864 matches
-
vanitosul șef de familie. Omul în care crezuse, cu nevoia de modele a adolescenței, nu-i decît un ghem de ipocrizii, lașități, prejudecăți. În intervențiile abrupte ale "ereticului" în blugi e și indignare și amărăciune. Exploziile lui verbale mărturiseau o sfîșiere adîncă, de unde stă să izbucnească un strigăt de deznădejde. Cearta sporește în intensitate, iritarea crește, cînd, deodată, se aud în perete ciocănituri imperative, tot mai insistente ciocănituri. Sub această teroare fonică, nervozitatea celor de față, pătrunsă de fiori de teamă
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ne facă să credem că sîntem victime. Dimpotrivă. Sîntem profitorii acestor necesare violențe. Treziți, lucizi, intrăm în ținuturile încă virgine ale ființei noastre, în zonele insalubre ale propriei noastre moralități și luăm parte la demolarea falselor și învechitelor echilibre, la sfîșierea ambalajului comercial al comportamentelor la toate nivelele etic, moral, intelectual -, la distrugerea trucatelor imagini despre noi înșine. Autoagresiunea este momentul în care sîntem împinși spre analiză, spre șansa conștientizării imperfecțiunii, a sentimentului de culpabilitate, a concluziei că numai norocul de
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
sociologul Alain Ehrenberg: "Raporturile Între public și privat se modifică notabil (În anii 1960, n.m.): primul apare ca o prelungire a celui de-al doilea. [...] Din momentul În care totul e posibil, bolile insuficienței provoacă, În forul interior al persoanei, sfîșieri care vin să-i amintească faptul că nu totul e permis." Dacă publicul nu e decît o prelungire a privatului, Înseamna că o literatură autentică nu poate ocoli intimitatea iar aici nu e vorba despre morală metafizică, demult dezactivată, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
la casa geamului deschis" ("Poezie"). În poemul "Cât infern" pune problema "cuvintelor". Fiecare cuvânt este semnul unei părți din civilizație; În cuvânt sălășluiesc infernul, mirajul și cenușa; cuvintele ard, sunt stele mișcătoare, de aceea căutarea cuvintelor, întruchiparea lor îi dau sfâșieri și trăiri de calvar. Ioan Alexandru cântă raiul "începutului", și anii trec fără să i se dezvăluie lucrul în sine. "Legat de ceafa mea ca hoitul de duhoare,/ Ești crucea mea cuvânt pe care sunt clădit/ Ce prăpăstii străbat o
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
alte căutări, ajung în cele din urmă sa-i fixeze condiția de creator în raport cu lumea de cuvinte: când neputincioase, când esențe supreme, când forme perfecte, când embrionare, informe. Formula estetică variază de la volum la volum, în ele simțim jocul arghezian, sfâșierea lăuntrică din psalmul lui Blaga într-o meditație sobră, fără ostentație, chemări avangardiste și totuși, dincolo de ele, rămâne Nichita Stănescu care a continuat procesul de modernizare al limbajului poetic, într-un fel propriu. Îndoirea luminii (setea de cunoaștere) Cu cele
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
de retina lucrurilor./ Se văd împreună, deodată,/ unul pe celălalt,/ unii pe ceilalți,/ ceilalți pe ceilalți,/ Nu se știe/ cine îl vede pe cine." "A patra elegie" și "A șasea elegie" sunt elegiile meditației. În "A patra elegie" asistăm la sfâșierea teribilă între "visceral" și "real", a luptei pentru refacerea unității, unitate generată de împreunarea cărnii și a spiritului, asemeni îmbrățișării bărbatului cu femeia; trupul teribil îl prăbușește seară de seară în somn, vrând să-l ucidă cu disperarea amneziei, după
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
nuntă", frângând nunta. De aici și titlul explicabil "Ezitare": "Nunta pe care am avut-o noi/ Cade-n pământ, vâslind din rame roșii,/ pierzând din pitoresc și din văpăi/ și-ajunge acolo unde sunt strămoșii." Pentru poet, actul nunții înseamnă sfâșiere, suferință, așa se explică invocarea biblică a răstignirii Domnului. "Ca Isus să-mi las brațele în cuie." Fântâna cu chipuri este și ea un argument în modalitatea de receptare și prelucrare a folclorului, apa fântânii fiind "tinerețea fără bătrânețe și
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
aceea pe care-a nins și stâlpii/ de cărămidă roșie și focul de lumânări nesigur/ Și noi, adică nimeni, și ei, adică nimeni,/ și dumnezeu, adică însuși frigul." În acest dialog cu divinul, Adrian Păunescu debutează arghezian, dar suferința eșecului, sfâșierea neputinței se adâncește la dimensiuni blagiene ("Psalm"). Sentimentul naturii se include și el în confesiunea furtunoasă a poetului. Natura se extinde pentru a putea cuprinde eul său tumultuos. Poemul "O toamnă" ne trimite la Bacovia prin acel sentiment de sfârșit
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
