4,254 matches
-
iar Vitalian asediază Constantinopol pe mare, dar flota sa este distrusă de "focul grecesc". După moartea lui Anastasius, succesorul său, Justin I (518-527), înfruntă la Dunărea de Jos un nou pericol, acela al slavilor (vezi cap. 5). Anții, un trib slav, trec Dunărea, dar sunt masacrați de bizantini. Deși hunii, slavii și bulgarii au continuat să atace și să jefuiască în Sciția Mică, s-au construit fortificații noi. Noul împărat, Justinian (527-565), și-a îndreptat atenția spre frontiera de nord-est a
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
distrusă de "focul grecesc". După moartea lui Anastasius, succesorul său, Justin I (518-527), înfruntă la Dunărea de Jos un nou pericol, acela al slavilor (vezi cap. 5). Anții, un trib slav, trec Dunărea, dar sunt masacrați de bizantini. Deși hunii, slavii și bulgarii au continuat să atace și să jefuiască în Sciția Mică, s-au construit fortificații noi. Noul împărat, Justinian (527-565), și-a îndreptat atenția spre frontiera de nord-est a Imperiului, făcând apel la serviciile unui comandant capabil, Comentiolus. Dar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
unde cereau pământ.28 Avarii au atacat din nou sub Justin II (565-578), ei au obținut ulterior statutul de foederati ai Imperiului. În același timp, în vremea sa, au organizat un atac longobarzii și vizigoții, în alternanță cu avarii și slavii. În 566, pornind din zona Dunării și Dobrogea, avarii au invadat teritoriul din sudul fluviului, iar pustiirile lor s-au dovedit devastatoare. Sub Tiberiu II (578-582), s-a încheiat o pace între cele două părți, bizantinii plătind subsidii ridicate, iar
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
teritoriul din sudul fluviului, iar pustiirile lor s-au dovedit devastatoare. Sub Tiberiu II (578-582), s-a încheiat o pace între cele două părți, bizantinii plătind subsidii ridicate, iar avarii promiteau să apere linia Dunării. Curând a urmat însă năvălirea slavilor în sudul Dunării, mai ales după bătălia de la Sirmium, din 579-580. Istoricul Menander spune că "...neamul blestemat al slavilor a năvălit în Imperiu, în Grecia și Tracia, a pustiit, a ars, a jefuit, a cucerit țara și s-a așezat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pace între cele două părți, bizantinii plătind subsidii ridicate, iar avarii promiteau să apere linia Dunării. Curând a urmat însă năvălirea slavilor în sudul Dunării, mai ales după bătălia de la Sirmium, din 579-580. Istoricul Menander spune că "...neamul blestemat al slavilor a năvălit în Imperiu, în Grecia și Tracia, a pustiit, a ars, a jefuit, a cucerit țara și s-a așezat în ea fără nici o teamă, timp de patru ani". În 584, împăratul Mauriciu (582-602) a încheiat un nou tratat
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
El efectuează o reformă administrativă și militară, prin care teritoriul Imperiului era împărțit în theme și, în acest fel, întărită, armata romano-bizantină a putut face față atacurilor din 619 și 626. Sub împărații Constans II și Constantin IV Pogonatul (641-685), slavii se stabilesc masiv în sudul Dunării, apoi bulgarii conduși de Asparuch înfrâng pe bizantini la gurile Dunării, traversează Dobrogea (Sciția Mică) și se stabilesc în nord-estul Bulgariei, în apropierea Varnei, unde au supus cele șapte triburi slave (679) și, în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
vol. II, p. 617-619. 22. V. Butnariu, Monedele romane posraureliene în teritoriile carpato-dunăreano-pontice (anii 275-491), în Arh. Mold. 14, 1991, p. 67-107; Riturile funerare la daci și daco-romani, București, 1971, p. 122-135; D. Protase, Autohtonii în Dacia. Dacia postromană până la slavi, Cluj, 2000; Istoria Românilor, vol. II, p. 620-628; 23. Vezi Dolinescu-Ferche, Așezări din secolele III-IV în sud-vestul Munteniei. Cercetările de la Dulceanca, București, 1974; Istoria Românilor, vol. II, p. 639-640. 24. I. Mitrea, Realități etno-culturale în spațiul carpato-nistrean în secolele VI-
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fidele ortodoxiei Bisericii universale. Episcopatele latine s-au menținut și în vremea stăpânirii hunilor, acestea au apărat pe locuitori împotriva năvălitorilor. Împăratul Justinian a reorganizat episcopatele, subordonându-le autorității imperiale. Însă, după 602, episcopatele latine de la Dunăre dispar, în urma colonizării slavilor păgâni în sudul Dunării (vezi mau jos). Pătrunderea creștinismului în zona Dunării de Jos, în secolul al IV-lea, a avut loc sub forma unor episcopate latine puternice ce au dăinuit câteva secole. Așa cum am văzut, adoptarea creștinismului în Dacia
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
