1,221 matches
-
și actanțial. Astfel, cyberspațiul nu este lipsit de utopii sociale, de la cele care proclamă libertatea absolută a alegerii trupului până la cele care fac parada unui bal mascat al identităților împrumutate. De la identitatea transformată în context online până la prefigurațiile unei identități transfigurate prin biotehnologii (vezi în capitolul următor discutarea discursului transumanistă, lookul și personalitatea „naturale” devin cele care suportă reinvenția de sine, corporală, cognitivă și afectiv-senzorială a ființei umane. Identitatea mediată prin tehnologiile comunicaționale nu poate fi desprinsă de înțelesul interfeței, deopotrivă
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
în cadrul fluxurilor mașinice, al fluidităților identității și al interstițialităților trasgenetice, nu trebuie să uităm de natura materialității care subzistă deopotrivă în mod fenomenologic și tehnologic. Astfel, corpul este restructurat ca biotehnologie, iar identitatea este dată de conlucrarea corporalității cu conștiința transfigurată prin relaționarea cu noile tehnologii informațional-comunicaționale. Identitatea (postăumană, ca solidaritate între materialitatea organic-mașinică, concretețea forțelor intelectului și subiectivitatea afectelor, este un proces de relații al organismului cu lumea, al minții cu trupul și al tehnologiei cu biologia. În această viziune
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
a adevărului. Desigur că toate aceste opinii sunt adevărate. Dar o mai amănunțită cercetare a intențiilor autorului ne va aduce, sperăm, În situația de a constata că Îndoiala este mai mult decât o metodă de cercetare, că ea se poate transfigura Într-un principiu metafizic. 1.1. ÎNDOIALA CA METODĂTC "Îndoiala ca metodå" \l 2 DESPRE METODĂTC "Despre metodå" \l 3 La Începutul secolului al XVII-lea se constată din partea a tot mai multor autori manifestarea unui interes deosebit pentru problemele
Principiile metafizicii carteziene by Ioan Deac () [Corola-publishinghouse/Science/2004_a_3329]
-
beneficiat în cea mai largă măsură de nuanțata analiză regizorală a unui text ce oferă sugestii vii și interesante. Jocul atât de mobil al celui dintîi, conjugînd ambiguități și contraste, se sedimentează într-o compoziție al cărei pitoresc este lesne transfigurat în stare ce transgresează tipologia psihologică, angrenînd orizonturile ireductibile la caracter ale condiției umane. Este, după cele mai numeroase și avizate opinii, cea mai de sus creație, sub aspectul registrului artistic, a actorului Constantin Popa. În ce ne privește, o
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Revoluție, au ieșit nepăsători, nesăbuiți, superbi în stradă, înfruntînd gloanțele vidia, tancurile sumbre, toată urgia forțelor de represiune. Vom muri, dar vom fi liberi!", " Nu plecăm acasă, morții nu ne lasă!", scandau, răvășitor, frumoșii nebuni ai acelui însîngerat Decembrie. Îi transfigura speranța că jertfa lor va aduce, după lungul răstimp al dictaturii, o schimbare de esență, un puls regenerator. Iluzia scînteia, orbitor, la apogeu. Prea curînd, această iluzie a început să se întunece Specialiștii în diversiuni s-au priceput să infesteze
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
dublul aspect al existenței, subiectiv și obiectiv, în nucleu semantic. Dialogul dintre subiectiv și obiectiv, între microcosm și macrocosm, își are obârșia în procesualitatea imaginilor arhetipale, înțeleasă ca ritual. Dynamis-ul arhetipurilor dă naștere unui nou tip de imagine, imaginea mitică, transfigurând a-temporalitatea inițială în spațialitate cognoscibilă și imagistică. Prin ritual are loc inițierea omului în cunoașterea și construirea universului. Legăturile primordiale se desfac, la nivelul umanului, redefinit din perspectiva a-temporalului, locuirea fiind posibilă în secvențe existențiale, redimensionate mitic. Aflat
