KorAP: Find »[drukola/base=stepă & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...31 32 33 ...116 >

2,893 matches

Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689

din Hector Malot! Simțeam un trecut îndepărtat, obscur - un trecut rusesc, de data aceasta - reînviind din străfundurile vieții ei de altădată. Avdotia se ridica, o săruta pe bunica și își relua drumul care o ducea printre holde nesfârșite, sub soarele stepei, într-o căruță înecată în oceanul de ierburi înalte și de flori... De data aceasta, când ieșea din încăpere, am văzut-o atingând cu degetele ei butucănoase de țărancă, cu o grijă șovăielnică, statueta delicată de pe comoda din antreul nostru

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
tocmai le alungase de pe stinghia lor. Într-o zi, vrând să-i spună Charlottei ceva mai mult decât un simplu bună ziua, a tușit ușor în pumnii lui mari și a mormăit: - Așa, Charlota Norbertovna, ești singură de tot aici, în stepa noastră... Datorită acelei replici stângace puteam deodată să mi-o imaginez (ceea ce nu făcusem niciodată până atunci) pe bunica fără noi, iarna, singură în camera ei. La Moscova sau la Leningrad totlul s-ar fi petrecut altfel. Amestecul pestriț de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ar fi șters diferența dintre Charlotte și ceilalți. Dar ea nimerise în mica Saranza, ideală pentru a trăi zile care semănau unele cu altele. Viața ei de altădată rămânea intens prezentă, parcă trăită ieri. Așa era Saranza: încremenită la marginea stepei, într-o adâncă mirare în fața nemărginirii, care începea la porțile ei. Străzi cotite, prăfoase, care urcau întruna pe dealuri, garduri vii înecate în verdeața grădinilor. Soare, priveliști somnoroase. Și trecători care, când se iveau la capătul unei străzi, păreau că

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
era o replică îndepărtată a modei de la începutul secolului. Ai fi zis că toate sinuozitățile, reliefurile și curbele acelei arhitecturi șiroiseră pornind de la izvorul lor european și, atenuate, pe jumătate șterse, ajunseseră până în străfundurile Rusiei. Iar în vântul înghețat al stepei, șiroirea aceea încremenise într-o clădire cu stranii ferestruici ovale, cu lujeri de trandafiri decorativi care înconjurau intrările... Planul guvernatorului luminat eșuase. Revoluția din Octombrie a curmat toate acele tendințe decadente ale artei burgheze. Iar clădirea - o bucată îngustă din

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ca și cum ar fi vrut să vadă cerul și strălucirea asfințitului printre crengile plopilor... Într-o zi, ajungând până-n podul acelei mari izbe negre, sub acoperișul încălzit de soare, am împins oblonul greu al luminatorului. În zare, un incendiu înspăimântător încingea stepa, iar fumul avea să eclipseze în curând soarele... În cele din urmă, revoluția nu izbutise să facă decât o singură schimbare în colțul acela liniștit din Saranza. Biserica, situată la un capăt al curții, s-a pomenit fără cupolă. A

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
imperial. Acea ordine a evenimentelor ne părea la fel de legitimă ca și apariția lui Proust printre țăranii din Neuilly. Balconul îngust al Charlottei plutea sub suflarea înmiresmată a câmpiei, la hotarul unui oraș adormit, rupt de lume de către veșnicia tăcută a stepei. Fiecare seară semăna cu o fabuloasă retortă de alchimist în care se înfăptuia o uimitoare transmutație a trecutului. Elementele acelei magii erau pentru noi la fel de misterioase ca și componentele pietrei filosofale. Charlotte despăturea un ziar vechi, îl apropia de lampa

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
din nou pe balcon. Am văzut în mâinile ei câteva pagini din ziarele pe care tocmai le scosese din cufărul siberian. Ne-a vorbit, balconul s-a desprins încet de zid și a plutit, cufundându-se în umbra înmiresmată a stepei. Nicolae era așezat la masa de onoare împodobită cu minunate ghirlande de mediolla. Auzea când o replică grațioasă a doamnei Faure, așezată în dreapta lui, când vocea catifelată de bariton a Președintelui, care i se adresa Împărătesei. Sclipirile cristalului și scânteierea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
liber... Acum înțelegeam de ce îndrăznise poetul să-i dea sfaturi stăpânului celui mai puternic imperiu din lume. Și de ce era o onoare să fii iubit de cetățenii liberi. Libertatea aceea, în seara de-atunci, în aerul încins al nopții de stepă, ne-a apărut ca o aprigă și proaspătă adiere a vântului care învolbura Sena și care ne-a umplut plămânii cu un suflu îmbătător și puțin nebunesc... Mai târziu, aveam să ne dăm seama cât de greoaie și de pompoasă

