8,426 matches
-
Robert I (d. octombrie 886) a fost conte de Troyes de la 876 până la moarte. Robert a fost fiul contelui Odo I de Troyes cu Wandilmodis. Abatele laic de Saint-Loup îl menționează pentru prima dată pe Robert în 25 octombrie 874, atunci când apare într-o chartă a regelui Carol
Robert I de Troyes () [Corola-website/Science/328515_a_329844]
-
Robert I (d. octombrie 886) a fost conte de Troyes de la 876 până la moarte. Robert a fost fiul contelui Odo I de Troyes cu Wandilmodis. Abatele laic de Saint-Loup îl menționează pentru prima dată pe Robert în 25 octombrie 874, atunci când apare într-o chartă a regelui Carol cel Pleșuv, care acordă Chaource, în Tonnerre, abației. Robert a succedat
Robert I de Troyes () [Corola-website/Science/328515_a_329844]
-
(n. cca. 1190-d. 30 martie 1225) a fost fiica și moștenitoarea lui Albert al II-lea, conte de Metz și de Dagsburg (Dabo). Ea a fost o trouvère și a fost căsătorită în trei rânduri. Gertruda a purtat numele mamei sale, Gertruda de Baden, fiică a markgrafului Herman al III-lea de Baden. Ea l-a succedat
Gertruda de Dagsburg () [Corola-website/Science/328518_a_329847]
-
din septembrie 1205, pe când Gertruda era doar un copil. Imediat după căsătorie, soțul ei a preluat imediat administrarea moștenirii, însă a murit la începutul anului 1220 fără să fi avut copii. În mai 1220, Gertruda s-a recăsătorit cu Theobald, conte de Champagne (ca Theobald al IV-lea) și rege al Navarrei (ca Theobald I), care pe atunci era doar un adolescent. Căsătoria a avut loc împotriva voinței împăratului Frederic al II-lea de Hohenstaufen. În 1222, Theobald a repudiat-o
Gertruda de Dagsburg () [Corola-website/Science/328518_a_329847]
-
Hohenstaufen. În 1222, Theobald a repudiat-o pe Gertruda fie pe motiv de consanguinitate (potrivit cronicii lui Albericus Trium Fontanum), fie de sterilitate (conform cu călugărul Richerus). În 1224, ea s-a căsătorit pentru a treia oară, de această dată cu contele Simon al III-lea de Saarbrücken și Leiningen, dar a decedat la mai puțin de un an după aceea. Gertruda a fost înmormântată în abația de Sturzelbronn. Ultimul ei soț a moștenit comitatul de Dagsburg. Gertruda este probabil acea ducesă
Gertruda de Dagsburg () [Corola-website/Science/328518_a_329847]
-
(d. 1158) a fost un nobil francez, senior de Vitry și devenit "jure uxoris" conte de Rethel, de la 1124 și până la moarte. Descendența lui este neclară. Se afirmă uneori că ar fi fost fiul unui anume Andre, castelan de Vitré, cu Agnès de Mortain. Cu toate acestea, conexiunea are la bază confuzia dintre localitățile Vitré
Odo de Vitry () [Corola-website/Science/328527_a_329856]
-
Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (16 ianuarie 1735 - 28 noiembrie 1788), a fost conte de Nassau-Weilburg până în 1753, apoi primul conducător al principatului de Nassau-Weilburg între 1753 și 1788. A fost fiul contelui Karl August, Prinț de Nassau-Weilburg și a Augusta Frederika Wilhelmina de Nassau-Idstein. Și-a succedat tatăl în 1753 și a unit
Karl Christian de Nassau-Weilburg () [Corola-website/Science/336444_a_337773]
-
Karl Christian, Prinț de Nassau-Weilburg (16 ianuarie 1735 - 28 noiembrie 1788), a fost conte de Nassau-Weilburg până în 1753, apoi primul conducător al principatului de Nassau-Weilburg între 1753 și 1788. A fost fiul contelui Karl August, Prinț de Nassau-Weilburg și a Augusta Frederika Wilhelmina de Nassau-Idstein. Și-a succedat tatăl în 1753 și a unit teritoriile sale în 1783 cu Nassau-Saarbrücken, Nassau-Usingen și Nassau-Dietz. La 5 martie 1760, la Haga, el s-a căsătorit
Karl Christian de Nassau-Weilburg () [Corola-website/Science/336444_a_337773]
-
30 iulie 1683 - 4 septembrie 1742) a fost contesă de Erbach-Erbach prin naștere și Ducesă de Saxa-Hildburghausen prin căsătorie. Din 1724 până în 1728 a fost regentă în timpul minoratului fiului ei, Ernest Frederic. Sophia Albertine a fost fiica cea mică a contelui Georg Ludwig I de Erbach-Erbach (1643-1693) și a soției acestuia, contesa Amalia Katharina de Waldeck-Eisenberg (1640-1697). La Erbach, la 4 februarie 1704, Sophia Albertine s-a căsătorit cu Prințul Ernest Frederick, fiul cel mare al Ducelui Ernest de Saxa-Hildburghausen. Cuplul
Sofia Albertine de Erbach-Erbach () [Corola-website/Science/336483_a_337812]
-