corpului său. În sensul acesta, ea are două accepțiuni: aă este o senzație penibilă, neplăcută, localizată precis sau difuz, de forme, intensități și frecvență diferite, indicând o suferință fizică sau funcțională a corpului; bă reprezintă un sentiment moral de apăsare, sfâșiere sufletească, resimțită ca durere psihică, la care se adaugă o importantă componentă ideativă de factură depresivă sau anxioasă. Din punct de vedere corporal, durerea este indicatorul și semnalul răului, iar efectul acesteia este suferința pe care o resimte individul În
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
plânsul, disperarea, izolarea și fuga, tortura fizică, remușcarea. Toate sunt, În final, chinuri omenești. Să le analizăm În continuare. 1. Plânsul Este manifestarea fizică, exterioară a durerii, a suferinței, a deznădejdei. El este Întotdeauna sincer și exprimă o stare de sfâșiere interioară, o durere sufletească sau morală, dar și o durere fizică insuportabilă. Dar plânsul nu este numai suferință, el este și descărcare. Este forma de exteriorizare a durerii. Poate fi și expresia regretului legat de o pierdere ireparabilă, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
durerii colective sau individuale și ele se manifestă prin ceremonialuri de conducere a celui care pleacă sau a celui care a murit, de către cei rămași În viață. Este expresia durerii despărțirii fizice de prezența celui cu care am fost Împreună, sfâșiere și regret. În planul formal-cultural, acest ritualuri ale suferinței, provocate date de despărțire, se manifestă prin două modalități. Prima dintre acestea este actul de a-l conduce pe cel plecat prin ceremonia Înmormântării. A doua formă de exprimare culturală a
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
persoanei umane, așa cum este ea Întâlnită În crizele de angoasă, În atacurile de panică, În experiența depresiei sau a melancoliei, dar și În cazurile de Închidere În sine patologică a autismului schizofrenic; o vedem ca act de maximă afirmare a sfâșierii și disperării În crizele de suicid. În aceste situații singurătatea are un caracter morbid, patologic. Orice experiență sufletească a singurătății este dublată de trăirea disperării morale. Singurătatea este trăită În câmpul conștiinței mele, atât ca stare, cât și ca sentiment
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
Această schimbare se observă atât În planul sufletesc, cât și În cel moral. Fie că este o constrângere externă, fie că este vorba de o abținere interioară, În ambele situații, persoana suferă. Suferințele morale au caracter de frământare și de sfâșiere interioară. Ele izolează sfârșind prin a Însingura Persoana. În plan colectiv, Însingurarea se manifestă prin starea de Înstrăinare a indivizilor. În această situație, compensarea este dată de deschiderea și refugiul interior al persoanei. Ceea ce-mi este interzis În afara mea
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
mult mai mare asupra mea decât cea a binelui făcut. Răul Încarcă conștiința mea morală, care va sancționa Eul. Orice vinovăție este trăită cu mult mai mare intensitate decât oricare altă virtute. Aceasta se datorează faptului că vinovăția este sursa sfâșierilor interioare ale persoanei, a durerilor sufletești, dar și a unei apăsări morale care vine dintr-o Încercare tardivă de reparație a răspunderii mele pentru faptele din trecut. Atât binele, cât și răul, reprezintă esența morală a acțiunilor mele psihologice. Acțiunile
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
interioară care afectează Eul. Durerea morală este resimțită ca o stare de apăsare interioară, cu caracter difuz ca localizare, ceva simțit, dar, cu toate acestea, incert. Suferința morală este secundară durerii morale. Este o trăire a neliniștii și incertitudinii, a sfâșierii interioare a ființei. Persoana care suferă din punct de vedere moral știe și simte că suferă, dar nu poate nici explica, nici justifica cauzal această suferință. Atât durerea, cât și suferința morală apasă și copleșesc persoana, o imobilizează Într-o
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
de a fi ale acesteia. Eroul se glorifică, pe când persoana tragică devine damnată. Primul ne stârnește admirația, cel de-al doilea mila. Ne aflăm În fața a două atitudini exemplare din punct de vedere psihologic și moral: admirația care glorifică și sfâșierea care condamnă prin suferință. Dar nici eroul și nici tragicul nu mai sunt persoane. Ele devin În această situație personaje. Transgresând realitatea, ele nu mai pot fi reale, pentru că se raportează exclusiv la aventura umanului, care se identifică cu valorile
[Corola-publishinghouse/Science/2266_a_3591]
-
uneori chiar alienare totală de sine. Și, cel mai adesea, ritualul demențial al estropierii partenerului, amintind pe undeva de întunecatele cântece de dragoste și moarte ale Ilenei Mălăncioiu sau Angelei Marinescu. Autoarea Camerei nupțiale descrie cu aceeași voluptate lentele apropieri-depărtări, sfâșieri de sine și de celălalt, ca secvențe ritualice obligatorii într-o eternă antecameră a morții-iubire: "Lăutarii, dănțuitorii/ s-au îmbrăcat în negru și te caută./ Eu mă apropii temătoare,/ îmi sfâșii cămașa. Fâșia albă o înmoi/ în sânge de șopârlă