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
mentalitatea huțulilor, drumul la Rai e lung, peste mări și peste munți, fiind acoperit cu spini, iar drumul la Iad ("aridnic") este neted, având "poduri" peste mări.246 Pe-trecerea din această lume este posibilă prin împărtășirea din cuvântul originar, transfigurat în arhetipuri: "Veniți frați și surioare / Și-mi puneți flori la picioare. / Veniți frați și verișori / Și mă-mpodobiți cu flori. / Veniți ai mei veri și frați / Și cu lacrămi mă scăldați. / Și-mi stropiți fața cu apă, / Că de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
a îmblânzit" universul, făcându-l părtaș la propriul destin. "Suflarea de viață", din care a prins chip lutul primordial, a fost transpusă, ritualic, în trupul materiei din care era plămădit traiul de zi cu zi și care s-a lăsat transfigurat de pecetea umanului. Soarta unui om, îngăduită de istoria universului, fie că este vorba de naștere, de nuntă sau de înmormântare, s-a clădit pe temelia unui cosmos care s-a supus, luând înfățișare umană, participând la momentele esențiale ale
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
Logofețe: / Una o pierit, / Una o murit, / Una pe munți o fugit. / Munții s-o cutremurat, / Pietrile s-o despicat, / În rai o alergat. / Raiul s-o deschis / Maica Precistă o învis / Dumnezeu o râs!"75 "Căutarea" celui sortit este transfigurată de puterea călăuzitoare a elementului cosmic care îmblânzește soarta. Astfel, într-un descântec "pentru maritat", elementele cosmice asigură cadrul dinamic pentru împlinirea destinului: "Grădină cu nouă colțuri, / Pasăre cu nouă ciocuri, / cu nouă aripi zburătoare, / cu nouă picioare umblătoare, / eu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ele!"108 Paroxismul trăirilor sufletești ipostaziază multiplele fețe ale sentimentului uman, fie că este de înstrăinare, de suferință sau de dor, ca participare cosmică la viața de zi cu zi. Paralelismul explicativ, îmbinat cu paralelismul sinonimic ("mă plec / se-nchină"), transfigurează umanul, transformându-l în ființă cosmică: "Frunzuliță și-o sulfină, / Cresc trei flori într-o grădină, / Eu m-aplec, ele se-nchină, / Mă cunosc că sunt străină. Eu mă plec să le miros, / Ele se pleacă mai jos. Câte dealuri
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
nou! Să trăiți, / Să-nfloriți / Ca merii, / Ca perii / În timpul primăverii. Să trăiți, / Să-nfloriți / Ca un măr, / Ca un păr, / Ca un fir / De trandafir! / La anul și la mulți ani!"126 Transpunerea analogică a universalului în plan individual transfigurează umanul, integrându-l în plan cosmic. Această co participație a elementelor naturale la viața umană este pusă în evidență de interogațiile interne explicative: În pădurea-ntunecoasă / Toate crengile se lasă, / Se lasă pân la pământ / Și mă-ntreabă de ce plâng
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
negativ care explică, în același timp, complementaritatea eu lume: "Eu doinesc, pădurea crapă, / Mândra patru boi adapă, / Nu-i adapă că li-i sete, / Ci-i adapă, că mă vede."155 Omul cosmos este evidențiat de retorica imaginilor poetice care transfigurează incertitudinile universale: "Trandafir cu creanga-n drum / Te-aș iubi, dar nu știu cum? Te-aș lăsa până te-ai coace, / Mai mare scârbă mi-i face; / Dar mai bine te-oi lua: / Te-oi lega la cheotoare, / Nici la vânt și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