de Chimay, doamnă de onoare a reginei. Ea a cunoscut fastul și frivolitatea de la curtea regală, iar mai apoi furtunile și conspirațiile din perioada Revoluției franceze. În 1793 s-a căsătorit la vârsta de 15 ani și zece luni cu contele Gabriel de Berny, un tânăr rece și rezervat ce avea 24 de ani, cu care a avut nouă copii. Între anii 1799 și 1815 a avut o aventură cu André Campi, un apropiat al familiei lui Napoleon și secretar al
Laure de Berny () [Corola-website/Science/336536_a_337865]
-
XIX-lea, zona în care se află Centrul de Sport era o zonă cu livezi în perimetrul orașului, în continuarea străzii Goya, la marginea extinderii realizate la cererea marchizului de Salamanca. În anul 1872, primarul de atunci al orașului Madrid, Contele de Toreno a pus piatra de temelie a unei noi arene pentru tauri întrucât cea veche, situată lângă Puerta de Alcalá, a fost demolată pentru construirea unui nou cartier. Doi ani mai târziu, pe 4 septembrie 1874 a fost inaugurată
Palatul Sporturilor Comunității din Madrid () [Corola-website/Science/336537_a_337866]
-
X-lea al Castiliei, iubirea pentru literatură, poezia portugheză și arta trubadurilor" iar Beatrice a crescut în acest mediu rafinat. Doi dintre fiii nelegitimi ai regelui, ambii figuri importante în panoramă cuturală a regatului se aflau la curte: Pedro Afonso, conte de Barcelos, poet și trubadur, autor a "Crónica Geral de Espanha" și "Livro de Linhagens", si, Afonso Sanches de Albuquerque, fiul favorit al regelui Denis și un celebru trubadur. Căsătoria a fost celebrata la Lisabona la 12 septembrie 1309. Înainte
Beatrice a Castiliei (1293–1359) () [Corola-website/Science/336539_a_337868]
-
și fratele lui mai mare Pedro al IV-lea al Portugaliei (ambii unchi ai lui Sebastian) s-au bătut, până în anul 1834. Mama lui Sebastian s-a recăsătorit 27 de ani mai târziu, în 1838, cu unchiul ei, Infantele Carlos, Conte de Molina, primul pretendent carlist la coroana Spaniei. Sebastian a participat la al doilea asediu de la Bilbao și a devenit comandant al armatei carliste de nord din 30 decembrie 1836. A câștigat în Bătălia de la Oriamendi (16 martie 1837) împotriva
Infantele Sebastian al Portugaliei și Spaniei () [Corola-website/Science/333459_a_334788]
-
un adaos de la sfârșitul secolului al XVII-lea (mai precis din 1672). Biserică își păstrează aspectul său din secolul al XVI-lea: o singură navă susținută de două rânduri de coloane. Într-una din capele se află monumentul funerar al contelui Giuseppe Mangilli, proiectat de Luigi Trezza cu un bust de Angelo Pizzi. Principala piesă din altar este pictură "Îngerul păzitor" de Bernardo Strozzi. Capelă este locul de înmormântare al mai multor membri ai familiei Cornaro, inclusiv Giorgio Cornaro și sora
Biserica Sfinții Apostoli din Veneția () [Corola-website/Science/333448_a_334777]
-
Fine Art" din Londra, unde ia contact și cu mișcarea politică și intră în "Uniunea Națională a Societăților de Femei Sufragete", care milita pentru emanciparea femeii. Ulterior se mută la Académie Julian din Paris. Aici îl cunoaște pe viitorul soț, contele Casimir Markievicz. În 1908 intră în proaspătul înființat Sinn Féin și se angajează în războiul civil irlandez. Astfel, în 1909 înființează "Fianna Éireann", o organizație naționalistă paramilitară care antrena tineri și tinere în utilizarea armelor de foc. În 1911 este
Constance Markievicz () [Corola-website/Science/333466_a_334795]
-
lucru a potolit o potențială răscoală serioasă în flotă sau dacă s-a întamplat din cauza ordinelor pe care le-a primit Tourville. În luna mai 1692 flota franceză de 44 nave de linie, comandată de amiralul Anne Hilarion de Costentin, conte de Tourville, se pregătea să transporte o armată de invazie alcătuită din trupe franco-irlandeze pentru a-l repune pe Iacob al II-lea pe tronul Angliei. Deși Tourville se afla la comanda flotei, deciziile strategice urmau să fie luate de către
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
Bernardin Gigault de Bellefonds. Victoria franceză de la Bătălia de la Beachy Head obținută cu doi ani în urmă, în iunie 1690, deschisese posibilitatea distrugerii flotei aliate și debarcării unei armate de invazie. Regele Ludovic al XIV-lea și ministrul său naval, Contele Pontchartrain, plănuiau să debarce o armată în Anglia și să-l repună pe tron pe Iacob al II-lea. Inițial plănuiau să lanseze invazia în aprilie 1692 înainte ca flotele engleză și olandeză să iasă pe mare și să se
Bătăliile de la Barfleur și de la La Hougue () [Corola-website/Science/333474_a_334803]
