8,040 matches
-
Bulgaria, România și Ungaria) și lăsate, din acest motiv, să se autoguverneze. Cu excepția Germaniei și a miezului Uniunii Sovietice, fiecare stat european continental implicat În al doilea război mondial a fost ocupat de cel puțin două ori: mai Întâi de inamici, apoi de armatele eliberatoare. Unele țări (Polonia, țările baltice, Grecia, Iugoslavia) au fost ocupate de trei ori În cinci ani. Cu fiecare invazie, regimul anterior era distrus, autoritatea sa demolată, elitele eliminate. În unele locuri, rezultatul a fost tabula rasa
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dar dilema fundamentală era una singură: nu exista un precedent pentru experiența europeană din ultimii șase ani. În primul rând, orice lege referitoare la actele celor care colaboraseră cu nemții avea să fie fatalmente retroactivă - Înainte de 1939, delictul „colaborării cu inamicul” nu exista. În războaiele anterioare, armatele de ocupație ceruseră și obținuseră cooperare și sprijin de la popoarele cucerite, dar, cu excepția unor cazuri speciale - cum au fost naționaliștii flamanzi În Belgia aflată sub ocupație germană Între 1914 și 1918 -, acest lucru nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colaboraționismul nu cădea sub incidența legii decât atunci când echivala cu trădarea. Ca să luăm un exemplu grăitor, mulți colaboraționiști din Franța - indiferent de circumstanțele particulare - au fost inculpați și condamnați, conform Articolului 75 al Codului Penal din 1939, pentru „pactizare cu inamicul”. Dar cei aduși În fața curților judecătorești franceze lucraseră adesea nu pentru naziști, ci cu regimul de la Vichy, condus și administrat de francezi și, În aparență, moștenitorul legitim al statului francez antebelic. Aici, ca și În Slovacia, Croația, Ungaria, Protectoratul Boemiei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
locali Între 1922 și 1943, țara a fost scoasă de sub sceptrul lui Mussolini de unul dintre mareșalii acestuia, Pietro Badoglio, al cărui prim guvern antifascist era alcătuit În majoritate din foști fasciști. Singurul delict fascist evident condamnabil era colaborarea cu inamicul după (invazia germană din) 8 septembrie 1943. Prin urmare, majoritatea inculpaților erau din Nordul ocupat și avuseseră de-a face cu guvernul-marionetă instalat la Salò, lângă lacul Garda. Mult persiflatul chestionar „Ai fost fascist?” (Scheda Personale), pus În circulație În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
distincție Între partizanii de stânga care luptaseră Împotriva lui Hitler și gherilele comuniste care Încercau să dărâme statul grec postbelic (ce-i drept, adesea era vorba despre aceiași oameni), judecați și condamnați În anii următori au fost nu colaboraționiștii, ci inamicii lor, partizanii - În plus, ei s-au văzut excluși din viața publică decenii la rând, iar copiii și nepoții lor nu s-au putut angaja În supradimensionatul sector de stat până spre sfârșitul anilor ’70. Procesele și epurările din Grecia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniștii au preluat pur și simplu instituții naziste precum organizația muncitorească a partidului (NSDAP) sau gardienii de bloc*, schimbându-le doar numele și conducerea. Dar naziștii erau adaptabili și pentru că erau șantajabili. Autoritățile sovietice erau pregătite să conspire cu foștii inamici, mințind cu privire la natura și amploarea nazismului În estul Germaniei - În versiunea lor, elementele capitaliste și naziste se limitau la zona de vest a Germaniei, În timp ce viitoarea RDG era o țară de muncitori, țărani și eroi antifasciști -, dar știau prea bine
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
schimbare majoră. Pentru mulți, dezastrul din 1940 a Însemnat eșecul deplin al sistemului și al clasei dominante”. Dar problemele, În Franța sau În alte părți, nu au apărut În 1940. Partizanii antifasciști de pretutindeni susțineau că luptă nu numai cu inamicii de război și reprezentanții lor locali, ci cu un Întreg sistem social și politic, pe care Îl considerau direct responsabil de nenorocirea abătută asupra țării lor. De vină erau politicienii, bancherii, afaceriștii și soldații din perioada interbelică: ei Își târâseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Întârziere a celui de-al doilea front (vestic) o stratagemă a Aliaților, pentru a istovi Rusia și a profita apoi de sacrificiile sale. Pacturile și acordurile dinainte de război ofereau fiecărei părți dovada neseriozității celeilalte; singurul lucru care le unea era inamicul comun. Această suspiciune reciprocă explică acordurile din timpul războiului și Înțelegerile la care au ajuns cele trei mari guverne aliate. La Casablanca, În ianuarie 1943, s-a convenit că războiul european nu va lua sfârșit Înainte de capitularea necondiționată a Germaniei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cel mai cosmopolit dintre orașele Europei Centrale o linie care avea să devină prima frontieră reală a Războiului Rece. Desigur, Războiul