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
exaltantă, încât a trebuit să închid ochii. Mi-a fost teamă că n-am să mai pot să-mi revin, că am să rămân acolo, în seara aceea pariziană. Strângând din pleoape, am respirat adânc. Vântul cald al nopții de stepă se răspândea din nou în mine. În ziua aceea am hotărât să-i fur vraja. Am vrut să i-o iau înainte Charlottei, să pătrund înaintea ei în orașul în sărbătoare, să mă alătur suitei Țarului, fără să aștept nimbul

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
una dintre poeziile ei preferate? M-am dus să mă așez lângă ea, pe jos, sprijinindu-mi coatele pe capul bacantei de piatră. Sora mea se afla de cealaltă parte, rezemată de balustradă, cu privirea pierdută în ceața caldă a stepei. Vocea Charlottei era cântată, așa cum o cereau versurile acelea: Il est un air pour qui je donnerais Tout Rossini, tout Mozart et tout Weber Un air très vieux, languissant et funèbre Qui pour moi seul a des charmes secrets...1

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
ar fi hazardat într-o astfel de discuție cu nepotul ei. Presimțeam în libertatea aceea de expresie o concepție insolită despre trup, despre dragoste, despre relațiile dintre un bărbat și o femeie - o misterioasă „privire franțuzească”. Dimineața, am plecat în stepă ca să visez singur la nemaipomenita schimbare adusă în viața mea de moartea Președintelui. Spre marea mea surpriză, revăzută în rusește, scena aceea nu mai era bună de spus. Ba chiar era imposibil de spus! Cenzurată de o inexplicabilă pudoare a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
în plus, toate acele nenumărate vinuri alcătuiau, după spusele Charlottei, combinații nesfârșite cu brânzeturile! Iar acestea, la rândul lor, compuneau o veritabilă enciclopedie a gusturilor, a culorilor locale - aproape a toanelor individuale... Așadar, Rabelais, care bântuia adesea serile noastre din stepă, nu mințise! Descopeream că mâncatul, da, simpla înghițire a hranei, putea să devină o punere în scenă, o liturghie, o artă. Ca în acel Café Anglais de pe Boulevard des Italiens, în care unchiul Charlottei cina adesea cu prietenii lui. El

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
cred asta, mă întrebam în tăcere: chintesența spiritului francez atât de multă căutată n-o fi având oare drept izvor dragostea? Căci toate drumurile Atlantidei noastre păreau să se încrucișeze în ținutul Tandreței. Saranza se cufunda în noaptea îmbălsămată a stepei. Aromele ei se contopeau cu parfumul ce înmiresma un trup de femeie acoperit cu pietre prețioase și hermină. Charlotte povestea despre isprăvile divinei Otero. Cu o uimire neîncrezătoare o priveam pe acea ultimă mare curtezană, tolănită pe canapeaua ei cu

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
am părăsit Saranza, aveam impresia că mă întorc dintr-o expediție. Duceam cu mine o seamă de cunoștințe, o privire de ansamblu asupra datinilor și obiceiurilor, o descriere, încă lacunară, a misterioasei civilizații care, în fiecare seară, renăștea în adâncurile stepei. Orice adolescent clasifică - reflex de apărare în fața complexității lumii adulte, care îl absoarbe la hotarul copilăriei. Eu clasificam poate mai mult decât ceilalți. Căci țara pe care o aveam de explorat nu mai exista și trebuia să reconstitui topografia locurilor

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
scăunelul meu de lângă televizor. Căci înțelegeam așa de bine de ce ținea Charlotte la orășelul ei de provincie. Mi-ar fi fost așa de ușor să explic opțiunea ei adulților adunați în bucătăria noastră. Aș fi evocat aerul uscat al marii stepe, care distila trecutul în transparența lui mută. Aș fi vorbit despre străzile pline de praf, care nu duceau nicăieri, dând, toate, în câmpia nemărginită. Despre orașul din care, decapitând bisericile și smulgând „supraabundențele arhitecturale”, istoria alungase orice noțiune a timpului

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Vest, la începutul verii, ca cea mai mare parte dintre soldați, ci din Extremul Orient, în septembrie, după înfrângerea Japoniei... Saranza, dintr-un oraș care se învecinase cu frontul, se transformase într-un loc pașnic, revenind la somnul ei de stepă, dincolo de Volga. Charlotte trăia acolo singură: fiul ei (unchiul Serghei) intrase la o școală militară, fiica ei (mama mea) era plecată în orașul vecin, ca toți elevii care voiau să-și continue studiile. Într-o seară călduță de septembrie, a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
mama mea) era plecată în orașul vecin, ca toți elevii care voiau să-și continue studiile. Într-o seară călduță de septembrie, a ieșit din casă și a pornit pe strada pustie. Înainte de căderea nopții, voia să culeagă, la marginea stepei, câteva tulpini de mărar sălbatic pentru murături. L-a văzut pe drum, la întoarcere... Ea ducea un buchet de plante lunguiețe cu umbrele galbene în vârf. Rochia ei, trupul ei erau pătrunse de limpezimea câmpului liniștit, de lumina fluidă a

