1,615 matches
-
femininele cătană, ordonanță, sentinelă, calfă denumesc ființe de sex masculin. • Opoziția masculin-feminin pe baza sufixelor diminutivale caracterizează și unele adjective: frumușel-frumușică, curățel-curățică etc. B. Substantivele epicene se caracterizează prin nemanifestarea opoziției de gen; în interpretarea lingvistică a lumii viețuitoarelor, subiectul vorbitor a rămas indiferent la distincția de sex, sau pentru că aceasta este imperceptibilă în cunoașterea empirică sau pentru că el a fost interesat doar de specia în sine. Substantivele au fost înscrise, în consecință, la un gen sau altul, în funcție de istoria limbii
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
edițiile precedente și în gramaticile de autor, se introduce, în interpretarea flexiunii substantivului, și determinarea (vol.I, p.63, pp.73-76, p.535 ș.u.) Conținutul categoriei determinării are natură deictică și sintactică; este interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor și „obiectul” denumit de substantiv, din perspectiva cunoașterii în interiorul relației clasă-constituenți. Opoziția internă a categoriei se dezvoltă între trei termeni: nedeterminare/determinare minimă (sau nedefinită)/determinare maximă (sau definită): Opoziția internă este graduală: student - un student - studentul, dar se dezvoltă
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cetate.” (G.Bacovia, p. 124), „De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva/ Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceapă-a lăuda.” (M. Eminescu, I, p. 141) Nedeterminarea subiectivă este reprezentată de indiferența subiectului vorbitor față de individualitatea „obiectului” denumit de substantiv; el este interesat de „obiect” ca reprezentând o anumită clasă semantic-lexicală: „Arald pe un cal negru zbura, și dealuri, vale/ În juru-i fug ca visuri - prin nouri joacă lună.” (M. Eminescu, I, p. 77
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de determinare minimă, așa cum se întâmplă când diferitele funcții sintactice (subiect și complement direct) sunt realizate prin substantive la plural: „Au venit studenți.” Determinarea minimă semnifică detașarea unui obiect din propria clasă de obiecte, fără ca, obiectul, să primească pentru subiectul vorbitor o identitate distinctă, sau pentru că acesta îl consideră asemenea celorlalte obiecte ale clasei: „Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă,/Ce, cu-a turmelor pășune, a ei patrie ș-o schimbă,/ La pământ dormea ținându-și căpătâi mâna
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a. Determinarea prin forma de masculin caracterizează substantivul intrat, ca regent, într-o relație sintactică: „I-am dat tatei”, dar „I-am dat tatălui tău.” Determinarea prin forma de feminin este specifică întrebuințării substantivului ca singularia tantum din perspectiva subiectului vorbitor: tata = tatăl meu. În limbajul popular, morfemul de determinare rămâne în mod frecvent invariabil în funcție de caz, la substantivele mamă, tată, bunică etc., întrucât acestea exprimă cazurile genitiv și dativ prin morfemul proclitic, numai de caz, lui: „I-am dat lui
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
care impun cazul acuzativ se construiesc cu substantivele nearticulate: „Ceasul este pe masă.”, „El a plecat în oraș.”, „A scos merele din cutie.”, „Vorbește despre film.” Substantivele care denumesc grade de rudenie, expresia lingvistică a unor „obiecte” unice pentru subiectul vorbitor, caracterizându-se prin originea lexicală a sensului de determinare, rămân articulate, indiferent de prepoziția cu care se construiesc: „Merg la (cu) mama (tata, bunicul, bunica.)”, „Vorbesc despre mama etc.” Substantivele-nume de ființe umane care implică numaidecât opoziția determinare definită - determinare
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
