80,833 matches
-
putut să fie inspirat de Andrew Jackson Davis, la ale cărui prelegeri despre mesmerism a participat. Moartea lui Valdemar, cu toate acestea, nu este descrisă într-un mod emoțional potrivit temei tipice a „morții unei femei frumoase” portretizate în alte scrieri cum ar fi „Ligeia” și „Morella”. În contrast, moartea acestui bărbat este brutală și senzaționalistă. Mulți cititori au crezut că povestirea era un raport științific. Robert Collyer, un vindecător magnetic englez ce vizita Bostonul, i-a scris lui Poe spunând
Faptele în cazul domnului Valdemar () [Corola-website/Science/334319_a_335648]
-
publicată pentru prima dată în ediția din 27 martie 1844 a ziarului "Philadelphia Dollar Newspaper". Criticii au sugerat că povestirea a fost plătită după numărul de cuvinte, așa explicându-se, prin urmare, lungimea sa relativ mare, mai ales pentru o scriere umoristică. La retipărirea ei în ediția din martie 1845 a revistei "Broadway Journal", Poe însuși a recunoscut că nu a „fost conștient de lungimea mare a povestirii „Ochelarii” până ce a devenit prea târziu ca răul să mai poată fi remediat
Ochelarii (povestire) () [Corola-website/Science/334336_a_335665]
-
că nu a „fost conștient de lungimea mare a povestirii „Ochelarii” până ce a devenit prea târziu ca răul să mai poată fi remediat”. Editorul ziarului "Dollar Newspaper" a tipărit „Ochelarii” cu comentariul că „este una dintre cele mai bune dintre scrierile pure și abile [ale lui Poe] și a doua doar după producția premiată de public, «Cărăbușul de aur»”. Editorul John Stephenson Du Solle a retipărit povestirea în ziarul "The Spirit of the Times" din Philadelphia, afirmând: „Povestirea «Ochelarii» a lui
Ochelarii (povestire) () [Corola-website/Science/334336_a_335665]
-
în limba română a fost publicată anonim sub formă de foileton în ziarul "Gazeta de Iassi", anul I, 1867, în nr. 28, 29, 31, 32, 33, 35 și 36, aceasta fiind probabil a doua traducere în limba română a unei scrieri a lui Poe (prima a fost traducerea povestirii „Hruba și pendulul”, publicată anonim în 1861). Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și publicată în vol. "Scrieri alese" (vol. II), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din
Ochelarii (povestire) () [Corola-website/Science/334336_a_335665]
-
36, aceasta fiind probabil a doua traducere în limba română a unei scrieri a lui Poe (prima a fost traducerea povestirii „Hruba și pendulul”, publicată anonim în 1861). Povestirea a fost tradusă apoi de Ion Vinea și publicată în vol. "Scrieri alese" (vol. II), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, reeditată în 1965 în volumul "Aventurile lui Gordon Pym" de Editura pentru Literatură din București, Colecția BPT, iar apoi de mai multe ori. O altă traducere a
Ochelarii (povestire) () [Corola-website/Science/334336_a_335665]
-
407, pp. 56. Povestirea a fost tradusă apoi de Nicolae Dașcovici (publicată în vol. "Povestiri Extraordinare", editat în 1911 de Editura Cartea Românească din București, în Biblioteca „Minerva”, nr. 118) și de Mihu Dragomir și Constantin Vonghizas (publicată în vol. "Scrieri alese", editat în 1968 de Editura pentru Literatură Universală din București, pp. 507-513, fiind reeditată și de alte edituri). O altă traducere a fost realizată de Liviu Cotrău și publicată în volumul "Misterul lui Marie Rogêt și alte povestiri", editat
Demonul perversității () [Corola-website/Science/334333_a_335662]
-
că povestirea reflectă gelozia și sentimentul de trădare al lui Poe, care a dus la vrajba sa publică cu Henry Wadsworth Longfellow și cu cultura literară din New England; așa-numitul „război Longfellow” a avut loc în același timp cu scrierea povestirii „Demonul perversității”. Trei luni după ce povestirea a fost publicată, Poe a atacat cercul literar din Boston prin încercarea de a-i face o farsă prin citirea obscurului său poem „Al Aaraaf” la o prelegere. Biograful Daniel Stashower sugerează că
