici nu te bați cu tine te bați cu zece cu douăzeci cu o sută de rechini ca-n junglă trebuie să știi să sfîșii dacă ai ceva de apărat și nu oricum care mai de care mai sus În circa tatălui și a fiului și a Sfîntului Duh fiecare cu propteaua lui de parcă omului i s-a dat un hoit cu toate sculele necesare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]