-
de origine flamanda D'Anna, care l-a vândut la mijlocul secolului al XVII-lea familiei nobiliare venețiene Viaro. În secolul al XVIII-lea a trecut la familiile Foscarini și apoi Martinengo, în timp ce în secolul al XIX-lea a devenit proprietatea contelui Giovanni Conți, care după moartea sa a dispus să devină azil de bătrâni. În 1917, în cele din urmă, a devenit proprietar antreprenorul Giuseppe Volpi, care în 1925 a primit titlul de conte de Misurata. La o primă vedere, fațadă
Palatul D'Anna Viaro Martinengo Volpi di Misurata () [Corola-website/Science/333496_a_334825]
-
flamanda D'Anna, care l-a vândut la mijlocul secolului al XVII-lea familiei nobiliare venețiene Viaro. În secolul al XVIII-lea a trecut la familiile Foscarini și apoi Martinengo, în timp ce în secolul al XIX-lea a devenit proprietatea contelui Giovanni Conți, care după moartea sa a dispus să devină azil de bătrâni. În 1917, în cele din urmă, a devenit proprietar antreprenorul Giuseppe Volpi, care în 1925 a primit titlul de conte de Misurata. La o primă vedere, fațadă clădirii pare
Palatul D'Anna Viaro Martinengo Volpi di Misurata () [Corola-website/Science/333496_a_334825]
-
secolul al XIX-lea a devenit proprietatea contelui Giovanni Conți, care după moartea sa a dispus să devină azil de bătrâni. În 1917, în cele din urmă, a devenit proprietar antreprenorul Giuseppe Volpi, care în 1925 a primit titlul de conte de Misurata. La o primă vedere, fațadă clădirii pare a fi împărțită în patru secțiuni cu două tipuri structurale alternante, dar la o privire mai atentă se observă că prima secțiune de pe stânga a fost legată de clădirea existența la
Palatul D'Anna Viaro Martinengo Volpi di Misurata () [Corola-website/Science/333496_a_334825]
-
putut fi montate între brațele ordinului și pe cruce săbii de aur sau argint. Acele de aur au însemnat dobândirea decorației de război cu săbii la gradul actual, acele de argint deja primise la un grad inferior. Ultimul destinatar, Ernst Conte de Silva-Tarouca, a fost decorat în ziua de 11 noiembrie 1918, cu câteva ore înaintea demisiunii împăratului Carol I al Austriei. De la sfârșitul monarhiei ordinul nu a mai fost acordat. Ordinul Leopold a fost una dintre cele patru cele mai
Ordinul Leopold (Austria) () [Corola-website/Science/333502_a_334831]
-
Prințul Luís de Orléans-Braganza (26 ianuarie 1878 - 26 martie 1920), a fost moștenitor al tronului Imperiului Braziliei. El s-a născut în Brazilia, ca al doilea fiu al Prințului Gaston, Conte de Eu și a Isabel, Prințesă Imperială a Braziliei. A fost exilat împreună cu familia ca rezultat al loviturii de stat din 1889 care a dus la formarea republicii. În 1908, anul în care el s-a căsătorit, fratele său mai
Luís de Orléans-Braganza (1878–1920) () [Corola-website/Science/333517_a_334846]
-
-lea al Castiliei. Stră-străbunicul ei a fost Rodrigo Alfonso de León, Lord de Aliger, fiul nelegitim al regelui Alfonso al IX-lea de León. Ea a fost, de asemenea, descendentă nelegitimă din Infanta Sancha Henriques a Portugaliei, fiica lui Henric, Conte de Portugalia. Inês a venit în Portugalia în 1340 ca doamnă de onoare a Constancei de Castilia, recent căsătorită cu Petru, moștenitor aparent la tronul Portugaliei. Prințul s-a îndrăgostit de ea și a început să-și neglijeze soția, punând
Inês de Castro () [Corola-website/Science/333507_a_334836]
-
în Nettuno) este un fost fotbalist italian și fost antrenor în Serie A la echipa AȘ Romă în perioada 14 martie 2005 până pe 30 iunie 2005. A jucat pe postul de extremă, fiind un jucător rapid, bun păsător și dribleur. Conți a jucat în națională Italiei care a câștigat în 1982, Campionatul Mondial. A fost unul dintre cei mai buni jucători ai turneului, având un rol deosebit în finală, unde chiar dacă a fost atenționat cu cartonașul galben după 31 de minute
Bruno Conti () [Corola-website/Science/330488_a_331817]
-
de minute. Italia a câștigat meciul cu 3-1. De-a lungul carierei sale în Italia, a jucat pentru AȘ Romă din 1973 până în 1990, câștigând campionatul în 1983 și Coppa Italia de 4 ori. După plecarea antrenorului Luigi Del Neri, Conți a fost promovat de la postul de antrenor al echipei de juniori către cel de antrenor principal al Romei în sezonul 2004-2005. Nu deține licența de antrenor. A fost antrenorul lui AȘ Romă, până la antrenorul Luciano Spalletti.
Bruno Conti () [Corola-website/Science/330488_a_331817]