politică, economică și culturală a Imperiului, de aceea creștinismul latin de-aici este consecința firească a continuării prezenței romane în zonă, în secolele IV-VI. În perioada aceasta, întreaga romanitate răsăriteană era creștină, sub aspect cultural și religios, până la venirea slavilor, în 602. Pe de altă parte, în acest răstimp, se produce un exod continuu al populației agricole din Imperiu spre părțile "barbare" din nordul Dunării, unde domnea o viață mai liberă. Asistăm la o trecere masivă de populație latină din
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
misionarilor veniți din Imperiu, ci în unitatea economică și cultural-religioasă între nordul și sudul Dunării, cât și în migrația creștinilor din Illyricum în Dacia, în secolele IV-VI, ceea ce a consolidat creștinismul local. Creștinismul autohton, cel anterior feudalismului adus de slavi după 602, este un creștinism popular, țărănesc, de jos. Cele aproape 20 de episcopate latine, înființate de la Constantin până la Justinian, își extindeau autoritatea de pe malul drept Dunării și în nord, în Dacia, legăturile fiind neîntrerupte între cele două maluri până la
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
În a doua jumătate a secolului al VI-lea, se poate vorbi în fostele teritorii ale Daciei romane, despre o populație romanică, general latinofonă și creștină. În secolul al VI-lea, creștinismul apare consolidat definitiv la populația din Dacia. Când slavii, păgâni, s-au așezat în regiunile intrași extra-carpatice ale vechii Dacii, ei au găsit pretutindeni o populație romanică, deja creștinată, populația autohtonă cu care au intrat în contact, au conlocuit și au conviețuit în strânse relații social-economice și etno-culturale, rezultatul
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
fosta provincie și a celor sarmatice în nord -vestul Daciei, în cursul secolului V, se explică prin creștinarea acestor populații de către romanici, aceeași realitate a stat și la baza asimilării de către autohtoni a gepizilor, în secolele V-VI, și a slavilor, după secolul VII. Acest impuls intern n-ar fi fost posibil fără suportul reprezentat de Imperiu, redevenit după 450, singura putere politică și principalul focar de civilizație la Dunărea mijlocie și de jos. Refacerea așezărilor de pe malul drept, restaurarea fortificațiilor
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
din anii 592 și 594. În aceeași perioadă este amintit un mitropolit din Dacia Mediterranea, Felix din Sardica (Sofia), căruia îi scria același papă, cerându-i să recunoască drepturile arhiepiscopului de Justiniana Prima, dar fără succes. După 602, în urma năvălirii slavilor, se pierd urmele arhiepiscopiei de Justiniana Prima și ale mitropoliilor și episcopiilor supuse ei. În cele din urmă, în 731, împăratul Leon III Isaurul o desființează oficial, eparhiile ei sufragane fiind trecute sub jurisdicția Patriarhiei de Constantinopol. Se cuvine însă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
regiunea ponto-dunăreană un focar de creștinare, a conservat comunitățile existente și valorile lor religioase. Din a doua jumătate a secolului al VI-lea, a început să se manifeste un alt agent important al creștinării în regiunea carpato-dunăreană, prizonierii capturați de slavi și avari, aduși de aceștia în nordul Dunării. Acești prizonieri și-au păstrat credința, ba chiar, ulterior, libertatea. În afară de aceștia, un rol l-au jucat și cei refugiați în nordul Dunării ca urmare a apăsării fiscale din Imperiu, se adăugau
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
împărtășește, cunună (nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-țintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul "servatoria") sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem și (sau) calationem, păresimi (Paștile), Învierea, Înălțarea, dar Rusaliile (slav), sfinții (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl și călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ș.a. 55 Acestea sunt considerațiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex și mai bogat în același timp. Caracterul latin al creștinismului
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
nuntă), mire, cumătru, înmormântează, mormânt, cimitir-țintirim, în Moldova-altar (popular, oltar), sfânta masă, antimisul, clopotul (slavon), toaca (italian). Sărbătorile (latinul "servatoria") sunt latine, în general, dar Crăciunul provine din creationem și (sau) calationem, păresimi (Paștile), Învierea, Înălțarea, dar Rusaliile (slav), sfinții (slav), iar colindele sunt latine, de la calendar, îngerii (angelus)-latin, dascăl și călugăr (grecesc), Bobotează, Bunavestire ș.a. 55 Acestea sunt considerațiile lui Iorga, dar aspectul acesta este mai complex și mai bogat în același timp. Caracterul latin al creștinismului antic (daco-roman
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