Demonul perversității () [Corola-website/Science/334333_a_335662]
-
publicată sub titlul „Nemaipomenita întîmplare a unui anume Hans Pfaall” în Colecția „Povestiri științifico-fantastice” (nr. 125, 1960), periodic de literatură pentru tineret editat de revista „Știință și Tehnică”; traducerea lui Vinea a fost republicată sub titlul „Hans Pfaall” în vol. "Scrieri alese" (vol. I), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte edituri. Povestirea a fost tradusă apoi de Maria-Ana Tupan (publicată sub titlul „Hans Pfaall” în antologia "Regele visurilor (Povestiri americane din secolul
Hans Pfaall () [Corola-website/Science/334341_a_335670]
-
Polirom din Iași) și de Gabriel Mălăescu (publicată sub titlul „Aventura fără egal a unui oarecare Hans Pfaall” în volumul "Gândacul de aur", editat în 2014 de Editura MondoRo din București). „Hans Pfaall” este considerată a fi una dintre primele scrieri științifico-fantastice, ea având ca subiect zborul dincolo de limitele gravitației terestre, cu 30 de înainte de apariția romanului " De la Pământ la Lună" (1865) al lui Jules Verne. În subsolul acestei povestiri, E. A. Poe definește literatura S.F., scriind că narațiunile cu un subiect
Hans Pfaall () [Corola-website/Science/334341_a_335670]
-
ciocnirii cu meteoriți, existența unei atmosfere lunare etc. Călătoria cosmică cu balonul pare astăzi o idee puerilă, dar zborul cu o ghiulea trasă de un tun gigantic (imaginată de Jules Verne) este o soluție la fel de inadecvată. „Hans Pfaall” este prima scriere modernă care tratează tema explorărilor selenare. Ea a avut, evident, o influență semnificativă asupra romanului "De la Pământ la Lună" (1865) al lui Jules Verne, în care este menționată și care conține asemănări importante în ceea ce privește acțiunea. Astfel, într-o cuvântare ținută
Hans Pfaall () [Corola-website/Science/334341_a_335670]
-
fost publicată în ediția din februarie 1845 a revistei "Godey's Lady's Book" Prima traducere în limba română a fost realizată de Ion Vinea și a fost publicată sub titlul „A o mie doua poveste a Șeherazadei” în vol. "Scrieri alese" (vol. II), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București. Cu prilejul reeditărilor ulterioare, unii editori au optat pentru titlul „A o mie și doua poveste a Șeherezadei”. Alte traduceri au fost realizate de Florența Drăghicescu (publicată
A o mie și doua poveste a Șeherezadei () [Corola-website/Science/334364_a_335693]
-
de acord cu schimbarea. Manuscrisul se află în colecția Poe a Departamentului de Manuscrise și Arhive din cadrul New York Public Library. Prima traducere în limba română a fost realizată de Ion Vinea și publicată sub titlul „Tu ești ucigașul!” în vol. "Scrieri alese" (vol. II), editat în 1963 de Editura pentru Literatură Universală din București, fiind reeditată și de alte edituri. Povestirea a fost tradusă apoi de Ioana Ionașek (publicată sub titlul „Tu ești ucigașul” în volumul "Masca Morții Roșii și alte
„Tu ești ucigașul!” () [Corola-website/Science/334350_a_335679]
-
septembrie 1835 al revistei "Southern Literary Messenger" și apoi în volumul "Tales of the Grotesque and Arabesque" (1840). Prima traducere în limba română a fost realizată de Mihu Dragomir și Constantin Vonghizas și publicată sub titlul „Regele Ciumă” în vol. "Scrieri alese", editat în 1969 de Editura pentru Literatură Universală din București, pp. 92-101; ea a fost reeditată ulterior și de alte edituri. Povestirea a fost tradusă apoi de Liviu Cotrău și publicată sub titlul „Regele Pestă. O povestire conținând o