Rece „oficial” nu era Încă o realitate. Dar, În anumite privințe, Începuse cu mult Înainte de mai 1945. Cu un inamic comun de talia Germaniei, era ușor să uiți disputele și antagonismele ce separau Uniunea Sovietică de aliații săi militari. Dar ele nu dispăruseră. Patru ani de cooperare nesigură Într-o luptă pe viață și pe moarte cu dușmanul comun nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Basarabia și Bucovina (luate de la România), Rutenia subcarpatică (de la Cehoslovacia), vestul Ucrainei (de la Polonia), estul Finlandei, trei republici baltice independente și orașul Königsberg/Kaliningrad din Prusia Orientală, toate acestea au părut laurii victoriei, și nu roadele unor acorduri infame cu inamicul fascist. Pentru Uniunea Sovietică, lărgirea teritorială avea două consecințe. Punea capăt statutului de paria. Acest lucru conta foarte mult pentru Stalin, devenit liderul unui imens bloc eurasiatic: pentru a consacra acest nou statut, URSS a insistat asupra unui sistem de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
francezilor). Directiva JCS 1067 a Statului-Major Interarme (Planul Morgenthau) a fost Înlocuită de JCS 1779, care proclama oficial noile obiective americane: unificarea economică a vestului Germaniei și Încurajarea autonomiei. Pentru americani mai ales, germanii ieșeau cu repeziciune din rolul de inamici 11. Miniștrii de Externe - Molotov, Bevin, Marshall și Bidault - s-au Întâlnit o ultimă dată la Londra, Între 25 noiembrie și 16 decembrie 1947. Era o adunare ciudată, de vreme ce relațiile dintre ei erau practic rupte. Aliații occidentali elaborau mai departe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
naționale. Paranoic, Stalin Își vedea monopolul puterii amenințat din toate direcțiile, ceea ce nu Înseamnă că se Înșela complet În privința pericolului „titoist”, care era autentic. Din acest moment, așadar, naționalismul („șovin”, „burghez”) n-a mai constituit un avantaj, ci a fost inamicul public numărul unu. La Întâlnirea Kominform din iunie 1948, termenul „naționalist” a fost În premieră folosit În sens peiorativ pentru a condamna „devierea” titoistă. Acum, când toți adversarii din interior ai comunismului erau morți, Încarcerați sau exilați, ce mai amenința
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
noroc de asemenea inhibiții: cel mai mare proces-spectacol a fost organizat la Praga, În noiembrie 1952. Un proces-mamut fusese planificat Încă din 1950, imediat după scandalurile Rajk și Kostov, dar până să fie pus În scenă accentul s-a deplasat. Inamicul era În continuare Tito, iar spionajul În favoarea puterilor occidentale rămânea principalul cap de acuzare. Dar dintre cei 14 acuzați În „Procesul capilor conspirației Împotriva statului” 11 erau evrei. Rechizitoriul sublinia, de la prima pagină, că nu e o coincidență. „Trădătorii naționaliști-burghezi
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Germania de Est era un teritoriu deosebit de propice. În ianuarie 1953, pe măsură ce „complotul doctorilor” lua amploare la Moscova, evreii est-germani proeminenți și comuniștii evrei au fugit În Vest. Un membru al Comitetului Central est-german, Hans Jendretsky, a cerut ca evreii - „inamicii statului” - să fie excluși din viața publică. Fie din Întâmplare, fie din nesincronizare, fie din prudență, toate cele trei state au evitat un proces antisemit de amploare, de genul celui plănuit la Moscova și realizat la Praga. Procesul Slánský, așa cum
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au fost Încurajați să se „reeduce” reciproc prin tortură fizică și psihică. Majoritatea victimelor erau studenți, „sioniști” și alți deținuți politici necomuniști. Statul comunist era permanent Într-un război nedeclarat cu propriii cetățeni. Ca și Lenin, Stalin exploata nevoia de inamici: era În logica statului stalinist să se mobilizeze constant Împotriva dușmanilor săi - din exterior, dar mai ales din interior. Cum spunea Ștefan Rais, ministrul cehoslovac al Justiției, cuvântând pe 15 iunie 1952 la Conferința Avocaților Cehoslovaci: (Avocatul) trebuie (...) să se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a justifica fapul bizar că, deși pretutindeni alegerile indicau un sprijin În proporție de 99% pentru partid, dușmanii se Înmulțeau neabătut, lupta devenea tot mai aprigă, iar istoria națională a Uniunii Sovietice trebuia reprodusă minuțios În tot blocul sovietic. Principalii inamici erau, desigur, țăranii și burghezii. Dar În practică intelectualii erau cel mai ușor de persecutat, așa cum fuseseră și pentru naziști. Atacul veninos al lui Stalin Împotriva Annei Ahmatova - „călugăriță sau târfă, mai bine zis călugăriță și târfă, amestecând rugăciunea și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Îi avantaja polemic pe comuniști. Filocomunismul - sau măcar anti-anticomunismul - era esența logică a antifascismului 9. Desigur, Uniunea Sovietică avea tot interesul să atragă atenția asupra meritelor ei antifasciste În anii de după război, mai