monumentum), Crăciun (creatio, calatione), Paști (Paschae). Cel mai însemnat cuvânt al terminologiei creștine latine este numele Paștilor, sărbătoarea fundamentală a noii credințe. Acest cuvânt derivat din forma latină este dovada hotărâtoare (decisivă) a nașterii creștinismului, în nordul Dunării, înainte de venirea slavilor, sfârșitul secolului VI-începutul secolului VII. Un alt termen semnificativ este basilica, generalizarea termenului în mediul daco-roman, în secolul IV, are o importanță deosebită, deoarece coincide cu răspândirea în masă a creștinismului în Dacia romană, fiind o dovadă solidă în
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
pentru că, în genere, românii au cunoscut un creștinism primar, neierarhizat, fără episcopat, într-o țară (teritoriu) unde nu erau orașe și, deci, nu puteau fi episcopii. Mai târziu, în secolele IX-X, cum vom arăta mai jos, după venirea și asimilarea slavilor, au pătruns în limba română cuvinte de această origine privitoare la organizarea bisericii. Unele cuvinte latine creștine din limba română sunt foarte vechi, din epoca luptelor cu păgânii, precum crăciunul, sărbătoare, altele amintesc, prin formele lor fonetice, de secolele IV
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
romană, ci sunt un bun comun al creștinismului latin din răsărit, din grupul de provincii numite Illyricum, ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ce îngloba și Dacia nord-dunăreană. Bogăția terminologiei creștine românești este o dovadă că locuitorii romanizați (străromânii) din răsărit erau complet creștinați la venirea slavilor. Aceștia n-au avut nici un cuvânt în creștinarea autohtonilor, în schimb, daco-romanii au contribuit la creștinarea slavilor, după așezarea lor în provinciile răsăritene ale Imperiului. Românii au rămas legați de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea și asupra cetăților și satelor din nordul Dunării. Legarea
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de creștinismul răsăritean și de organizarea lui încă din vremea lui Justinian (527-565), arhiepiscopia Justiniana Prima își extindea autoritatea și asupra cetăților și satelor din nordul Dunării. Legarea creștinismului autohton (românesc) de răsăritul bizantin a fost înfăptuită încă înainte de venirea slavilor, iar după 602, aceasta a devenit definitivă. În concluzie, creștinismul daco-roman, de factură populară certă, s-a răspândit treptat de la o comunitate la alta, din om în om, prin preoți ori predicatori locali, rămași anonimi. Impulsul și potențarea creștinismului au
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
Ripensis și Moesia Prima nu se cunoaște, episcopul din Durostorum s-a retras la Odessos (Varna), în Moesia Secunda. În fapt, cele mai multe sedii episcopale din sudul Dunării își încetaseră, în cursul secolului VII, existența după secole de activitate. Astfel, tăvălugul slav, după 602-614, a provocat o bulversare de proporții, o adevărată dislocare, în sudul Dunării și zona Pontului, cu consecințe etno-demografice, religioase și instituționale: organizarea ecleziastică, ruperea creștinătății dunărene (veche de secole), un reflux al romanității care avea să influențeze negativ
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
dar au supraviețuit grupuri (nuclee) creștine pe țărmul pontic și adriatic, chiar în interiorul peninsulei, aceasta a fost o realitate, fundamentul reorganizării structurii bisericești în momentul reconquistei bizantine (secolele IX-XI). Au fost nuclee "neoficiale" (în catacombe) de iradiere a creștinismului printre slavi și apoi bulgari, populații păgâne. Existența unor biserici " în părțile barbare" e dovedită de actele conciliilor V-VI (691-692). Prin urmare, nu a existat o discontinuitate totală între creștinismul secolelor IV-VI și cel din secolele următoare (VII-X), precizare importantă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
cultului oficial și ecouri heterodoxe (R. Theodorescu, Bizanț, Balcani, Occident la începuturile culturii medievale românești). Ritul funerar, în Dobrogea, în secolele VII-X: se constată o realitate discutabilă, și anume, coexistența înhumației cu incinerația. Mormintele de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de incinerație au fost puse pe seama slavilor, păgâni, sau bulgarilor, dar mulți arheologi români consideră că ele aparțin populației autohtone romanizate, care fie rămăsese păgână, fie era creștină dar se incinera după obiceiul antic, fie abandonase credința strămoșilor sub impactul slav. Dar susținerea aceasta pare puțin plauzibilă. Istoricul I. Barnea crede că, după secole de practicare susținută a înhumației, într-un cadru bisericesc ce a cuprins întregul teritoriu dobrogean, ar fi cu totul neobișnuit ca populația creștină a provinciei să fi
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]