944 matches
-
să își ducă până la capăt nemurirea de creator de destine. Aripile îi erau de ceară, ca ale legendarului Icar. Soarele dragostei din mine i le va topi și Mama se va prăbuși în uitare. Scârțâiau furcheții, șenilele rulau pe caldarâm, vâslele se mișcau ritmic, orașul era străbătut stradă cu stradă, Mioara Alimentară le imprima în memoria aparatului foto, chiar și geamătul Pământului vâslit. Pot spune, Mitică, spațiul avea putere de seducție. Dacă timp nu există, îl inventăm, ceea ce făceam ieri, azi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
mea, cu gust propriu, dar cu aceeași apă filtrată prin înțelepciunea lor. Aveam costumul perfect al cosmonautului pe tărâmul planetei-gazdă. Detașată de mine, mă cercetam, mă inspectam și mă conspectam. Ștergeam imaginile neconcludente din trecutul meu, stereotipe, fără culoare, fără vâsle în apa repede a vieții. Adăugam puțin, foarte puțin, aproape ca o atingere de sărut, ca o umbră de înger, ca o idee cu formă de iubire, un grăunte, ca germenii de nemurire, ca să văd ce poate ieși din strădania
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
stăteau la pândă și plevușca le venea direct în gură fără efort. De la Șantierul Naval, Dunărea se oprea brusc, ca retezată, și curgea nevăzută până la Cotul Pisicii, unde se întrupa din nou în apă curgătoare vizibilă. Bărcile pluteau în gol, vâslele băteau vânjos aerul, vârșele le urmau pline ochi cu pește. Înecații se mișcau duși de curentul nevăzut înainte și înapoi, în poziții pe care numai moartea le poate inventa. Hainele, mulate pe trup, nu mai fluturau în unde. Erau țepene
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1494_a_2792]
-
să merg acolo, să nu ne pierdem unii de alții și ei să nu rămână, pentru totdeauna, În frig, În beznă. — Al cui ești? Al cui ești? Al cui ești? Al cui ești? Cine?... m-ar Întreba Caron, lovind cu vâslele reci, lunecoase, apa atât de Întunecată, Încât nu se oglindește În ea nici o umbră. În beznă, aș auzi doar clipocitul râului fumuriu, sub cerul greu și jos, de plumb, al subpământului. Aș clipi mut, orbit de bezna ca smoala, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
umbră. În beznă, aș auzi doar clipocitul râului fumuriu, sub cerul greu și jos, de plumb, al subpământului. Aș clipi mut, orbit de bezna ca smoala, nu i-aș vedea nici chipul hâd și bărbos, nici mâinile reci, Încleștate pe vâsle. Nimic altceva În jur decât clipocitul nevăzut al apei negre, gata să smulgă de lângă mal luntrea, tocmai când, șovăind, tremurând, aș Întinde piciorul, ca să mă prăbușesc În adâncurile fără fund, umede, Înghețate, care au să se Închidă, uleioase, tăcute, deasupra
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2331_a_3656]
-
totuși atât de greu acasă, încât în seara marelui gătit am rămas în plus în fața viermuielii din bucătărie. Zina, în maieul întins până la o palmă deasupra genunchilor, cu părul strâns într-o basma veche de-a mamei, învârte cu o vâslă în oloiul de magiun care stă pe două ochiuri de aragaz. Mama supraveghează popota, mâțele se încurcă printre picioarele iuți ale femeilor, dintr-un colț mai spre terasă se ridică și fumul subțire al țigării lui Anton. Puteam să știu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2273_a_3598]
-
va observa că pe malul de la nord nu apune soarele. La cererea publicului, puteam să aduc în fața pânzei și barca pe trei roți. Clientul putea să vâslească în ea, la unu optzeci de fundal, nu cumva să-l sfâșie cu vâsla. — O să umplu mânerul vâslei cu plumb - spunea adeseori Engelhard. Dar și așa, dacă nu erau prea mulți la coadă, Engelhard îi punea pe câte unii serios la treabă. Odată, după numai cinci minute de muncă fizică, o femeie mai în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
malul de la nord nu apune soarele. La cererea publicului, puteam să aduc în fața pânzei și barca pe trei roți. Clientul putea să vâslească în ea, la unu optzeci de fundal, nu cumva să-l sfâșie cu vâsla. — O să umplu mânerul vâslei cu plumb - spunea adeseori Engelhard. Dar și așa, dacă nu erau prea mulți la coadă, Engelhard îi punea pe câte unii serios la treabă. Odată, după numai cinci minute de muncă fizică, o femeie mai în vârstă a început să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
mine toate astea nu mă interesează. Clar?! Sau crezi că dacă dumneata poți să influențezi moartea, eu n-aș putea s-o fac?! Uită-te în ochii mei! am țipat eu. Află că nu vreau să devin un orfan etern! Vâsla se înmuia în apă. N-o mișca nimeni. Apoi s-a apropiat de mine, a desfăcut pătura pe care șezuse și m-a acoperit cu ea. — Acum arăți ca fratele meu orb. Care nu vedea nimic, dar credea că simte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2123_a_3448]