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
încăperi pe jumătate îngropate în pământ - trupul acela de nerecunoscut, parcă sfâșiat de rotițele unei mașini. Fără știrea ei, în minte i-au apărut cuvinte pline de mirare: „Eu, Charlotte Lemonnier, sunt aici, în izba asta îngropată în iarba din stepă, cu bărbatul acesta, soldatul acesta cu trupul sfârtecat de răni, tatăl copiilor mei, bărbatul pe care îl iubesc atât de mult... Eu, Charlotte Lemonnier...” Una dintre sprâncenele lui Fiodor avea o tăietură lată și albă, care, subțiindu-se, îi brăzda

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
Isabeau de Bavaria... Nu știu de ce i-am tăiat vorba în clipa aceea. Voiam probabil să-i arăt erudiția mea. Dar mai cu seamă am fost orbit de o revelație subită: o doamnă în vârstă, într-un balcon suspendat deasupra stepei nemărginite, repetă încă o dată o poveste știută pe de rost, o repetă cu precizia mecanică a unui disc, credincioasă acelei povestiri mai mult sau mai puțin legendare despre o țară care nu există decât în amintirea ei... Intimitatea noastră în

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
precise și regulate. Am traversat apartamentul, am coborât în oraș. Un fluierat de locomotivă a răsunat în depărtare. Răsunetul lui domolit de aerul cald al serii aducea cu un suspin, cu un vaiet. Între clădirea în care locuia Charlotte și stepă era un fel de pădurice foarte deasă, de nepătruns chiar: desișuri de muri sălbatici, crengi spinoase de alun, tranșee surpate, pline de urzici. De altfel, chiar dacă, în cursul jocurilor noastre, reușeam să răzbatem prin zăgazurile naturale, altele, făurite de om

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
care îndemna pe nesimțite la lungi călătorii hotărâte în momente de fericită nesăbuință. Din depărtare, prin ceața albăstruie a serii, am auzit plutind un melancolic „cu-cu”. Mi-am pus piciorul pe șina care vibra încetișor sub trenul deja dispărut. Stepa tăcută părea să aștepte de la mine un gest, un pas. „Ce bine era înainte, spunea în mine o voce fără cuvinte. Cucușka asta, despre care credeam că se duce într-o direcție necunoscută, spre țări inexistente pe hartă, spre munți

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
se descarcă vagonetele. Doi sau trei kilometri cel mult. Frumoasă călătorie! Da, acum știu asta și, deci, nu voi mai putea niciodată să cred că șinele din fața mea sunt nesfârșite, iar seara asta este unică, cu mirosul ei puternic de stepă, cu cerul imens, cu prezența mea inexplicabilă și ciudat de necesară aici, lângă calea ferată cu traversele ei crăpate, exact în clipa asta, cu ecoul acestui cu-cu în văzduhul liliachiu. Altădată, totul îmi părea atât de firesc...” Noaptea, înainte de

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
trăit-o niciodată, într-un oraș pe care nu l-am văzut niciodată, de ce lumina ei și vântul ei îmi par mai vii decât zilele vieții mele reale? De ce balconul tău nu mai plutește în aerul vioriu al serii, deasupra stepei? Transparența de vis care o învăluia s-a sfărâmat într-o retortă de alchimist. Și cioburile ei de sticlă scrâșnesc și ne împiedică să vorbim ca altădată... Și amintirile tale, pe care acum le cunosc pe de rost, nu sunt

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
venit din copilăria mea? Totuși, continuam să umplem tăcerea, ca pe un butoi al Danaidelor, cu vorbe fără rost, cu replici goale: „E mai cald decât ieri! Gavrilici este iarăși beat... Cucușka n-a trecut în seara asta... Acolo arde stepa, uită-te! Nu, e un nor... Am să mai fac un ceai... Astăzi, la piață, se vindeau pepeni verzi din Uzbekistan...” Indicibilul! Era tainic legat, înțelegeam acuma, de ceea ce e esențial. Esențialul era indicibil. Incomunicabil. Și tot ce, în lumea

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
sută de ori, fraze tocite de tot. Vorbesc ca să vorbească. Vor să alunge liniștea...” Retorta de alchimist se sfărâmase. Conștienți de absurditatea vorbelor noastre, ne continuam dialogul zilnic: „Poate că o să plouă. Uită-te la norul acela mare. Nu, arde stepa... Uite, Cucușka a trecut mai devreme ca de obicei... Gavrilici... Ceaiul... La piață...” Da, o parte din viața mea rămăsese în urmă. Copilăria. În fond, conversațiile noastre despre verzi și uscate nu erau, în vara aceea, cu totul nejustificate. Ploua

[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]