1,736 matches
-
a filosofiei teoretice a lui Kant ca analiza transcendentală, adică drept analiza condițiilor care fac posibilă cunoașterea prin experiență, delimita strict domeniile și competențele filosofiei și ale științei. Ca cercetare a formelor pure care fac posibilă experiența în genere, filosofia transcendentală se mișcă pe un plan cu totul diferit de cel al cunoașterii științifice. Personalitate impregnată de mentalitatea științifică a vremii, Motru nu a putut accepta însă ca filosofiei să-i fie refuzată în principiu șansa unei comunicări intense cu științele
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe care o desemnează termenul apercepție. Or, Kant, susține Motru, postulează pur și simplu o asemenea identitate, ca determinare a conștiinței în genere. În realitate, această identitate va trebui să primească o bază psihologică, empirică. Motru părăsește astfel planul filosofiei transcendentale încercând o critică a conceptelor filosofiei kantiene pe terenul psihologiei empirice. „Dacă identitatea conștiinței, constatată prin introspecție, nu este una și aceeași cu identitatea postulată de matematică, și aceasta este părerea tuturor oamenilor de știință, atunci insufieiența filosofiei kantiane devine
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nu pe baza conștiinței reale omenești, care este o conștiință individuală. Marea problemă pentru noi este să înțelegem știința pe baza conștiinței din urmă, conștiința individuală, iar nu pe baza conștiinței în genere.”64 Contestând în principiu legitimitatea unei abordări transcendentale a explicației posibilității științei, Motru îi reproșează lui Kant renunțarea la cercetarea științifică a originii și evoluției conștiinței. Aceasta este o afirmație surprinzătoare deoarece, așa cum se știe, Kant a distins în mod programatic problemele filosofiei transcendentale de cele ale științei
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
principiu legitimitatea unei abordări transcendentale a explicației posibilității științei, Motru îi reproșează lui Kant renunțarea la cercetarea științifică a originii și evoluției conștiinței. Aceasta este o afirmație surprinzătoare deoarece, așa cum se știe, Kant a distins în mod programatic problemele filosofiei transcendentale de cele ale științei empirice. Renunțarea la cercetarea „originii și evoluției” într-o filosofie de orientare transcendentală este una explicită. Motru credea că progresele pe care le-a făcut psihologia de la Kant încoace ar crea premisele rezolvării problemei identității conștiinței
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
științifică a originii și evoluției conștiinței. Aceasta este o afirmație surprinzătoare deoarece, așa cum se știe, Kant a distins în mod programatic problemele filosofiei transcendentale de cele ale științei empirice. Renunțarea la cercetarea „originii și evoluției” într-o filosofie de orientare transcendentală este una explicită. Motru credea că progresele pe care le-a făcut psihologia de la Kant încoace ar crea premisele rezolvării problemei identității conștiinței pe baza datelor cunoașterii pozitive. Sistemul său de metafizică inductivă este elaborat cu intenția declarată de a
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
clară de principiile și concluziile esențiale ale filosofiei kantiene. Proiectul metafizicii inductive nu poate fi asumat fără a ieși din cadrele criticismului. Demersul lui Motru este mai degrabă exemplar pentru o anumită modalitate și motivație a ieșirii din cercul filosofiei transcendentale. Iată de ce pretenția că cititorului i se oferă o scriere de orientare în filosofia kantiană este lipsită de orice temei. Motru nu a fost un kantian nici chiar în sensul cel mai liberal al termenului. Elemente de metafizică pe baza
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
cu alte intenții în perioada când a fost scrisă Devenirea întru ființă. Această scriere propune o ontologie. Autorul ei va schița acum o interpretare ontologică a Criticii rațiunii pure, a cărei idee de bază ar putea fi formulată astfel: filosofia transcendentală, așa cum a fost dezvoltată de către Kant, nu este, cum s-a spus adesea, o teorie a cunoașterii, ci o nouă ontologie. În această încercare de resemnificare, Noica pornește de la interpretarea lui Heidegger, despre care spune că arată „fața mai adâncă
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lucrurile mai îndeaproape. Kant a distins întotdeauna în mod clar între metafizica vremii sale, metafizica raționalismului clasic, în particular a școlii wolffiene, pe care a calificat-o drept dogmatică, și metafizica înțeleasă ca un alt nume pentru propria sa filosofie transcendentală. Kant a caracterizat filosofia sa teoretică - cercetarea critică a întregii noastre cunoașteri a priori - drept o reformă a metafizicii, o reformă care ar fi arătat pentru prima dată cum este posibilă metafizica înțeleasă ca știință. El s-a exprimat în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pentru tipar de către G.B. Jäsche, pe baza însemnărilor făcute de Kant pentru cursurile sale, se afirmă că prima întrebare a filosofiei este „Ce pot să știu?” și se precizează că la această întrebare răspunde metafizica 71. Metafizica este, așadar, filosofia transcendentală. Iar în Prolegomene Kant subliniază că obiectul metafizicii îl constituie rațiunea pură, adică întreaga noastră cunoaștere independentă de experiență care face posibilă experiența. Propozițiile metafizicii sunt propoziții sintetice a priori 72. Toate aceste afirmații sunt în deplin acord cu precizări