lată, / Să ai parte și la fată; C-o sticlă de vin pe masă, / Lângă sticlă păhărele, / Să cinstim și noi cu ele."164 Soarta omului este " norocită" numai atunci când se înfățișează ca destin cosmic, umanul este împlinit dacă este transfigurat după chipul și asemănarea naturii: "Cum a dat vremea-n acel an / Holde mândre lui Traian, / Astfel să dea și la voi, / Ca s-avem parte și noi, / Să vă fie casa casă, / Să vă fie masa masă, / Tot cu
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
peste sate / Că eu mult te-am mai cătat / Și de urmă nu ț-am dat."229 Norocul-antropomorf este supus unui ritual al purificării, prin "cânt" și "muncă", paliative care anulează discrepanța dintre certitudine și virtualitate. Imperativul reflexiv și imprecativ transfigurează procesualitatea semantică în plan simbolic: "Frunză verde busuioc, / Ardă-te focu, noroc, / Că n-ai crescut pe-a meu loc. / Nu știu ce nu ț-o priit, / Că de la mine-ai fugit, / M-ai lăsat nenorocit; / Nu știu ce nu ț-o plăcut, / Că
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ale lucrurilor" (Aristotel), "forme apriorice ale intelectului" (Kant), "determinări ale ființei fiindului" (Heidegger) sau "structuri ideale și descriptive ale realității" (Pierce), categoriile sunt ontofanii, realul fiind răstălmăcit din perspectiva existențialului originar. Eterna viețuire antinomică, între lumea sacrului și lumea profanului, transfigurează mitic timpul și spațiul. Țăranul român, trăind în "zariște cosmică", reîntemeiază lumea ca manifestare a gândirii mitice în care transfigurarea sacră a timpului și a spațiului reface actul cosmogonic originar: "Lumea este întemeiată, de fapt, prin izbucnirea sacrului, istorisită de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
și noapte plini de dor, / Arși de foc nestingător, / Veșnic să vă alungați, / Cerul să cutreierați, / Lumile să luminați!"192 Același scenariu narativ, al nuntirii soarelui cu luna, poate fi întâlnit și într-o colindă din Hunedoara în care se transfigurează motivul profan, devenind paradigmă cosmogonică. Parcursul inițiatic, de la Iad la Rai și de la Pământ la Cer, prin construirea unor surogate pământești scară, pod va fi desăvârșit de asumarea ontologică a propriului destin, Soarele și Luna consfințind hotarele temporale și spațiale
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
-i zice: "Bună dimineața, lună veche!" Dar ea pe loc se întoarce primenită și-i zice: "Mulțămesc dumitale, că-s tot nouă!"213 În alte legende, soarele și luna sunt frați care au dezlegarea "cununiei"; pragurile ritualice înspre taina căsătoriei transfigurează inițiatic drumul aștrilor: "Sfântul Soare și cu Sfânta Lună erau frați și Sfântul Soare a vrut s-o ieie. Sfânta Lună s-a dus la Dumnezeu iar și i-a spus: "Zi-i să-ți facă o rochie, ca cerul
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
dus / Fără ca să te aud. Primăvara cucu vine și se petrece-n pădure, / Da eu am îmbătrânit / Și nu-ntineresc mai mult, / Numai tot cucu-l ascult."302 Tensiunea lirică, exprimată prin cumularea enunțurilor cauzale și a enunțurilor condiționale, este transfigurată prin intermediul paralelismului analogic, destinul uman fiind transpus imaginar în plan cosmic: Tot mă mustră cucuțul, / De ce n-am glas ca dânsul, / Dar cum să am glas de cuc, / Că tot plâng până mă culc, / Și cum să am glas de
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
ei se bat. Atunci sloboade săgețile cel de la răsărit spre cel de la apus și vezi pe cer cum unul dă în altul. Dacă dovedește cel de ploaie e anul mănos, dacă cel de secetă, e secetos."357 Ființe justițiare care transfigurează timpul după chipul și fapta omului, zmeii și balaurii convertesc lumea profană la taina adevărului: "Zmeii, balaurii poartă ploaia, nourii; ei se scobor în iazuri și sug apă; din aceea împrăștie pe cer, ca nouri, și crește ca și cum ar crește