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
atât mă revolt" (coroana de spini). La suprafața poemelor tresaltă crispări și anxietăți bulversante, ce dau seamă de adevărata adâncime a unei individualități poetice vulnerate nu atât de inadecvarea ființei la o lume imundă și agresivă, cât de avatarurile propriei sfâșieri. Între mine și mine", iată de fapt intervalul căutărilor clarificatoare, al tentativelor perpetue de a descoperi acele rotunjimi care să dea consistență profilului unui ins torturat, angoasat, inapt a se plia pe așteptările unei exteriorități în fond nedemne și, deopotrivă
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
poetică ar sugera, dimpotrivă, conștiința lucidă a fragmentării, a ruperii, a selectării acelor experiențe biografico-lirice capitale, de răscruce. În fapt, mai toate volumele autorului, scrise, cum afirmă undeva, la "flacăra flămândă" a sagacității, cuprind texte cărora ideea de experiență-limită, de sfâșiere ontologică (și poetică!) nu le este deloc străină. Situarea perpetuă într-un orizont al îndoielii de lume și de sine, scindarea între principii contrare cum și, deloc întâmplător pentru un eseist specializat în Aventurile terțului, depășirea lor printr-un proces
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
duc umbra bolnavă de rău/ furișată/ cu petele vineți/ tăiată de firele ierbii/ lovită cu pietre// îmi duc umbra bolnavă de rău/ de aer/ de vântul plin de pulberea zilei/ de pulberea nopții/ bolnavă de gol". Tot pe ideea de sfâșiere, de ruptură permanentă dintr-un sine căruia nu îi este străină alteritatea interioară, perceperea străinului ostil ce încearcă evadarea dintr-un sine multiplu, dar egal zbuciumat, este construit poemul Non plus ultra: "eu vin/ pornind de la zero/ desculț/ vin îmbrăcat
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
să și-o asume, ca în momentul scrierii acestei poezii "pe când se credea pelican". Simbolul pelicanului nu e doar o imagine a paternității "ce-și sfâșie pieptul" pentru a-și hrăni progenitura; pe lângă conotația eristică, se poate vedea aici și sfâșierea fără durere a magistrului care transmite elevilor destoinici cunoștințe atât de aprofundate încât fac parte din ființa sa" etc. etc.). La fel de ușor s-ar putea demonstra, spre exemplu, că Mihai Ursachi este funciarmente vorbind un mistic autentic. El însuși nu
Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane: autori, cărţi, teme by Emanuela Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1403_a_2645]
-
flagelată (abatele arată urmele biciului de pe carnea "fragedă și roz") și dacă e vorba de un băiat, el va fi castrat în mod odios. "O altă atrocitate, ne spune tot abatele, se practică în asasinatele talmudice și constă în murdărirea, sfîșierea și distrugerea părților virile ale victimei. Cînd se găsește un cadavru de copil cu acest stigmat, putem trage concluzia, aproape întotdeauna, că aceste resturi însîngerate au fost masacrate de cuțitul sinagogii..." Cel care a făcut din întuneric regatul său, cel
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
domnesc ordinea, liniștea, inocența." Astfel, omul ce trăiește în "starea de natură" de altfel ca și cel dintr-o anumită epocă istorică devenită legendă viețuind, de regulă, "sub privirea" și în apropierea altora, se socotește a fi protejat deopotrivă de sfîșierile sale lăuntrice și de agresivitatea din afară. Văzută în configurația sa mitică, fie că e vorba de coliba sălbaticului, de un sat, de o parohie sau de un domeniu patriarhal, comunitatea nu cunoaște, în principiu, diviziunile și schismele, conflictele de
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
morale și religioase ale politicului. Dincolo de manifestarea acestei voințe, fervoarea emoțională, puterea visului conduc spre o aceeași reprezentare. E aceea a armoniei, a echilibrului, a fuziunii, aceea a unei societăți unice, indivizibile, omogene, protejată pentru totdeauna de tulburări și de sfîșieri, e un bloc nefisurat, care le oferă celor care-1 alcătuiesc certitudinea liniștitoare a unei totale reconcilieri cu ei înșiși. "ACEASTĂ MARE ȘI NOBILĂ UNITATE A PATRIEI" Vorbind de primii saintsimonieni, Benjamin Constant ironiza erupția aparent insolită în istoria încă nesigură
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]
-
ceea ce este neschimbat, insistent, repetat, acest elogiu al unității are, bineînțeles, valoare exorcizantă. Este asigurată pentru totdeauna victoria forțelor centrifuge [sic! n. trad.] asupra celor opuse, care produc explozii sau divergențe; este prevenit și reprimat pericolul continuu al rupturii, al sfîșierii. Contrar celor sugerate de o parte a istoriografiei contemporane, în cazul de față pericolul nu pare a fi creat de dorința de resuscitare a separatismelor regionale. Cvasiindiferența arătată în această privință de autorii noștri conduce, dimpotrivă, la ipoteza că măcar
by RAOUL GIRARDET [Corola-publishinghouse/Science/1114_a_2622]