ales când Statele Unite au Înlocuit Germania ca inamic. Retorica antifascistă viza acum America, acuzată mai Întâi că Îi apără pe fasciștii revanșarzi și prezentată apoi, prin extensie, ca fiind ea Însăși o amenințare fascistă. Eficacitatea tacticii comuniste se explică prin frica autentică și generalizată, În Europa, de o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se poate de prost: armata franceză era În acel moment Învinsă și umilită În Vietnam, iar noul prim-ministru francez, Pierre Mendès-France, a socotit (pe bună dreptate) că fragilul guvern de alianță ar fi fost periclitat de propunerea nepopulară ca inamicul național să fie reînarmat. În consecință, când Tratatul CEA a ajuns În final la Adunarea Națională pentru ratificare, Mendès-France a refuzat să-și asume responsabilitatea, iar la 30 august 1954 documentul a fost respins cu 264 de voturi pentru și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o armată de cel mult jumătate de milion de oameni, iar Germania adera la NATO ca stat suveran 4. Când aceste tratate ratificate intrau În vigoare, ocupația Germaniei avea să ia practic sfârșit, iar Aliații vestici să semneze pacea cu inamicii. Trupele aliate urmau să rămână În Republica Federală pentru a Împiedica o recidivă germană, dar numai În cadrul unei prezențe europene și conform unui acord reciproc. Francezii nu aprobau unanim aceste planuri, dar cum refuzaseră tocmai alternativa pe care tot ei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a popularizat ideea că nemții buni Își petrecuseră războiul opunându-se lui Hitler; În al doilea rând, ca victimă a dușmanilor - orașele lăsate În ruină de bombardamentele aliate alimentau ideea că acasă, ca și pe front, germanii suferiseră enorm din cauza inamicilor; În fine, ca victimă a „distorsiunilor” răuvoitoare ale propagandei postbelice care, potrivit opiniei generale, minimaliza pierderile Germaniei și În același timp Îi exagera În mod deliberat „crimele”. În primii ani ai Republicii Federale existaseră semne că aceste sentimente s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de Gaulle s-a orientat, după cum am văzut, către Bonn și a semnat Tratatul cu Republica Federală - plin de Încărcătură simbolică, dar lipsit de obiect. Ideea că Franța putea compensa vulnerabilitatea la presiunile anglo-americane printr-o aliniere cu vechiul său inamic de peste Rin nu era câtuși de puțin nouă. În iunie 1926, diplomatul francez Jacques Seydoux Îi informa pe superiorii săi politici, Într-o notă confidențială, că „este mai bine să conlucrăm cu germanii și să dominăm Europa decât să ne
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clienți care se diminua considerabil, În loc să riște un start nou, cu produse noi, pe piețe noi. Soluția nu era simplă. Keynes, din nou: „Dacă, dintr-o tristă eroare geografică, aviația americană (este prea târziu să ne punem toate speranțele În inamic) ar distruge fiecare uzină de pe coasta de nord-est și din Lancashire (la o oră când sunt acolo numai directorii), am fi salvați. Nu știu cum altfel am putea regăsi acea exuberantă lipsă de experiență care, pe cât se pare, e indispensabilă pentru succes
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Credința de nezdruncinat a lui Sartre nu era Împărtășită de toți, dar Întreg spectrul politic era de acord că oricine Încearcă să Înțeleagă lumea trebuie să ia În serios marxismul și moștenirea sa politică. Raymond Aron - contemporanul lui Sartre și inamicul său intelectual, după ce-i fusese odinioară prieten - a fost toată viața anticomunist. Dar și el recunoștea (cu un amestec de regret și fascinație) că marxismul constituia ideea dominantă a vremii: religia seculară a epocii. Între 1956 și 1968, marxismul a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cât și regimul nazist care o precedase. Pe măsură ce se amplifica opozița față de războiul din Vietnam, amalgamul de trecut și prezent a atins mentorul militar al Republicii Federale. America, dintotdeauna „fascistă” În repertoriul unui grup restâns de radicali, a devenit acum inamicul unui segment mult mai vast. Să acuzi „Amerika” (sic) pentru războiul criminal din Vietnam ținea loc de recunoaștere a crimelor de război din Germania. Piesa lui Peter Weiss Vietnam-Discourse (1968) reprezintă o paralelă explicită Între SUA și naziști. Dacă America
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de informație sau familiaritate. Despre culturile străine apropiate șaizeciștii știau foarte puțin. Când Rudi Dutschke a făcut o vizită amicală la Praga, la apogeul mișcării reformiste din primăvara anului 1968, el i-a șocat pe studenții cehi afirmând că adevăratul inamic este democrația pluralistă. Pentru ei, ea era țelul. XIIItc "XIII" Sfârșitul idileitc "Sfârșitul idilei" Revoluția este actul unei enorme majorități a societății Împotriva unei minorități aflate la putere. E Însoțită de o criză a puterii politice și de slăbirea aparatului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]