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
nu se face pâne. Ei dau ploaie cu broaște și alte cele. Dumnezeu pe balaur îl rânduiește să poarte și să facă după cum sunt oamenii de buni."358 Părtași la cunoașterea demiurgică, deținând adevărul începutului și sfârșitului, balaurii au fost transfigurați ca realități transcendente, într-un alt spațiu al devenirii, spațiul sacru: "La Dumnezeu, în cer, sunt balauri. Ei se fac aice pe pământ din șerpi și când se suie sus Dumnezeu le deschide cerul și ei intră. Pe la noi să
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
tămăduirii: Într-un vârf de minte nalt, ( O șerpoaică a fătat, / Cum a fătat, / Așa a crăpat. / Așa să crape, / Să răscrape / Toate pociturile, / Toate deochiturile, / Din crierii capului, / Din fața obrazului."375 Vocativul descriptiv, ca substitut metaforic al cauzei patologice, transfigurează valențele răului, prin intermediul imperativului antinomic, afirmativ / negativ, plasat într-un spațiu ritualic, prin utilizarea deicticelor temporale: "Veveriță pestriță, / Nu umfla, / Nu bursuca! / Atunci umflă, / Atunci bursucă / Când a face / Laur-balaur / Cuib în crucea bradului / Și în vârfu molidului. / Atunci și
[Corola-publishinghouse/Science/1530_a_2828]
-
își schimbă propria orientare. Pe lângă speciile enunțate, se practică și o poezie de notație care a direcționat și ea la un moment dat poezia ultimului deceniu. Poezia reportaj nu a creat o mitologie a cotidianului și nu a reușit să transfigureze concretul, evenimentul. Simțim un "impresionism fără consistență", și fotografia realității înregistrează mișcarea printr-o defalcare a elementelor componente tocmai pentru a evidenția "dinamica". Ca în toată lumea, perioada 1944-1950 și apoi 1950-1960 însumează revolta; poeți de după război devin tradiționaliști; ei scriu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
cercuri". În interpretarea trecerii timpului, aduce același simbol, caii, a căror evocare este legată de marile plecări, de dorul de libertate ("Călătorie"). Observăm o confuzie a regnurilor menită să creeze un conținut sufletesc, o realitate psihică specifică. Autorul reușește să transfigureze poetic o stare de exaltare senzorială cu semnificații adânci: astfel, copacii au crescut ca bărbații călări, au la tălpi viță de vie, gleznele din copaci, femeile poartă la gât salbă de struguri, poetul însuși a fost rupt dintr-un strugure
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
așteptare de mii de anii." Gh. Tomozei mai scrie despre cosmos, despre regăsirea Atlantidei (fără vreo semnificație simbolică), despre pământul însorit, despre Cuba eliberată: "Teba nu știe să râdă ca un cântec alb de stea/ Cuba/ da". Nu reușește să transfigureze lumea pe care o reprezintă; după cincisprezece ani de exercițiu, mai scrie versuri ca A. Toma. În 1967, cu cele "Patruzeci și șase poezii de dragoste", se complace să versifice doar corect: Mi te-amintesc, iubire veche/ Frumoasă ești ca
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
multe și ne întrebăm dacă acesta este și el, un nou stil de poezie? Într-un poem intitulat " Caii", dacă eliminăm primele șapte versuri care îl fac eterogen, cu al optulea vers intrăm într-o poezie în care realitatea se transfigurează. Lumina și cuvântul se desprind din marea tăcere a nopții și a copilăriei: Când eram mic, ah, când eram mic,/ luna pășea cu piciorul galben/ prin grădină. În grădină/ lăsa urma. Îmi ascundeam fața/ și iară mi-o arătam la
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]