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
un laborator spre a deveni lume.76 Pentru a reduce lucrurile la expresia lor cea mai simplă: dacă prin lume înțelegem totalitatea fenomenelor, atunci se va putea spune că pentru Kant conștiința în genere este cea care constituie lumea. Filosofia transcendentală, adică metafizica în sensul lui Kant, reprezintă sistemul formelor a priori proprii conștiinței în genere, care sunt forme constitutive ale lumii. Există însă vreun temei pentru a spune că filosofia transcendentală sau metafizica nu ar avea nimic de-a face
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
conștiința în genere este cea care constituie lumea. Filosofia transcendentală, adică metafizica în sensul lui Kant, reprezintă sistemul formelor a priori proprii conștiinței în genere, care sunt forme constitutive ale lumii. Există însă vreun temei pentru a spune că filosofia transcendentală sau metafizica nu ar avea nimic de-a face cu teoria cunoașterii, așa cum încearcă să argumenteze Noica, urmându-l în această privință pe Heidegger? Considerațiile de mai sus ne conduc la concluzia că un asemenea temei nu există. Potrivit spiritului
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
de-a face cu teoria cunoașterii, așa cum încearcă să argumenteze Noica, urmându-l în această privință pe Heidegger? Considerațiile de mai sus ne conduc la concluzia că un asemenea temei nu există. Potrivit spiritului și literei textelor lui Kant, filosofia transcendentală, ca știință a formelor pure, a priori, ce fac posibilă experiența, ca teorie despre condițiile de posibilitate ale cunoașterii, este totuna cu metafizica. A opune filosofia transcendentală, ca metafizică, filosofiei transcendentale, ca teorie a cunoașterii, nu înseamnă, așadar, „a-i
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
un asemenea temei nu există. Potrivit spiritului și literei textelor lui Kant, filosofia transcendentală, ca știință a formelor pure, a priori, ce fac posibilă experiența, ca teorie despre condițiile de posibilitate ale cunoașterii, este totuna cu metafizica. A opune filosofia transcendentală, ca metafizică, filosofiei transcendentale, ca teorie a cunoașterii, nu înseamnă, așadar, „a-i face dreptate lui Kant”. A spune că la Kant transcendentalul „trebuie și el înțeles ontologic”77 nu poate avea alt sens decât a indica prin această formulare
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
există. Potrivit spiritului și literei textelor lui Kant, filosofia transcendentală, ca știință a formelor pure, a priori, ce fac posibilă experiența, ca teorie despre condițiile de posibilitate ale cunoașterii, este totuna cu metafizica. A opune filosofia transcendentală, ca metafizică, filosofiei transcendentale, ca teorie a cunoașterii, nu înseamnă, așadar, „a-i face dreptate lui Kant”. A spune că la Kant transcendentalul „trebuie și el înțeles ontologic”77 nu poate avea alt sens decât a indica prin această formulare rolul formelor a priori
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
spiritul lui Kant se poate vorbi de lume doar în două sensuri. În primul sens, lumea este lumea fenomenelor, lumea experienței noastre, lumea în care trăim. Aceasta este lumea pe care o explorează cunoașterea comună și științele. Filosoful de orientare transcendentală se interesează însă de lume în alt sens, în speță de lume ca ansamblul formelor a priori ce fac posibilă cunoaștgerea prin experiență. Este lumea pe care Kant o va numi „țara intelectului pur”. El o va caracteriza deosebit de sugestiv
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
nr. 3-4, 2004, p. 364.) 42. Ibidem, p. 370. 43. Ibidem, p. 372. 44. Această interpretare, larg acceptată, observă Florian, își găsește expresia în afirmația că filosofia critică ar fi „conciliat” și, totodată, „depășit” epitismul și raționalismul. În realitate, abordarea transcendentală le respinge pe amândouă în măsura în care ele nu disting între problemele de fapt, empirice, și cele de drept care privesc condițiile de posibilitate. (Vezi Op. cit., p. 374-5.) Pe de altă parte, fiind independentă și neutră în raport cu cercetările empirice asupra genezei structurilor minții
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
pe amândouă în măsura în care ele nu disting între problemele de fapt, empirice, și cele de drept care privesc condițiile de posibilitate. (Vezi Op. cit., p. 374-5.) Pe de altă parte, fiind independentă și neutră în raport cu cercetările empirice asupra genezei structurilor minții noastre, filosofia transcendentală va fi compatibilă cu rezultate din cele mai diferite ale unor asemenea cercetări, de exemplu, și cu darwinismul. (Vezi p. 378.) 45. Ibidem, p. 378. 46. Vezi Mircea Florian, „Immanuel Kant”, în Istoria filosofiei moderne, vol. II, Societatea Română de