rotare/rotarule, directore/directorule, profesore/profesorule etc. Alegerea între cele două dezinențe este condiționată sintactic și stilistic. Forma cu -e este, în general, neutră sub aspect stilistic. Forma cu -ule dezvoltă diferite valori stilistice, în stilul conversației, exprimând atitudinea subiectului vorbitor față de interlocutor: ironie, desconsiderație, admonestare, dar și afecțiune, intimitate; forma în -e identifică: copile, băiete, ciobane, poete, moșnege, bătrâne etc., forma în -ule descrie: copilule, băiatule, ciobanule, poetule, moșneagule, bătrânule etc. Comportându-se adjectival, substantivele cu vocativul în -ule se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
adjectival, substantivele cu vocativul în -ule se caracterizează prin mutații semantice de tip metaforic, în planul lor lexical; substantivul copilule nu mai are ca referent extralingvistic un ‘copil’ ci o ființă umană înscrisă în această categorie, sau pentru atitudinea subiectului vorbitor față de ea, sau pentru felul său de a fi. De altfel, diferite conotații stilistice dezvoltă în mod implicit toate substantivele provenite din adjective sau prin personificări și care tolerează numai dezinența -ule: urâtule, răule etc., dobitocule, măgarule etc. iar, în funcție de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
cu nominativul-acuzativul-genitivul-dativul nearticulat, ca o a treia variantă: chelner!, șofer!, birjar!, sau ca unică variantă: elev!, soldat!, tată!, caporal!, ofițer! etc. Încărcate de mai multă energie, aceste forme dezvoltă adesea diferite conotații stilistice, în interiorul funcției expresive a limbii (circumscrisă subiectului vorbitor: chelner!, șofer!) sau în interiorul funcției conative (circumscrisă destinatarului: soldat!, elev!). Substantivele elev, soldat, caporal, sergent, ofițer etc. rămân, în general, fără valori stilistice speciale când sunt întrebuințate în sintagme cu substantive proprii antroponomastice: elev Ionescu, soldat Păvăloaia, caporal Dionisie etc.
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
interpretarea lingvistică a intensității unor însușiri din perspectiva aprecierilor subiectului locutor. Opoziția internă a categoriei intensității subiective se realizează în doi termeni corelativi purtători de sensuri gramaticale: intensitatea relativă, intensitatea superlativă și un termen neutru, pozitivul. Intensitatea relativă 6; subiectul vorbitor aproximează manifestarea unui caracter relativ scăzut sau relativ ridicat de intensitate a însușirii: „L-am găsit cam trist.” sau consideră că gradul de intensitate a unei însușiri corespunde unor parametri pe care-i are în vedere: „Când era destul de mare
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
trist.” sau consideră că gradul de intensitate a unei însușiri corespunde unor parametri pe care-i are în vedere: „Când era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier.” (M. Eminescu, Proză literară, p. 4) Intensitatea superlativă; subiectul vorbitor situează însușirea la un grad maxim sau minim de intensitate; în funcție de aceste două moduri opuse de a privi gradul superlativ de manifestare a însușirii, intensitatea superlativă prezintă două variante: • superlativul pozitiv; subiectul consideră însușirea la un grad maxim de intensitate
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
minim de intensitate; în funcție de aceste două moduri opuse de a privi gradul superlativ de manifestare a însușirii, intensitatea superlativă prezintă două variante: • superlativul pozitiv; subiectul consideră însușirea la un grad maxim de intensitate: „Fata e foarte inteligentă.” • superlativul negativ; subiectul vorbitor consideră însușirea la un grad minim de intensitate: „Fata e foarte puțin inteligentă.” Ca și în cazul superlativului obiectiv (comparativ), superlativul subiectiv negativ se întrebuințează cel mai adesea pentru exprimarea eufemistică a unor însușiri prin adjectivul antonim: „Dana este foarte
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