Regele Ciumă () [Corola-website/Science/334363_a_335692]
-
dar romanele lui Jules Verne au fost mai toate traduse și apoi cele mai multe nu mai sunt în curent cu știința din timpul nostru. Nu toți apoi sunt pregătiți pentru romanele prea științifice ale lui Wells. În sfârșit, am găsit o scriere care are nenumărate merite: 1) E opera unui scriitor român, d. Henri Stahl, ba a unui scriitor contimporan care știe să scrie, ceea ce trebuie să mărturisim că e rar. 2) E o descriere amuzantă și în același timp cu totul
Un român în Lună () [Corola-website/Science/334389_a_335718]
-
pionierat” a literaturii științifico-fantastice românești, apariția sa reprezentând un moment important în istoria literaturii științifico-fantastice românești. În ciuda acestor merite incontestabile, criticii literari au susținut că romanul lui Henric Stahl este o operă literară minoră. Criticul Florin Manolescu îl considera o scriere inferioară „ca literatură, ca mișcare epică, dar nu și ca sentiment”, conținând numeroase naivități științifice. Jurnalistul cultural Cristian Tudor Popescu evidenția existența mai multor minusuri precum „construcția neglijentă, apelul la prefabricate narative de tipul manuscrisului găsit, dezechilibrul provocat de lungile
Un român în Lună () [Corola-website/Science/334389_a_335718]
-
Holocaustului. În 1984 rabinul David Golinkin de la Institutul Schechter din Ierusalim s-a pronunțat pentru posturi comemorative colective, care, după opinia sa , erau obișnuite în comunități greu încercate și în perioada premoderna. Mișcarea iudaismului conservativ (Masorti) din Israel a inițiat scrierea unui sul special „Megillat Hashoá” și a unor pasaje de lectură liturgica, cu concursul unor personalități din Israel, S.U.A. și Canada. În ultimele decenii ale secolului al XX-lea toate cărțile de rugăciune (sidurim) ale curentelor liberale din America de Nord - conservativ
Yom Hashoa () [Corola-website/Science/334427_a_335756]
-
य” („Jihvămūlīya” sau visarga guturală) și „उपध्मानीय” („Upadhmănīya” sau visarga fricativă). Ultima seamănă cu semnul de punctuație „două puncte” sau cu două cerculețe unul deasupra altuia. Această formă este păstrată de majoritatea sistemelor de scriere indiene actuale. Celălalt este pronunțat înaintea literelor क, ख, प și फ. De ex. तव पितामहः कः | ( Cine este bunicul tău?) पक्षिणः खे उत्पतन्त
Visarga () [Corola-website/Science/334445_a_335774]
-
तपःफलम् (Rezultatul penitențelor) etc. Jihvămūlīya visarga este scrisă ca două semicercuri în formă de semilună unul deasupra celuilalt, orientate respectiv în sus și în jos. Acest mod de a indica regula gramaticală aferentă Jihvămūlīya încă există în scrierea telugu și alfabetul kannada, în timp ce alofonul a fost pierdut complet în toate celălalte sisteme de scriere indiene. În prezent este folosit doar pentru sandhi. În limba tamilă, visarga este numită "ăytam", scrisă . Înafară de o uzanță modernă ca semn diacritic
Visarga () [Corola-website/Science/334445_a_335774]
-
de semilună unul deasupra celuilalt, orientate respectiv în sus și în jos. Acest mod de a indica regula gramaticală aferentă Jihvămūlīya încă există în scrierea telugu și alfabetul kannada, în timp ce alofonul a fost pierdut complet în toate celălalte sisteme de scriere indiene. În prezent este folosit doar pentru sandhi. În limba tamilă, visarga este numită "ăytam", scrisă . Înafară de o uzanță modernă ca semn diacritic prentru scrierea sunetelor străine, este arhaic și folosit numai în cuvinte idiomatice și fosilizate precum ("adhu
Visarga () [Corola-website/Science/334445_a_335774]
-