-
opus, la Nasul Broaștei, fu ridicat un steguleț roșu, indicând că sosise momentul. Muneharu se ridică brusc. Din mijlocul slujitorilor lui se auzi un suspin involuntar. Generalul porni cu pas grăbit spre zidurile castelului, ca și cum ar fi asurzit dintr-o dată. Vâsla trasa contururi largi în apă. În barcă se aflau cinci oameni: Muneharu, Gessho și trei vasali. Toți bărbații, femeile și copiii din castel stăteau cocoțați pe ziduri și acoperișuri. Văzându-l pe Muneharu cum se îndepărta, nu plângeau, ci-și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
ochii de lacrimi. Barca luneca pașnic pe suprafața lacului. Când întoarse capul, Gessho văzu Castelul Takamatsu rămas la bună distanță în urmă, barca ajungând la jumătatea distanței dintre castel și Nasul Broaștei. — Ajunge, îl instrui Muneharu pe vâslaș. Omul ridică vâsla, fără o vorbă. Nu aveau mult de așteptat. Când barca pornise de la castel, o altă barcă plecase de la Nasul Broaștei. Aceasta îl aducea pe martorul lui Hideyoshi, Horio Mosuke. La proră, fusese fixat un mic fanion roșu, iar pe puntea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
stacojie. Mica luntre care-l purta pe Muneharu, în roba morții, plutea ușor, așteptând ca barca lui Mosuke, cu pavilionul ei roșu fluturând în vânt, să oprească alături. Apa era liniștită. Munții din împrejurimi erau împăcați. Nu se auzea decât vâsla bărcii care se apropia. Muneharu se întoarse spre tabăra clanului Mori, de pe Muntele Iwasaki, și făcu o plecăciune. Mulțumea, în inima lui, pentru numeroșii ani de patronaj de care beneficiase. În timp ce privea steagurile stăpânului său, ochii i se umplură de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
politicos Muneharu. Eu sunt Shimizu Muneharu. Am venit să comit seppuku, potrivit condițiilor tratatului de pace. — Mai am și altceva de spus, așa că, vă rog să așteptați un moment, continuă Mosuke. Adu barca puțin mai aproape, îi spuse vasalului de la vâsla bărcii lui Muneharu. Bordajele celor două vase se atinseră ușor. Apoi, Mosuke spuse, pe un ton demn: — Am un mesaj de la Seniorul Hideyoshi. Pacea ar fi fost imposibilă, fără consimțământul dumneavoastră în această problemă. Îndelungatul asediu trebuie să vă fi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
ankh, spiritul pe care nimeni nu-l poate prinde sau răni. Germanicus și fiul său se obișnuiseră de-acum cu greaca lui arhaică și solemnă, învățată din cărți, plină de cuvinte rare, care venea din secole îndepărtate. Și, în timp ce mișcările vâslelor secondau curentul care îi purta spre gura fluviului, preotul spuse: — M-ai întrebat cum se desfășoară marele Rit. Iar eu îți răspund că nu se întâmplă nimic. Marele Rit este un simbol a ceea ce ochii materiali nu văd, a ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
îmblânzește istețimea. Dar cysta e goală, deoarece conține Ideea de divinitate, care nu are formă, nici chip, nici granițe. Cortegiul cu torțe ajunge la corăbii. Pe Me-se-ket vor urca adepții; pe Ma-ne-djet, corabia sacră de aur care nu are nici vâsle, nici pânze, ci doar o cârmă enormă, se îmbarcă phar-haoui și preoții. Phar-haoui ia cârma și întoarce prova spre luna plină ce răsare din deșert. Pentru că Isis este viața care răsare din moarte și de aceea poartă pe cap discul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
chip masculin, puternic. Germanicus murmură: — Pare să fie el. Putea spune asta, fiindcă singurul portret păstrat în taină la Roma se afla în domus-ul mamei sale, Antonia, fiica romană a marelui rebel. Gajus se aplecă deasupra apei, iar vâslașii împinseră vâslele în sens opus, ca să oprească în acel loc. Acesta fusese așadar conducătorul iubit de oamenii săi pentru că glumea, se lăuda, benchetuia și bea mult împreună cu ei, mereu ocupat cu femeile, darnic, curajos până la inconștiență? Putea fi cu adevărat el. Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
s-a sinucis. Și nu voia să-l seducă pe Augustus, cum au scris învingătorii. Era regina Aegyptus-ului - voia să-și salveze țara de martiriul pe care l-a îndurat. Insula cu palatul devastat era aproape, la câteva bătăi de vâslă. — După cum vezi, spuse preotul, Antonius nu și-ar fi putut construi încăperile departe de ale ei. — Hai să acostăm și să intrăm în palat, îi rugă Gajus. Nu se poate, răspunse preotul, de mai bine de cinci decenii nu intră