e foarte puțin inteligentă.” Ca și în cazul superlativului obiectiv (comparativ), superlativul subiectiv negativ se întrebuințează cel mai adesea pentru exprimarea eufemistică a unor însușiri prin adjectivul antonim: „Dana este foarte puțin frumoasă.” înseamnă „Dana este (foarte) urâtă.” Când subiectul vorbitor apreciază că gradul de intensitate atins de însușirea unui obiect depășește anumite limite, el dezvoltă o a treia variantă a superlativului, o variantă în cel mai înalt grad emfatică - superlativul excesiv 7: „(...) Ca să mediteze pune/ Urechile ce-s prea lunge
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
denumind ființe umane: „Mi-oi desface de-aur părul,/Să-ți astup cu dânsul gura.” (M. Eminescu, I, p. 55) Prin trăsătura semantică + uman, care ar trebui să-i restrângă sfera de întrebuințare, pronumele dânsul este apropiat în conștiința subiectului vorbitor de pronumele personale de reverență. Pronumele însul, însa, caracterizate prin trăsătura semantică - uman,se întrebuințează numai la acuzativ, precedat de prepozițiile în, din, devenite în sintagmă cu acest pronume într-, dintr-: „Am intrat într-însul.”, „Am ieșit dintr-însa.” FLEXIUNEA
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Categoria gramaticală a persoaneitc "Categoria gramatical\ a persoanei" Persoana este o categorie gramaticală proprie pronumelui, dar caracterizează și flexiunea verbală. Conținutul ei semantic își are originea în situația de comunicare; la pronume rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor și protagoniștii actului de comunicare. Conținutul categoriei de persoană se organizează în baza a trei termeni corelativi: • persoana I; subiectul vorbitor este și obiect al comunicării lingvistice: „Eu cânt.” înseamnă $Eu spun că$$ eu cânt; • persoana a II-a; subiectul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
ei semantic își are originea în situația de comunicare; la pronume rezultă din interpretarea lingvistică a raportului dintre subiectul vorbitor și protagoniștii actului de comunicare. Conținutul categoriei de persoană se organizează în baza a trei termeni corelativi: • persoana I; subiectul vorbitor este și obiect al comunicării lingvistice: „Eu cânt.” înseamnă $Eu spun că$$ eu cânt; • persoana a II-a; subiectul vorbitor identifică pe interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: „Tu cânți.” înseamnă $Eu spun că$$ tu cânți; • persoana a III-a; subiectul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
și protagoniștii actului de comunicare. Conținutul categoriei de persoană se organizează în baza a trei termeni corelativi: • persoana I; subiectul vorbitor este și obiect al comunicării lingvistice: „Eu cânt.” înseamnă $Eu spun că$$ eu cânt; • persoana a II-a; subiectul vorbitor identifică pe interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: „Tu cânți.” înseamnă $Eu spun că$$ tu cânți; • persoana a III-a; subiectul vorbitor constată că obiectul comunicării lingvistice nu este nici unul din protagoniștii actului lingvistic: „El cântă” înseamnă $Eu spun că$$ El
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este și obiect al comunicării lingvistice: „Eu cânt.” înseamnă $Eu spun că$$ eu cânt; • persoana a II-a; subiectul vorbitor identifică pe interlocutor cu obiectul comunicării lingvistice: „Tu cânți.” înseamnă $Eu spun că$$ tu cânți; • persoana a III-a; subiectul vorbitor constată că obiectul comunicării lingvistice nu este nici unul din protagoniștii actului lingvistic: „El cântă” înseamnă $Eu spun că$$ El/ea $adică nici eu, nici tu$$ cântă. Conținutul semantic categorial se suprapune cu conținutul semantic lexical, ceea ce face din persoană o
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a și a III-a, diferite în funcție de gradul de reverență și de specificul situației de comunicare, variabil, parțial, în funcție de gen, număr și caz. Sub aspect semantic, identitatea specifică a pronumelui de politețe este dată de reflectarea atitudinii reverențioase a subiectului vorbitor, determinată de specificul relațiilor sociale cu interlocutorul sau cu „obiectul” comunicării marcat prin trăsătura + uman. Identitatea specifică a fiecărui pronume își are originea, ca și la pronumele personal (neutru), în protagoniștii și în obiectul comunicării. Pronumele de persoana a II