și alfabetul kannada, în timp ce alofonul a fost pierdut complet în toate celălalte sisteme de scriere indiene. În prezent este folosit doar pentru sandhi. În limba tamilă, visarga este numită "ăytam", scrisă . Înafară de o uzanță modernă ca semn diacritic prentru scrierea sunetelor străine, este arhaic și folosit numai în cuvinte idiomatice și fosilizate precum ("adhu" - „acolo”), ("idhu" - „aici”) etc. Este menționat în cel mai vechi tratat de gramatică tamil disponibil, "Tolkăppiyam" (1:1:2), unde este categorizat ca un alofon ("cărpezuttu
Visarga () [Corola-website/Science/334445_a_335774]
-
Krishnamurti:2003 p154 ) „Proprietățile "ăytam", așa cum sunt descrise de "Tolkăppiyam", erau: (1) apărea după o vocală scurtă și după o oclusivă (surdă), iar locul articulării sale este ca cel al oclusivei. Cu alte cuvinte, asimilează la următoarea oclusivă surdă". În scrierea birmană, visarga (având numeroase nume: "shay ga pauk", "wizza pauk", sau "shay zi" și reprezentată cu două puncte în dreapta literei precum ), când este atașată la o literă, crează tonul înalt. Motoori Norinaga a inventat un semn pentru visarga pe care
Visarga () [Corola-website/Science/334445_a_335774]
-
a determinat o evoluție a prozei sale de la nuvelele cu substrat psihologic scrise într-un mod stângaci la romanele cu specific citadin, mult mai obiective. Acestui cenaclu i se datorează într-o mare măsură înflorirea romanului românesc citadin prin promovarea scrierilor lui Camil Petrescu și Hortensia Papadat-Bengescu. Romanul "Fecioarele despletite", publicat în anul 1925, i-a adus scriitoarei un anumit grad de notorietate și a marcat inițierea unui ciclu romanesc cunoscut drept „ciclul Hallipilor”. Cartea relata o serie de întâmplări referitoare
Concert din muzică de Bach (roman) () [Corola-website/Science/334436_a_335765]
-
psihologică, sondând subconștientul și iraționalul personajelor cu scopul de a descoperi motivația comportamentelor și rațiunea ascunsă a acțiunilor și simțirilor omenești. Romanele Hortensiei Papadat-Bengescu urmăresc să limpezească structurile morale ale personajelor, folosindu-se de modul retrospectiv al amintirii derivat din scrierile lui Marcel Proust. Volumele ciclului Hallipilor au o oarecare independență între ele, acțiunea fiind mutată de la un grup la altul. Menținerea obiectivității auctoriale se realizează în primele două volume prin folosirea unor personaje-reflector, martori ai evenimentelor relatate precum Mini și
Concert din muzică de Bach (roman) () [Corola-website/Science/334436_a_335765]
-
Autoarea preia descrierea acțiunii, prezentând în paralel mai multe întâmplări ce se desfășoară în diferite familii și care sunt unite între ele atât prin combinațiile mondene generate de concertul din muzică de Bach, cât și prin vizitele personajului Lică Trubadurul. Scrierea succesivă a romanului sub influența reflecțiilor critice ale membrilor cenaclului „Sburătorul” a determinat o lipsă de unitate a textului epic, existând trei acțiuni diferite (concertul din muzică de Bach, relația adulteră a prințesei Ada cu Lică Trubadurul și sfârșitul tragic
Concert din muzică de Bach (roman) () [Corola-website/Science/334436_a_335765]
-
fond nu-i corespunde și una de formă. H. Papadat Bengescu nu are simțul limbii noastre”. Criticul Mihai Ralea remarca, în plus, că limba de conversație folosită de lumea bună este nefirească și forțată. Greșelile gramaticale și lingvistice existente în scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu sunt frecvente: dezacorduri dintre subiect și predicat, folosirea greșită a prepozițiilor și locuțiunilor, declinările greșite ale pronumelor, franțuzisme neestetice și vulgare contrare spiritului limbii române etc. Se observă că autoarea a depus eforturi neobișnuite pentru a-și autohtoniza
Concert din muzică de Bach (roman) () [Corola-website/Science/334436_a_335765]