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
puțin timp după aceea apăru Brundusium, Brindisi de azi, cel mai mare port al imperiului pentru rutele din Mediterana orientală. Pe măsură ce digul și intrarea portului se vedeau tot mai aproape, corăbiile își strânseră pânzele și își continuară trista întoarcere cu ajutorul vâslelor. Convoiul fusese văzut de departe, fiindcă era o zi senină de iarnă, și toată populația se îngrămădise în port. Cei de pe corabie descoperiră că în port, pe plajă, pe dig, pe mal, pe ziduri, pe case și pe acoperișuri se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
și pe acoperișuri se afla o mulțime compactă care aștepta tăcută, nemișcată. — L-au iubit, șopti mama lui Gajus, fără lacrimi. Corabia pe care se afla familia celui mort intră cea dintâi în port, cu o mișcare din ce în ce mai ușoară a vâslelor care abia atingeau apa. În liniștea aceea înghețată terminară manevrele, ancorele alunecară în apă, marinarii aruncară frânghiile și alți marinari le ridicară de jos; tăcută, corabia se opri cu o legănare scurtă și acostă la chei; puntea fu coborâtă în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
casa Liviei, fiindcă libertul cel viclean rămase descumpănit; îi zise totuși, cu o violență înăbușită: — Dacă cineva cade de-aici și rămâne în viață, vin marinarii de gardă, îl înhață cu cârligele de abordaj și îl ucid cu lovituri de vâslă. Ochii tânărului de deschiseră larg, dar în secunda următoare, ca și cum nu ar fi înțeles, el se aplecă prostește și privi locul care avea să intre în legendele locale ca „stânca lui Tiberius“. Spuse zâmbind: — Dacă te uiți în jos te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
zeități acvatice cu părul ud, pe care acea fosforescență părea că le acoperă de solzi, asemenea cozilor sirenelor. Se întinseră pe fundul bărcii, fiindcă, din cauza fluxului, gura peșterii era acoperită de apă aproape în întregime. Printr-o mișcare pricepută a vâslelor, barca alunecă pe sub boltă și intră în grotă, lăsând în urmă strălucirea soarelui. Ochii lor se umplură de lumină azurie; nubianul cel tăcut ridică vâslele, care străluciră, argintii. Barca se opri în dreptul unei stânci. Gajus și tânărul Helikon săriră pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
fluxului, gura peșterii era acoperită de apă aproape în întregime. Printr-o mișcare pricepută a vâslelor, barca alunecă pe sub boltă și intră în grotă, lăsând în urmă strălucirea soarelui. Ochii lor se umplură de lumină azurie; nubianul cel tăcut ridică vâslele, care străluciră, argintii. Barca se opri în dreptul unei stânci. Gajus și tânărul Helikon săriră pe stâncă și se dezbrăcară; trupurile lor alunecară în apa fosforescentă; pielea lor umedă deveni la rându-i fosforescentă și azurie. Se mișcau în lumina aceea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Dacă a putut s-o construiască regina din Aegyptus, răspunse Împăratul, Roma va putea s-o reconstruiască. Și vom construi și corabia adepților, unde se vor întâlni oameni din toate colțurile lumii ce doresc să urmeze visul tatălui meu. Avea vâsle lungi și ușoare, așa mi-a spus preotul de la Sais. — Se numea Me-se-ket, Augustus, zise Imhotep, și am cunoscut mai mulți oameni care, cu ochii în lacrimi, au văzut-o arzând. Vâslele ei erau atât de lungi și de subțiri
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
ce doresc să urmeze visul tatălui meu. Avea vâsle lungi și ușoare, așa mi-a spus preotul de la Sais. — Se numea Me-se-ket, Augustus, zise Imhotep, și am cunoscut mai mulți oameni care, cu ochii în lacrimi, au văzut-o arzând. Vâslele ei erau atât de lungi și de subțiri, încât, atunci când se ridicau deasupra apei, păreau aripile unor pescăruși. Napolitanul Euthymius, genialul inginer naval cu chipul ars de soarele din Misenum, contempla lacul și colinele care îl împrejmuiau. Spuse: — Un templu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]
-
Mendes, adăugă Imhotep, lângă aqenu, lacul sacru, pe o stelă de piatră sunt incizate legile ritului, pentru ca amintirea lui să nu se piardă: phar-haoui se urcă pe Ma-ne-djet, rotește marea timonă și îndreaptă corabia spre lumină. Dar ea nu are vâsle și nici vele. Cei șaizeci de vâslași de pe Me-se-ket o împing: ei sunt voința omului aflat în căutarea Absolutului. — Eu cred că va trebui să fie o structură puternică, interveni Euthymius. Bârne groase, care se deplasează în față la oscilații
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1889_a_3214]