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
-lea și îndeosebi la începutul secolului al XIX-lea, tocmai ca reacție față de raționalismul universalist al epocii luminilor. Inițiatorii acestei orientări, contemporani ai lui Kant, s-au raportat în mod polemic îndeosebi la acele pretenții universaliste care susțin edificiul filosofiei transcendentale și al eticii imperativului categoric. Pentru Kant, individul, ca ființă emancipată prin exercițiul rațiunii, era cetățean al lumii (Weltbürger). El aparține epocii și unei anumite colectivități mai mult prin determinările contingente ale existenței sale. Din perspectiva particularismului istorist romantic și
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ceasul morții metafizicii dogmatice, cel puțin de drept, dacă nu întotdeauna de fapt. Kant ar fi greșit totuși, crede Blaga, atunci când ar fi socotit drept lipsite de interes și de valoare orice preocupări metafizice care ies din perimetrul fiolosofiei sale transcendentale. Această evaluare critică este întemeiată prin sublinierea insistentă a ceea ce Blaga a calificat drept limitarea fundamentală a analizelor lui Kant și a multor analize ale cunoașterii întreprinse după Kant. Ele s-au aplecat exclusiv asupra condițiilor de posibilitate ale cunoașterii
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
va trebui să fie înțeleasă drept o contestare a tendinței irezistibile a minții omenești de a trece dincolo de hotarele experienței. Căci rațiunea însăși creează aparența posibilității unei cunoașteri care depășește aceste hotare. Concepte ale rațiunii pure, numite de Kant Idei transcendentale, orientează cunoașterea despre fapte, dobândită prin experiență, spre determinarea totalității condițiilor de care depinde tot ceea ce se întâmplă. Kant observa că deși acestor Idei nu le este dat un obiect corespunzător într-o experiență posibilă, ele „nu sunt imaginate în
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
ei necondiționată ceea ce, după regulile experienței, nu poate fi determinat decât drept condiționat.” 26. La capătul cercetărilor întreprinse asupra antinomiilor rațiunii pure, Kant conchide că atât timp cât conceptele rațiunii pure sunt raportate la totalitatea condițiilor din lumea sensibilă ideile noastre rămân transcendentale, adică servesc doar orientării cunoașterii noastre despre fapte. „Dar de îndată ce plasăm necondiționatul (de care propriu-zis este vorba) în ceea ce se află cu totul în afara lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
lumii sensibile, prin urmare în afara oricărei experiențe posibile, Ideile devin transcendente...” 27. Noi putem gândi, desigur, absolutul, necondiționatul, dar nu putem avea nici o cunoaștere asupra a ceea ce este dincolo de granițele experienței. Dezvăluind sursele iluziei posibilității unei cunoașteri a transcendentului, Dialectica transcendentală ne ferește de primejdia de a fi, ca atâtea spirite înalte ale trecutului, victime ale acestei iluzii. Iluzia însăși - apreciază Kant - nu va putea fi însă evitată. Intervine aici „dialectica naturală și inevitabilă” a rațiunii omenești. Această dialectică nu încetează
[Corola-publishinghouse/Science/2034_a_3359]
-
Valentine să fie prins cu orice preț. Finalul pare împrumutat dintr-o tragedie greacă: fiica își ucide tatăl, iar Eddie Garcia, omul de încredere al milionarului, o ucide imediat pe ea. Marlowe e, din nou, martorul unei judecăți de natură transcendentală, în care destinul decis de voința superioară se dovedește mai puternic decât cel al oamenilor. Istoria e fără morală, fără consecință și fără speranță. Marlowe, abătut și cufundat în propria dramă, nu înțelege cum un personaj infect, total lipsit de
[Corola-publishinghouse/Science/2073_a_3398]
-
toate culturile în afara timpului și a istoriei. Ghetto-ul din Praga este cadrul, de fapt, prizonieratul evreului între zidurile cenușii ale cetății medievalo-moderne, locul în care absurdul existențial îl împinge spre o încercare de depășire a propriei condiții, provocând afirmarea dimensiunii transcendentale fără de care pare imposibilă luminarea labirintului. „O repetare a actului creator original, visul neîntrerupt al anilor de aur ai umanității... ”. Golem-ul devine simbolul protejării poporului evreu în diasporă, în atmosfera clar-obscură a Ghetto-ului în care e obligat să-și poarte
Tentaţia lui homo europaeus. Geneza ideilor moderne în Europa Centrală şi de Sud-Est by Victor Neumann () [Corola-publishinghouse/Science/2253_a_3578]
-
Hercules Hot Dogs? Oricum, tu i-ai inventat. Capitolul Unsprezece nu spuse da. Însă nu spuse nici nu. Cândva fusese obsedat de experimente, dar anii șaizeci schimbaseră situația. Influențat de imperativele acelei decade, Capitolul Unsprezece devenise lacto-vegetarian, cursant la Meditație Transcendentală, mestecător de bumbi de peyote. Cândva, demult, tăiase cu ferăstrăul mingi de golf În două, Încercând să vadă ce era Înăuntru, dar la un anumit moment din viața lui fratele meu se trezise fascinat de interiorul minții sale. Convins de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2054_a_3379]