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
structura sa intră pronumele personal însși pronumele reflexiv de dativ, forme neaccentuate: -mi, -ți, -și ș.a.m.d.5. În cursul flexiunii, pronumele este variabil în funcție de persoană, gen și număr. Persoanatc "Persoana" La persoana I, prin pronumele de identificare, subiectul vorbitor fixează identitatea cu sine însuși a locutorului: (eu) însumi; La persoana a II-a, subiectul vorbitor subliniază identitatea cu sine însuși a interlocutorului: (tu) însuți; La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuși a „obiectului comunicării”, aparținând
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a.m.d.5. În cursul flexiunii, pronumele este variabil în funcție de persoană, gen și număr. Persoanatc "Persoana" La persoana I, prin pronumele de identificare, subiectul vorbitor fixează identitatea cu sine însuși a locutorului: (eu) însumi; La persoana a II-a, subiectul vorbitor subliniază identitatea cu sine însuși a interlocutorului: (tu) însuți; La persoana a III-a, vorbitorul subliniază identitatea cu sine însuși a „obiectului comunicării”, aparținând de regulă câmpului semantic uman: (el) însuși. Sinonimia funcțional-stilistică în care intră cu adverbul chiar face
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
a pronumelui a suprapunerii din plan sintactic; este generat de raportul dintre locutor-subiectul-obiectul gramatical al verbului din textul lingvistic - obiect al comunicării. Persoana I: locutorul este concomitent subiect și obiect al verbului: Eu mă îmbrac. Persoana a II-a: subiectul vorbitor stabilește identitatea interlocutorului cu subiectul și obiectul acțiunii verbului: Tu te îmbraci. Persoana a III-a: subiectul vorbitor constată identitatea dintre obiectul actului lingvistic și subiectul și obiectul acțiunii verbale, circumscrisă, prin textul lingvistic, obiectului comunicării: El se îmbracă. Această
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
lingvistic - obiect al comunicării. Persoana I: locutorul este concomitent subiect și obiect al verbului: Eu mă îmbrac. Persoana a II-a: subiectul vorbitor stabilește identitatea interlocutorului cu subiectul și obiectul acțiunii verbului: Tu te îmbraci. Persoana a III-a: subiectul vorbitor constată identitatea dintre obiectul actului lingvistic și subiectul și obiectul acțiunii verbale, circumscrisă, prin textul lingvistic, obiectului comunicării: El se îmbracă. Această dublă identitate diferențiază pronumele reflexive de cele personale neutre cu aceeași formă, la persoanele I și a II
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
decret și în mod curent adjectivul întâiul. PRONUMELE INTEROGATIVTC "PRONUMELE INTEROGATIV" Sub aspect semantic, pronumele interogativ se caracterizează prin apartenența la instrumentele interogației, alături de adverbele interogative; sunt substitute ale unor substantive (pronume) care ar conține informațiile dorite, căutate de subiectul vorbitor în legătură cu identitatea unor „obiecte” din realitatea extralingvistică. Între ele, pronumele interogative se disting prin unele trăsături semantice prin care ar urma să se diferențieze substantivele-substitut, în interiorul opoziției + uman/- uman: + uman: cine: „Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
relații de esență temporală. În exprimarea acestor relații - cel mai adesea de posterioritate față de o acțiune verbală desfășurată în trecut -, semiauxiliarele de timp introduc două perspective: • a narațiunii, situată într-un moment anterior momentului desfășurării procesului de comunicare; • a subiectului vorbitor, situat în momentul desfășurării procesului de comunicare și cunoscător al desfășurării acțiunii verbale, posterioară față de timpul evenimentelor narațiunii, dar anterioară față de timpul vorbirii: „...Până ce să-mi iau măsurile pentru ce era să fie mai târziu, găsii cu cale...” (C.Hogaș
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]